ÎCCJ, Decizia nr. 52/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 391 din 13 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 1247 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă (Decizia nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava) și a obligat-o pe revizuentă la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Calafindești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut considerentele arătate în continuare.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

În speță, revizuenta a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că această hotărâre înfrânge puterea lucrului judecat stabilit prin decizia civilă nr. 147A din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă ("Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj") și Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă ("Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție"), prin care s-a tranșat că Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ("FBORB") nu a avut niciodată în proprietate terenuri pe raza Bucovinei.

Condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat - interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 C. proc. civ. - "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect’’.

Așadar, instituția juridică a revizuirii este indisolubil legată de efectul negativ al autorității de lucru judecat, iar o cerere de revizuire având ca obiect anularea unei hotărâri pe considerentul încălcării lucrului judecat, ca efect pozitiv, cum este cea din speța de față, nu este admisibilă.

Raportat la datele speței, se constată că hotărârile pretins potrivnice nu îndeplinesc condiția identității de părți, obiect și cauză.

Astfel, litigiul finalizat cu Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 481 C. civ., art. 6 și 27 din Legea nr. 213/1998, formulată de reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei, în contradictoriu cu pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Suceava, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și cu intervenienții Prefectul Județului Suceava, A., B., C., D., E., F., G., F. și H..

Cea de-a doua hotărâre, Decizia nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava, a privit o acțiune întemeiată pe Legea fondului funciar, inițiată de reclamanta Regia Naționala a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Calafindești, Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Straja, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Prefectura Suceava și Instituția Prefectului Județului Suceava, pentru constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x din 10.09.2004, emis de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Suceava, pentru suprafața de 30 ha teren cu vegetație forestieră.

De altfel, nici revizuenta, în actele dosarului, și nici prin concluziile apărătorului ales nu a susținut contrariul.

Referitor la obiectul material al celor două dosare, respectiv suprafața de teren, se constată că nu se mai impune cercetarea identității sale, de vreme ce în speță nu se verifică identitatea de părți, obiect juridic și cauză, cerințe care justifică respingerea de plano a revizuirii.

O altă condiție impusă pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire este reprezentată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. În aceste condiții, nu se mai poate reitera, pe calea revizuirii, aceeași excepție, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția puterii de lucru judecat.

Se reține că, în fața instanței de apel, a fost analizată cuprinzător problema autorității de lucru judecat stabilit prin Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această chestiune constituind și motiv de apel formulat de unitatea de cult. Prin urmare, nici această cerință nu este îndeplinită în speță.

Trebuie menționat că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni" (cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, fără să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

Concluzionând, aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate la adresa Deciziei nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava, vizând modul în care tribunalul a apreciat cu privire la lucrul judecat stabilit prin cele două hotărâri în dosarul de revendicare, transformându-se astfel într-un "recurs’’.

Or, în calea de atac a revizuirii, care este una de retractare, și nu de reformare, instanța nu are căderea de a exercita un control judiciar asupra modalității în care o altă instanță s-a pronunțat cu privire la chestiunea autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată și pronunțată cu încălcarea atribuțiilor decurgând din puterea judecătorească.

În raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția de admisibilitate reținută de instanță - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanță a unor condiții de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor și care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), și respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, și anume asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 C. proc. civ. de către instanța de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorității de lucru judecat - în vederea evitării unei situații precum cea dedusă judecății în care două hotărâri judecătorești se contrazic și vatămă patrimoniul recurentei și al statului.

Din perspectiva vătămării, instanța a golit de conținut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiții nelegale de admisibilitate a cererii și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia și nelegalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând, astfel, încălcarea autorității de lucru judecat.

Greșelile de judecată evidențiate anterior se constituie în încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv ocrotite prin art. 21 din Constituție, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

Nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale menționate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenție.

Sunt nelegale soluția și considerentele hotărârii câtă vreme ocolesc esența problemei de drept vizând apartenența terenurilor la domeniul public al statului și nu al BOR, precum și cele prin care se reține că cererea de revizuire formulată ar avea caracterul unui recurs. În mod greșit apreciază instanța de revizuire că demersul Romsilva de a formula revizuire se subsumează criticii nelegalității Deciziei nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava, cu privire la dezlegările tribunalului asupra excepției autorității (puterii) de lucru judecat. Revizuirea formulată nu reprezintă un recurs, ci unicul remediu la care revizuenta avea dreptul pentru protejarea dreptului de proprietate al Statului, statuat cu titlu definitiv prin Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârea atacată a fost validat raționamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincție între "proprietarul util" (noțiune juridică pe care nu a analizat-o, preluată din dreptul austriac și neaplicabilă în prezent raporturilor juridice române) și "proprietarul direct", astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unității de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deținut de FBORB a fost legală și nu contravine puterii de lucru judecat a deciziilor menționate, ceea ce nu avea dreptul să facă pentru că a reținut că revizuirea nu ar fi admisibilă.

Instanța de revizuire a ignorat în integralitate înțelesul juridic al noțiunii "proprietar util", noțiune ale cărei valențe transpuse în dreptul civil român (proprietate utilă în dreptul austriac = dreptul de administrare în dreptul român) trebuie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de proprietar util poate atrage vocația reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 1/2000.

Totodată, instanța de revizuire a ignorat și nu a analizat faptele descrise în cerere și care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2010, și anume: FBORB a fost înființată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de BOR, fiind o fundație de sine stătătoare care nu face parte/nu aparține de BOR; natura juridică a FBORB este aceea de fundație de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea Statului, iar nu a FBORB; bunurile deținute de FBORB nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare;

Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea doar a bunurilor din fondul bisericesc/averea bisericească, nu și a celor din patrimoniul statului ori al unor fundații de drept public între timp dizolvate, precum Fundația FBORB, ce nu aparține BOR, ci a fost înființată de Statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, or s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în privința bunurilor FBORB nu a existat o preluare abuzivă, și cu siguranță nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea Statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea Statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

Față de considerentele privind interpretarea dispozițiilor europene, se solicită înlăturarea acestora și aplicarea cu prioritate a dispozițiilor europene (art. 6 și art. 13 din Convenție coroborate cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție) și a celor unionale incidente (art. 47 din CDFUE), în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție.

Sub acest aspect, se afirmă că instanța de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menționate și a jurisprudenței europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora și interpretarea reținută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.

În cauză, nu sunt incidente hotărârile CEDO pronunțate în cauza Iordan Iordonav și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009, în cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009.

Suplimentarea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă un abuz al autorității judecătorești și o excedare a competențelor sale constituționale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituției, dar mai ales a art. 13 din Convenție și a art. 47 din CDFUE.

În contextul jurisprudenței CEDO referitoare la principiul efectivității, conduita manifestată de instanțele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (revizuiri împotriva soluțiile nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe Romsilva, reprezintă o încălcare și a principiului efectivității, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.

Alături de principiul securității juridice și de principiul efectivității normei juridice (conform jurisprudenței CJUE și a CEDO), coroborate cu principiul res judicata și dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiție conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate și jurisprudență, în mod nelegal, prin inserarea unor condiții de admisibilitate nejustificate.

II. Derularea procedurii judiciare

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 5 septembrie 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2020, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus comunicare acestuia către părți.

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata pe fond la 11 ianuarie 2021, care, ulterior, prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2020, a fost preschimbat la 18 ianuarie 2021, când judecata cauzei a fost amânată la 1 februarie 2021.

Recurenta ROMSILVA a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenta ROMSILVA în dosarul nr. x/2020 și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Considerentele instanței de recurs

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispozițiile incidente și circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, în contextul existenței unor cauze cvasi-identice pe rolul Completului de 5 judecători în cadrul cărora sunt supuse dezlegării aceleași probleme de drept, pentru asigurarea unei jurisprudențe unitare, inclusiv sub aspectul argumentelor care susțin raționamentul logico-juridic pe care se sprijină soluțiile pronunțate, criticilor din prezentul recurs li se va răspunde prin argumentele reținute de Înalta Curte în jurisprudența sa anterioară (Deciziile nr. 44 din 24 februarie 2020, nr. 88 din 22 iunie 2020 și nr. 89 din 22 iunie 2020).

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susține că instanța de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiții de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, și anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 judecători reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Ne aflăm în ipoteza în care instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În continuare, se constată că, deși criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., acestea privesc, în esență, încălcarea autorității de lucru judecat prin soluția dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât și în al doilea litigiu, având ca acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite, însă, ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este cazul în speța de față, în care, în al doilea proces, au fost cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Împrejurarea că secția I civilă a Înaltei Curți a examinat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății sale și prin prisma cerinței ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reținut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, argumentarea fiind logică, coerentă și în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, se constată că, pronunțând Decizia nr. 1247/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014, reținând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecință, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în condițiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză și de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul și același bun.

Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, instanța de revizuire ar fi exercitat o competență specifică unei instanțe de control judiciar și ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată și tranșată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1247/2018 a Tribunalului Suceava.

În context, prezintă relevanță jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securității juridice în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenție și art. 47 din CDFUE, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecății în cauzele în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecății.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga pe recurenta ROMSILVA la plata către intimata Unitatea de Cult Parohia "Daniel Sihastru" a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, redusă în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că aceleași apărări sunt reiterate în cadrul mai multor litigii cvasi-identice aflate pe rolul completurilor de 5 judecători în materie civilă, astfel că activitatea desfășurată de avocat este una repetitivă și nu prezintă elemente de noutate sau complexitate deosebită, inclusiv din perspectiva existenței unei practici judiciare constante cu privire la problemele de drept în discuție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - "ROMSILVA", prin Direcția Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 391 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta Regia Națională a Pădurilor - "ROMSILVA" la plata către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Calafindești a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2021.