ÎCCJ, Decizia nr. 89/2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1844 din 17 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 1245 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, și a obligat-o pe revizuentă la plata sumei de 11.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălțarea Domnului" Dărmănești.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, și 8 C. proc. civ.

2.1. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ.

Instanța a adăugat la textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o condiție neprevăzută de legiuitor, respectiv aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta constituie, în opinia recurentei, o greșeală de judecată adăugarea unei condiții de admisibilitate, neprevăzută de legiuitor și constituie o motivare greșită în drept, cât și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

În materia revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede numai următoarele condiții de admisibilitate: (i) existența unor hotărâri definitive potrivnice; (ii) hotărârile să fi fost date de instanțe de același grad sau de grade diferite; (iii) a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Întrucât instanța de revizuire a adăugat la lege, aceasta echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite condițiile nemotivării hotărârii.

Niciuna dintre reglementările revizuirii (sub imperiul vechiului și noului C. proc. civ.) nu cuprindea o dispoziție expresă în sensul neinvocării lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea proces. Condiția respectivă își găsește izvorul în doctrină, într-o publicație din anul 1962 cu referire la o decizie de speță a Tribunalului Suprem din anul 1956, care a fost perpetuată în mod nejustificat și fără o analiză critică, ceea ce nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a unei căi de atac exercitate în acord cu dispozițiile legale. Sub acest aspect, se susține că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este în acord cu art. 53 din Constituție până în momentul în care judecătorul îi stabilește conținutul, prin limitări cu exces de putere sau cu depășirea atribuțiilor judecătorești. Din această perspectivă, se invocă restrângerea nelegală a dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție, sub aspectul dreptului de a formula revizuire, care nu poate fi restrâns în mod nejustificat, pe cale jurisprudențială sau doctrinară, în condițiile în care, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul revizuirii trebuie să analizeze faptele pe care aceasta se întemeiază. Prin raportare la principiul fundamental al securității juridice, se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a validat opinia doctrinară și jurisprudențială de speță din anul 1956, contrar scopului instituției juridice a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, deoarece invocarea efectelor puterii de lucru judecat nu este de natură să împiedice persoana vătămată de existența hotărârilor contradictorii să își exercite dreptul la revizuire, reglementat într-o astfel de situație tocmai avându-se în vedere consecințele pe care le poate determina coexistența unor situații juridice inconciliabile, precum în cazul dedus judecății.

În decizia recurată, în mod nelegal s-a reținut că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs", întrucât interdicția de a nu formula recurs la recurs are în vedere ipoteza în care decizia a cărei revizuire s-a solicitat a fost pronunțată într-un recurs. Or, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri are un regim juridic aparte de celelalte motive de revizuire care presupun apariția unei situații de fapt noi față de cea avută în vedere la momentul pronunțării soluției. Astfel, în cazul revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., premisele contrarietății de lucru judecat există la momentul soluționării celei de a doua cauze și doar se materializează prin pronunțarea hotărârii. De aceea, diferența de regim juridic este dată și de sancțiunea specifică constând în anularea celei de-a doua hotărâri, iar nu în schimbarea acesteia ca în cazul celorlalte motive de revizuire, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

2.2. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., se susține că decizia atacată este nelegală prin aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Se arată că, în cauză, contrar celor reținute de instanță, revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi exercitată atât pentru ocrotirea efectului negativ, cât și pentru ocrotirea celui pozitiv, dat fiind că sub imperiul noului C. proc. civ. instituția autorității de lucru judecat cuprinde/înglobează atât efectul negativ (valabil și pe vechiul cod), cât și efectul pozitiv, noul cod modificând radical instituția autorității de lucru judecat sub două aspecte fundamentale pentru cauza prezentă și aplicate greșit de instanță.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., atât considerentele decisive, cât și cele decizorii intră în forța/autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, există două modalități de manifestare a autorității de lucru judecat, respectiv efectul său negativ și cel pozitiv, iar efectul pozitiv nu presupune întrunirea condiției triplei identități, ci existența unei legături între aspectul litigios supus judecății în cel de-al doilea proces și același aspect, tranșat definitiv de către o instanță printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Se afirmă că greșelile de judecată menționate anterior în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat drepturile revizuentei ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din CEDO - liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv - iar nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale menționate conduce la insecuritate juridică cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și ale art. 6 coroborat cu art. 13 din CEDO.

Mecanismul de adăugare la lege a condiției care elimină tocmai posibilitatea înlăturării efectelor ultimei hotărâri (Decizia nr. 1127/10.10.2018 a Tribunalului Suceava) care a încălcat efectele primei hotărârii (Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj) a determinat și determină pierderea nelegală a unei părți din proprietatea statului asupra fondului forestier, operând validarea nulității absolute a unui act întocmit în contra efectelor primei hotărâri. Cauza nulității a fost identificată tocmai în dezlegările de drept cuprinse în Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, întrucât instanța de revizuire a încălcat normele procedurale imperative ale art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public, respectiv asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia de către instanța de judecată, conform art. 430 - 431 C. proc. civ.

Vătămarea produsă este generată de faptul că instanța a golit de conținut dreptul la revizuire, pe de o parte, prin impunerea unor condiții nelegale de admisibilitate a cererii, și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia și legalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând astfel încălcarea puterii de lucru judecat.

Validarea temeiniciei și legalității hotărârii a cărei anulare a fost solicitată pe calea revizuirii pentru încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nelegală și reprezintă o nouă încălcare a puterii de lucru judecat a celor două hotărâri menționate chiar de către instanța de revizuire.

Întrucât recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu, magistratul raportor a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 486, art. 487 și art. 489 C. proc. civ., reținând că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 30 martie 2020, Completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de comunicare atașate la dosar.

Intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălțarea Domnului" Dărmănești a depus punct de vedere la raport, înregistrat la dosar la 15.04.2020, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 25 mai 2020, Completul de filtru a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susține că instanța de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiții de admisibilitate pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri pe care legea nu a prevăzut-o, anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 Judecători reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat. Aceste critici însă vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi recalificate, după caz, ca fiind subscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, se constată, că deși motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri, situație în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 Judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât și în al doilea litigiu, acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

Incidența Deciziei nr. 17/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, susținută de recurentă prin concluziile orale de la termenul din 22 iunie 2020, nu poate fi reținută, întrucât această decizie statuează asupra admisibilității căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost soluționate cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar nu asupra condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanța de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, parag. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât și în procesul vizând acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Susținerea implicită a recurentei, referitoare la faptul că instanța de revizuire ar fi adăugat la lege, fapt ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite, în opinia recurentei, condițiile nemotivării, nu poate fi reținută.

Împrejurarea că secția I civilă, a Înaltei Curți a examinat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății sale și prin prisma cerinței ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reținut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, cu referire punctuală la argumentele care justifică respectiva hotărâre, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Nici susținerea că instanța de revizuire ar fi încălcat, prin hotărârea recurată, principiul autorității de lucru judecat nu poate fi reținut, având în vedere că recurenta nu a dovedit faptul că s-a pronunțat vreo soluție contrară, a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de secția I civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, singurul aspect examinat de către instanța de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire împotriva Deciziei nr. 1245 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Suceava la plata sumei de 5,685,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălțarea Domnului" Dărmănești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 1844 din 17 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Suceava la plata sumei de 5.685,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălțarea Domnului" Dărmănești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2020.

GGC - CL