ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 952/2021

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, printre altele, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 599 alin. (2) și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispozițiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 C. pen., invocată de contestatorul A.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 200 RON.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Brașov, secția penală, a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 12/S/19.01.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosar nr. x/2020, a fost respinsă contestația la executare formulată de către contestatorul condamnat A., privind executarea Sentinței penale nr. 48/S/24.03.2017 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar penal nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 888/Ap/23.11.2017 a Curții de Apel Brașov. A fost obligat contestatorul condamnat să plătească statului suma de 500 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul avocatului desemnat din oficiu a fost suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data de 03.02.2020, sub nr. x/2020, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov cererea formulată de persoana condamnată A. având ca obiect contestația la executare formulată împotriva hotărârii pronunțate în dosarul penal nr. x/2016 În cuprinsul cererii, contestatorul a susținut că în mod constant, începând cu faza de cameră preliminară, a invocat intervenirea prescripției răspunderii penale în ceea ce privește fapta care a făcut obiectul acuzației în dosarul penal nr. x/2015, dar și "prescripția dreptului de recuperare".

Prin Decizia penală nr. 330/Ap/9 iulie 2020, Curtea de Apel Brașov a declinat competența de soluționare a contestației la executare formulată de condamnatul A. în favoarea Tribunalului Brașov, secția penală.

Cauza s-a înregistrat la Tribunalul Brașov la data de 13 iulie 2020.

În primul rând, tribunalul a constatat că petentul a invocat în susținerea contestației cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., însă instanța nu a fost ținută de calificarea dată de contestator, ci a apreciat, pe baza elementelor factuale și/sau juridice descrise de acesta, din perspectiva cărui caz dintre cele prevăzute de art. 598 alin. (1) C. proc. pen. trebuie analizată contestația formulată.

S-a apreciat că această prerogativă a instanței este consfințită și prin doctrină și prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care au fost exemplificate Decizia nr. 2010/2006, prin care s-a statuat că instanța competentă să judece contestația la executare se stabilește în raport cu cazul de contestație incident în cauză, iar nu cu acela invocat de contestator. Ca atare, în cazul în care contestatorul a invocat atât cazul de contestație la executare prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior (actualul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), cât și pe cel prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) (actualul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.), însă, în speță, s-a considerat că este incident numai acest din urmă caz, iar condamnatul nu a fost încă arestat în vederea executării pedepsei, competența revine instanței de executare.

Raportat la aspectele invocate de condamnat în contestație - prescripția răspunderii penale - tribunalul a constatat că motivele contestatorului se circumscriu cazului de contestație prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., și nu pe cel prevăzut la lit. c) a aceleiași dispoziții, acesta solicitând prin memoriile formulate să se constate incidența unei cauze de stingere a pedepsei.

În atare condiții, a fost menționat faptul că pe calea contestației la executare întemeiate pe această dispoziție se poate invoca numai prescripția executării pedepsei, și nu și cea a răspunderii penale.

Între aceste două instituții juridice există o singură asemănare - de terminologie, în rest între ele există deosebiri esențiale care evidențiază caracterul inexact al raționamentului contestatorului și demonstrează totodată corectitudinea soluției instanței de fond.

Astfel, prescripția răspunderii penale, reglementată de art. 153 și urm. C. pen., este o cauză care înlătură răspunderea penală determinată de împlinirea unui anumit termen de la comiterea faptei care împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare - ea poate interveni deci până la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare.

După ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă nu se mai poate vorbi despre prescripția răspunderii penale, ci eventual de prescripția executării pedepsei, reglementată de dispozițiile art. 161 C. pen., instituție care înlătură executarea pedepsei principale și la care se referă și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Așa cum s-a mai arătat și în alte hotărâri prin care s-au soluționat alte contestații la executare promovate de condamnatul A., și așa cum a rezultat și din considerentele Deciziei nr. 9/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin intermediul contestației la executare pot fi puse în discuție numai chestiuni care vizează executarea hotărârii penale definitive, nu și fondul cauzei soluționate prin hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat.

A rezultat deci că prescripția răspunderii penale nu poate fi invocată în faza executării hotărârii, fiind un aspect de fond care, contrar susținerilor condamnatului, a intrat în puterea lucrului judecat la momentul la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare împotriva sa.

Aceeași soluție s-a impus și cu privire la aspectele invocate de contestator relativ la dispozițiile civile din hotărârea definitivă prin care s-a dispus condamnarea sa și obligarea la plata de despăgubiri, dat fiind că argumentele sale vizează de asemenea chestiuni de fond care au intrat în puterea lucrului judecat și asupra cărora nu se mai poate reveni în etapa executării pedepsei.

Faptul că în Decizia nr. 15/2017 pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că este foarte cuprinzător cazul de contestație prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu înseamnă că pe această cale pot fi invocate aspecte care țin de fondul cauzei, și cu atât mai puțin se poate susține că decizia amintită ar susține posibilitatea invocării prescripției răspunderii penale pe calea contestației la executare.

Față de toate cele expuse, tribunalul a constatat că în cadrul contestației la executare nu se poate invoca instituția prescripției răspunderii penale, nici ca și cauză de împiedicare a executării hotărârii, conform art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și nici în condițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanță a constatat că persoana condamnată a invocat numai aspecte de fond în susținerea contestației la executare formulate, concluzionându-se că prezenta cerere a apărut ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație în termenul legal contestatorul A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor contestației în fața Curții, acesta a invocat aplicabilitatea prescripției răspunderii penale, cauză de stingere a pedepsei în speța de față, asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, motivând că decizia penală la care s-a făcut referire are autoritate de lucru judecat prin efectul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare. Contestatorul a subliniat faptul că instanța a interpretat greșit legea, fiind de fapt admisibile a fi rezolvate în cadrul contestației la executare chestiuni asupra cărora s-a omis a se da o soluție în fața instanței de fond.

Prin memoriul depus la dosarul cauzei la data de 02.03.2021, contestatorul a reiterat motivele de contestație dezvoltate anterior.

Analizând contestația formulată, Curtea a reținut următoarele:

Se constată că, deși tribunalul a procedat la analiza pe fond a contestației la executare formulate de condamnat, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., raportat la împrejurarea că acesta a mai formulat anterior contestații la executare prin care a invocat aceleași motive, ce au făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2019, nr. y/2018. Toate aceste contestații la executare au fost toate respinse.

În atare condiții, se constată că o cerere ulterioară de contestație la executare este inadmisibilă dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări - situație pe deplin aplicabilă în speță.

În atare condiții, Curtea a constatat că toate criticile aduse de contestator sentinței contestate, prin care de altfel s-a și confirmat raționamentul anterior al instanțelor învestite cu soluționarea contestațiilor la executare precedente, sunt neîntemeiate.

În raport de aceste împrejurări, se constată și inadmisibilitatea cererilor formulate de condamnat de a se dispune sesizarea Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu excepțiile invocate de acesta.

Astfel, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestator, se constată că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, se instituie o obligație în sarcina instanței (lato sensu) de a "filtra" excepțiile sub aspectul admisibilității lor, impunându-i să verifice dacă excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, vizează neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În plus, norma impune ca excepția să fie ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța, ori de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

În temeiul normei evocate, instanța constituie un prim filtru legal, care trebuie să asigure sesizarea Curții Constituționale numai atunci când excepția de neconstituționalitate îndeplinește cerințele prevăzute de lege.

În acest sens, instanța a observat că, potrivit art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, una din condițiile de admisibilitate pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale este aceea ca excepția ridicată să privească o dispoziție legală ce are legătură cu soluționarea cauzei.

În cauza de față se constată că, așa cum s-a arătat mai sus, contestația la executare formulată de petent este inadmisibilă, în condițiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen.

Atât în jurisprudența Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea nr. 242 din 7 aprilie 2011), cât și în doctrină s-a reținut că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă, este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția.

Aceasta, deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel, încât excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate.

Acesta este și cazul în prezenta speță, împrejurare ce determină soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepțiile nevizând dispozițiile legale care determină inadmisibilitatea cauzei în care au fost invocate.

În continuare, referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a constatat, pe de o parte, că nu au fost indicate dispozițiile din dreptul Uniunii Europene în privința cărora se dorește verificarea conformității față de dreptul național. Pe de altă parte, Curtea a considerat că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene raportat la inadmisibilitatea contestației formulate de petent, față de care nu apare necesară o interpretare a dreptului Uniunii Europene din partea acestei instanțe.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, a concluzionat că prezenta contestație este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, totodată respingând și cererile de sesizare ca inadmisibile a Curții de Justiție Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare și a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 599 alin. (2) și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispozițiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 C. pen., invocată de contestatorul A.

Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 599 alin. (2) și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția penală, a formulat recurs, în termen legal, recurentul A.

În concluziile scrise depuse la dosar, recurentul A. a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, reiterând argumentele susținute în fața Curții de Apel Brașov, secția penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 07 octombrie 2021.

Examinând recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în Decizia penală nr. 35/C din data de 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (contestatorul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea contestației declarate împotriva Sentinței penale nr. 12/S/19.01.2021, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosar nr. x/2020, prin care a fost respinsă contestația la executare formulată de către contestator, privind executarea Sentinței penale nr. 48/S/24.03.2017, pronunțată de același tribunal în dosar penal nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 888/Ap/23.11.2017 a Curții de Apel Brașov

Referitor la excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, deși dispozițiile prevăzute de art. 599 alin. (2), art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 din C. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul propriu-zis în abstracto.

Practic, susținând că unica modalitate de interpretare a textelor de lege criticate, conformă rigorilor de constituționalitate, ar fi aceea că instituția prescripției prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. vizează în concret prescripția răspunderii penale, condamnatul A. urmărește, în mod esențial, ca în urma unei eventuale pronunțări de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere a excepției astfel invocate, Parlamentul să modifice și să completeze art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile în care se poate formula contestație la executarea pedepsei.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în cauză este vorba, în primul rând, de o interpretare a legii pe care contestatorul o apreciază neconstituțională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate, iar în al doilea rând, că introducerea unui nou caz de contestație la executare, în sensul dorit de către recurent, ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

Astfel, o atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește în mod evident introducerea unui nou caz de contestație la executare printr-o interpretare proprie a textelor de lege criticate, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În concluzie, în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 599 alin. (2) și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 în Decizia penală nr. 35/C din data de 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 599 alin. (2) și art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 și art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.

GGC - ED