ÎCCJ, Decizia nr. 260/2021
ÎCCJ, Decizia nr. 260/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursului de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 aprilie 2021, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale; a dispozițiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistență de specialitate din oficiu; a dispozițiilor art. 341, art. 347, art. 408, art. 425 și art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicție în materie penală; a dispozițiilor art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecății până la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, precum și a art. 287 din C. proc. pen.
Prima instanță a apreciat că, cererile petentului sunt informe, lipsite de claritate, repetitive, șicanatorii, iar din evaluarea conținutului cererilor formulate, oral ori în scris, instanța nu poate decela, în mod real, obiectul judecăților, interesul individual legitim ori cauza acestora sau scopul urmărit, lacunele de formă făcând imposibil un astfel de demers.
S-a mai reținut că enumerarea multor texte de lege și indicarea în mod repetitiv, în numeroase dosare distincte și/sau succesive, a unor cereri cu același conținut, în mod evident lipsite de precizie și claritate, în condițiile respingerii unor cereri formulate în aceeași manieră într-o multitudine de cauze anterioare nu poate conduce la investirea, în mod legal, a instanței.
În concluzie, prima instanță a considerat că cererile formulate nu au nicio legătură cu instituțiile evocate și imposibilitatea determinării obiectului cererilor, determină imposibilitatea determinării procedurii aplicabile. Mai mult, s-a apreciat că formularea unor căi de atac succesive și haotice împotriva unor hotărâri prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile repetitive anterioare ale aceluiași petent nu poate genera legitimitatea demersurilor ulterioare.
Împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021, pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2020, petentul A. a formulat recurs, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, precum și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Prin Decizia penală nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererile formulate de recurentul petent A., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și recursul formulat împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.
Referitor la solicitarea petentului A. de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța a reținut că, potrivit art. 475 din C. proc. pen., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constată că o problemă de drept de care depinde soluționarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanțelor, va putea solicita secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prealabilă prin care să dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizată."
De asemenea, conform art. 476 din C. proc. pen. "Sesizarea secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție se face, din oficiu sau la cererea părților, după dezbateri contradictorii și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 475, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Cererea părților trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanțelor ale problemei de drept sesizate."
Coroborând dispozițiile legale mai sus menționate, Completul de 5 Judecători a reținut că obiectul sesizării îl constituie o chestiune/problemă de drept ce trebuie să întrunească o serie de condiții, respectiv:
a) să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs;
b) judecata cauzei să fie pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unei curți de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
c) lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată;
d) să fie nouă, asupra ei să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.
Făcând aplicarea dispozițiilor legale în materie în speța de față, s-a constatat că petentul A. a solicitat interpretarea și aplicarea uniformă a dispozițiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. și art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., dispoziții care se referă la citarea și comunicarea actelor procedurale, însă nu a indicat problema de drept determinantă în soluționarea pe fond a cauzei sale. De asemenea, s-a reținut că o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, o intervenție din partea instanței supreme nefiind necesară. Sub acest aspect, s-a apreciat de către instanță că sunt relevante considerentele Deciziei nr. 2/2018, prin care s-a statuat că, din perspectiva cerințelor de admisibilitate, sesizarea, conform art. 475 din C. proc. pen., trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate.
Pentru a putea face obiectul sesizării instanței supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalități diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situațiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziții legale în vigoare sau a devenit caduc.
Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."
De asemenea, Completul de 5 Judecători a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."
După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.
Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.
Analizând cererea formulată de recurent, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele menționate mai sus, întrucât prin maniera de formulare a solicitărilor sale, respectiv, interpretarea și aplicarea uniformă a dispozițiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. și art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., dispoziții care se referă la citarea și comunicarea actelor procedurale, în realitate, se urmărește obținerea unei "decizie de îndrumare" din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională.
În ceea ce privește recursul formulat de petentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a constatat că este nefondat, întrucât textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituții procesual penale, care nu au aplicabilitate și nici relevanță în soluționarea cererii de strămutare.
Astfel, instanța de recurs a reținut că, pentru a fi admisibilă, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.
În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a constatat că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că excepțiile de neconstituționalitate invocate de petentul A., ce privesc dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale; a dispozițiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistență de specialitate din oficiu; a dispozițiilor art. 341, art. 347, art. 408, art. 425 și art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicție în materie penală; a dispozițiilor art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecății până la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate și a dispozițiilor art. 287 din C. proc. pen., au fost invocate în cauza penală ce are ca obiect cererea privind strămutarea dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Brașov.
Astfel, textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituții procesual penale, care nu au aplicabilitate și nici relevanță în soluționarea cererii de strămutare, astfel cum este prevăzută expres de dispozițiile art. 72 - art. 75 din C. proc. pen.
În consecință, având în vedere că dispozițiile legale, pretins a fi neconstituționale, nu sunt circumscrise instituției strămutării, Completul de 5 Judecători al instanței supreme a constatat că excepțiile invocate nu au legătură cu soluționarea cauzei, cerință obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind stabilit, în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate de recurent, constată că aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și a exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.
Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar potrivit dispozițiilor art. 8 din aceeași lege "Hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă."
În cauză, recurentul a exercitat calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri definitive, prin care instanța a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ambele cereri vizând interpretarea și aplicarea uniformă a dispozițiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. și art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., hotărâre nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerența sistemului căilor de atac reglementate de lege.
În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea și aplicarea uniformă a dispozițiilor art. 257 - art. 264 din C. proc. pen. și art. 153 - art. 173 din C. proc. civ., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, potrivit dispozițiilor ce reglementează această materie, hotărârea prin care instanța se pronunță asupra unei astfel de cereri nu este supusă niciunei căi de atac.
De asemenea, referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că prin Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea, nu este prevăzută nicio cale de atac împotriva hotărârii prin care instanța națională se pronunță asupra unei astfel de cerere, singura cale de atac prevăzută de lege fiind cea împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra judecății cauzei [art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009].
Totodată, prin hotărârea recurată, instanța a respins, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021, pronunțate în Dosarul nr. x/2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor invocate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul formulat se judecă în termen de 3 zile. Legea nu prevede o cale de atac și împotriva hotărârii prin care se soluționează recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității acesteia și, din acest motiv, constituie o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Față de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 145 din data de 24 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.