ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor aflate la dosar constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 58 din data de 30.03.2020 pronunțată de Tribunalului Olt în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa principală de 7 (șapte) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală comisă în formă continuată.
În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. s-a aplicat inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe o durată de 3 ani și anume dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost judecat în cauza de față, a cărei a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.
În baza art. 65 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) b și g din C. pen. de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea integrală a pedepsei.
În baza art. 25 din C. proc. pen., art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. 1382 C. civ. a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGRFP Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.507.712 RON prejudiciu și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform art. 119 - 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală din ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data achitării lor integrale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă prin încheierea de ședință din data de 08.04.2019 a Tribunalului Olt, până la concurența sumei necesare achitării prejudiciului.
Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpatul A. și partea civilă statul român prin AN.A.F. - prin D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Olt.
Prin motivele de apel depuse de partea civilă s-a criticat sentința penală atacată sub aspectul sumei stabilită de instanță cu titlu de prejudiciu, solicitând obligarea inculpatului la suma de 1810516 RON, așa cum a fost stabilită din actele întocmite de ANAF, precum și la plata obligațiilor fiscale care se calculează de la momentul producerii prejudiciului până la data când suma va fi integral achitată, conform legislației fiscale în vigoare. S-a mai solicitat instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.
Inculpatul prin cererea de apel formulată a solicitat, în principal, în baza alin. (2) lit. b) art. 421 Din C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului. desființarea sentinței primei instanțe și rejudecarea de către instanța de fond pentru motivul că judecarea cauzei la instanța de fond s-a desfășurat cu încălcarea dreptului său la apărare și a dreptului meu la un proces echitabil. În acest sens s-a susținut că exista o contradictorialitate vădită între descrierea faptei reținută în rechizitoriu, descrierea faptei reținută prin sentința instanței de fond și principalul mijloc de probă menit să determine existența și întinderea prejudiciului, respectiv expertiza fiscală.
Un alt motiv de critică invocat de inculpat a vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil este legat de împrejurarea că s-a respins nemotivat cererea de efectuare a unui raport de expertiză fiscală în faza de cercetare judecătorească. În acest context a susținut că prin cererea de probatorii înaintată instanței de fond a solicitat încuviințarea efectuării unui raport de expertiză în specialitatea fiscalitate, iar instanța a încuviințat fără vreo motivare concretă doar efectuarea un supliment la raportul de expertiză întocmit în faza de urmărire penală.
Prin Decizia penală nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins apelurile formulate de inculpatul A. și partea civilă Statul Român prin AN.A.F. - prin D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. OLT ca nefondate.
Pentru a se pronunța în acest sens, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești în fond și apel, Curtea de Apel Craiova a reținut că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii penale a inculpatului A., rezultând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conform art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., că inculpatul A., în calitate de administrator în fapt și ulterior în drept la SC B. SRL Orșova, SC C. SRL Slatina, SC D. SRL Slatina și SC E. SRL Rm. Vâlcea în baza aceleiași rezoluții infracționale în perioada 05.01.2012 - 31.03.2015 a înregistrat în evidenta contabila a societăților SC C. SRL Slatina și SC D. SRL Slatina, cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, de la SC B. SRL Orșova, SC E. SRL Rm. Vâlcea și SC C. SRL Slatina (în relația cu D. SRL), respectiv achiziții fictive constând în special în servicii ore pază, închiriere sală curs, servicii de catering, servicii de spălare de uniformă, acțiuni prin care a fost cauzat un prejudiciu bugetului de stat de 1.507.712 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de "evaziune fiscală" în formă continuată.
Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că solicitarea de achitare a inculpatului nu a putut fi primită din moment ce nu s-au bazat pe o argumentație raportată la probele existente la dosarul cauzei, care contrar susținerilor inculpatului, au fost de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție ce opera în favoarea acestuia.
În acest context s-a apreciat că vinovăția inculpatului A., a fost stabilită indubitabil prin hotărârea instanței de fond, care conține o expunere asupra probelor ce probează comiterea actelor materiale subsumate infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., Curtea însușindu-și sub acest aspect, argumentele din sentința apelată, această posibilitate fiind statuată de practica CEDO, potrivit căreia poate constitui o motivare și preluarea motivelor instanței inferioare (a se vedea cauza Helle împotriva Finlandei).
În ceea ce privește nelămurirea apărării privind relația comercială dintre SC D. SRL și SC E. SRL, Curtea a observat că instanța de fond a motivat și argumentat în sentința apelată. Astfel la fila nr. x din sentința apelată, instanța de fond reține că prin procura notarială nr. x/06.07.2014, inculpatul A. a fost împuternicit de administratorul de drept F. al SC D. SRL să se ocupe de administrarea societății.
În ceea ce privește SC E. SRL s-a reținut că aceasta a fost reprezentată începând cu data de 19.03.2014 de inculpatul A. în calitate de administrator și asociat.
Prin actul de sesizare s-a reținut că, urmare a faptului că în dosarul de urmărire penală, filele x se regăsesc în original facturile emise de SC E. SRL către SC C. SRL, înregistrarea acestor facturi în evidența contabilă a SC D. SRL în luna septembrie 201 reprezintă o înregistrare fără documente justificative.
În consecință Curtea de Apel Craiova a reținut că instanța de fond a ajuns la aceeași concluzie, pe baza raportului de expertiză tehnică reținând că, din verificarea exemplarelor originale de facturi ale SC E. SRL s-a constatat că facturile fiscale corespunzătoare facturilor, prezente în original la dosarul cauzei sunt emise către SC C. SRL și nicidecum nu se regăsesc înregistrate în evidenta contabila a SC D. SRL, deși acestea apar în jurnalul de achiziții pe luna septembrie 2014 al acestei din urmă societăți. De asemenea, s-a reținut că urmare a faptul că în vol. VII (în expertiză fiind menționat) se regăsesc în original facturile emise de SC E. SRL către SC C. SRL, înregistrarea acestor facturi în jurnalul de achiziții a SC D. SRL în luna septembrie 2014 - în expertiză menționat Dosar nr. x) rămâne o înregistrate fără documente justificative care este nedeductibilă la calculul impozitului pe profit conform art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , precum și nedeductibilă din punct de vedere al TVA."
Ca atare, susținerile apărării în sensul că ar exista o contradicție între fapta descrisă în actul de sesizare și în sentința primei instanțe și probatoriul administrat, ce s-ar subsuma unei erori grave ce, în opinia apărării, ar determina o soluție de desființare a cauzei cu trimitere spre rejudecare, au reprezentant doar o afirmație lipsită de suport probator.
S-a mai reținut că nici critica privind încălcarea dreptului la apărare al inculpatului cauzată de împrejurarea că prima instanță a respins cererea apărării de efectuare a unei expertize de specialitate care să aibă în vedere că cele patru societăți administrare de inculpat erau afiliate și în virtutea principiului neutralității TVA, acesta putea să își deducă TVA-ul, nu poate fi primită de instanța de apel.
Din această perspectivă, Curtea a achiesat la opinia exprimată de judecătorul fondului, în sensul că, situația premisă în caz de societăți afiliate presupune faptul ca "operațiunile comerciale" să fi fost reale, să fi existat în materialitatea lor, serviciile să fi fost prestate și să fie însoțite de documente justificative din punct de vedere financiar contabil, conform legii, însă aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.
Nici incompatibilitatea expertului, desemnat în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, nu a putut fi reținută având în vedere că, deși suplimentul la raportul de expertiză fiscală a fost efectuat de același expert desemnat în faza urmăririi penale, acesta nu era subordonat organelor de urmărire penală, neexistând nici un temei ca imparțialitatea acestuia să fie pusă la îndoială.
Totodată, s-a precizat că nu se poate avea în vedere, în sensul dorit de apărare, motivul de trimitere a cauzei spre rejudecare, vizând faptul că expertul nu a întocmit o variantă pornind de la ideea afilierii societăților, având în vedere că o atare situație este exclusă în speță, astfel că nu se poate susține că s-ar fi produs o vătămare a drepturilor inculpatului care nu poate fi acoperită altfel.
Cu privire la partea responsabilă civilmente C. SRL, instanța de control judiciar a apreciat că este evident că nu se putea dispune o soluție de încetare a procesului penal, aceasta neavând calitatea de inculpat persoană juridică, instanța neputând să dispună nici obligarea acesteia în solidar cu inculpatul la plata prejudiciului pe latură civilă, ținând cont de faptul că această societate a fost radiată până la soluționarea cauzei.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că instanța de fond a stabilit fictivitatea tranzacțiilor pe relațiile comerciale indicate în actul sesizare, dintre B. SRL în calitate de furnizor și SC C. SRL în calitate de beneficiar, relația comercială dintre E. SRL în calitate de furnizor și SC. C. SRL în calitate de beneficiar, relația comercială dintre SC D. SRL și SC C. SRL în calitate de beneficiar, și relația comercială dintre SC SC D. SRL ȘI SC E. SRL, având în vedere ansamblul probelor administrate în cauză.
Referitor la acest aspect Curtea a reținut că, în esență, pentru ca o operațiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanță sau o inexactitate cu caracter esențial, între situația reală și modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar contabil corespunzător. Caracterul real ori fictiv al unei operațiuni economice este dat de analiza celor patru elemente ce caracterizează orice operațiune economică: furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacționate și prețul sau contraprestația, din această perspectivă relevante fiind aspectele de fond ale tranzacției, în detrimentul condițiilor formale, o operațiune fictivă putând fi consemnată într-o factură care conține toate elementele prevăzute de lege.
Așadar, pentru ca o operațiune economică să aibă caracter real este necesar ca toate cele patru elemente să fie reale în mod simultan, caracterul fictiv al oricăruia dintre cele patru elemente esențiale fiind de natură să compromită caracterul real al întregii operațiuni, întrucât situația faptică nu va mai corespunde cu modul în care aceasta este consemnată în evidențele financiar contabile și fiscale.
Caracterul fictiv al operațiunii comerciale avute în vedere de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nu se raportează la lipsa ori neîndeplinirea condițiilor de formă, pe care trebuie să le îndeplinească documentele economice, în speță facturile fiscale ci dimpotrivă, se raportează la conținutul operațiunii juridice pe care respectivul document comercial este destinat să îl ateste.
Operațiunea fictivă presupune inexistența în realitatea obiectivă a raportului juridic comercial, consemnat în respectivul act contabil, respectiv inexistența operațiunii comerciale cu toate elementele ei, constând în subiectele între care s-a desfășurat obiectul operațiunii, în bunul livrat și prețul stabilit, datele privind locul și timpul derulării operațiunii comerciale, așadar inexistența în realitatea obiectivă a operațiunilor comerciale desfășurate.
Cât privește relația comercială dintre B. SRL în calitate de furnizor și SC C. SRL în calitate de beneficiar, s-a reținut fictivitatea operațiunilor comerciale derulate în perioada 05.01.2012 - 27.09.2012 din însăși materialitatea actelor materiale, constatând că facturile fiscale au fost emise exclusiv în scopul de a majora cuantumul cheltuielilor deductibile, în condițiile în care societatea beneficiară a serviciilor era în măsură să presteze singură servicii de pază, dar și pe baza declarațiilor date de martorii G., H. și I., care au fost expuse pe larg în sentința atacată, nemaifiind necesar a fi reluate.
A fost constatat de către instanță de apel faptul că același mod de operare, încheind facturi "cu sine însuși" a fost utilizat și în ceea ce privește relația comercială dintre E. SRL în calitate de furnizor și SC C. SRL în calitate de beneficiar, facturile emise având numere de ordine și de emitere consecutive, iar acestea nu au la bază documente justificative care să confirme executarea prestațiilor, caracterul fictiv al tranzacțiilor fiind dedus de instanță și în raport de declarațiile martorului J., persoană apropiată inculpatului, care la insistențele acestuia a preluat în drept E. SRL, deși de administrarea în fapt a acesteia s-a ocupat tot inculpatul A.
Deși inculpatul a contestat, sub aspectul credibilității depoziția martorului J., această critică a fost înlăturată de către instanța de apel, având în vedere că cele relatate de martor se coroborează cu celelalte elemente probatorii furnizate de probele administrate în cauză.
Aceleași argumente au fost reținute de judecătorul fondului și raportat la facturile dintre SC D. SRL și SC C. SRL în calitate de beneficiar, neexistând documente justificative așa cum corect a detaliat instanța de fond, fiind prestate servicii de pază către o societate care putea să-și asigură singura prestarea unor astfel de activități, actele atestând chiar situații absurde, în condițiile în care "orele" de paza erau practic imposibil a fi fost asigurate de angajații ce figurau în cadrul societății prestatoare.
Instanța de apel și-a însușit în integralitate considerentele din sentința penală atacată, având în vedere că prin motivele de apel inculpatul nu a combătut cu nimic argumentația judecătorului, acestea limitându-se la afirmați generale privind lipsa probelor.
Cu referire la relația comercială dintre SC SC D. SRL ȘI SC E. SRL, în mod corect, Curtea de Apel a reținut caracterul fictiv al operațiunilor desfășurate în perioada aprilie- iulie 2014 în urma coroborării declarațiilor martorului J. cu concluziile raportului de expertiză fiscală, așa cum au fost expuse în cuprinsul hotărârii.
Referitor la problema aplicabilității dispozițiilor art. 6 din C. proc. pen., privind faptul că prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie de faliment sau insolvență, inculpatul a fost obligat să suporte o parte din debitele societăților al căror administrator a fost, s-a constatat că fost corect tranșată de instanța de fond, în sensul că nu este incident principiul ne bis în idem, procedurile desfășurate cu participarea inculpatului și invocate de apărarea neavând caracter penal.
În ceea ce privește examinarea criticilor formulate de partea civilă, sub aspectul cuantumului sumei stabilit cu titlu de prejudiciu, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate în raport de faptul că suma la care a fost obligat inculpatul fiind stabilită pe baza raportului de expertiză fiscală efectuat în cauză, la care nu au fost formulate obiecțiuni.
Pe de altă parte, s-a reținut că, potrivit art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., probele nu au o valoare prestabilită și pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio distincție cu privire la valoarea lor probantă, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale sau în cea a judecății.
Prin urmare, în prezenta cauză, având în vedere că apelanta parte civilă nu a prezentat dovezi în sprijinul solicitării unei sume care depășește pe cea stabilită pe baza expertizei fiscale efectuate în cauză - probă care nici nu a fost contestată - instanța de control judiciar a apreciat că criticile formulate de aceasta, sunt neîntemeiate, latura civilă fiind just soluționată.
Împotriva Deciziei penale nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 06.07.2021, inculpatul A., prin apărător ales, a declarat recurs în casație.
În motivarea căii extraordinare de atac, recurentul inculpat a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., nu este prevăzută de legea penală.
În cuprinsul cererii de recurs în casație formulate, din prisma cazului de casare invocat, a susținut, în esență, că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen. privitoare la legea penală mai favorabilă, procurorul prin rechizitoriu, a reținut incidența art. 35 alin. (1) din C. pen. atunci când a examinat forma continuată a infracțiunii, deși în mod evident încadrarea juridică a faptei implica reținerea față de inculpat a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în condițiile în care momentul de debut al activității infracționale este plasat în anul 2009, iar data epuizării faptei este considerată a fi 31.03.2015.
În acest context s-a menționat că de esența legii penale mai favorabile este retroactivitatea acesteia, prin urmare chiar dacă ultimul act material al infracțiunii de evaziune fiscală s-a consumat în anul 2015 și până la data judecării cauzei a avut loc o succesiune de legi penale, care au majorat limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală, tratamentul sancționator ce urmează a fi aplicat trebuie să fie cel mai favorabil inculpatului, respectiv cel aferent anului 2009, atunci când se presupune că a demarat activitatea ilicită, și când fapta era sancționată, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu pedeapsa de la 4 ani la 10 ani închisoare.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 7 ani închisoare, pe care Curtea de Apel Craiova a apreciat-o ca fiind situată la mediul prevăzut de lege, în contextul în care a considerat, în mod greșit, că limitele de pedeapsă de la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 se majorau cu 5 ani, pentru fapta de la art. 9 alin. (2), prin urmare pedeapsa ar fi fost închisoarea de la 7 ani la 13 ani.
În acest sens s-a arătat că, deși, pedeapsa concretă aplicată recurentului nu depășește limita maximă prevăzută de lege, modul său de individualizare pornește de la o premisă greșită și se impune a fi reevaluat.
De asemenea, s-a susținut că este defectuoasă ipoteza de la care s-a pornit în analiza faptei și anume aceea că inculpatul nu a derulat niciun fel de procedură comercială reală între societățile pe care le-a coordonat și a urmat un comportament ilicit, înregistrând în evidențele contabile ale celor 4 firme facturi fiscale fictive cu unicul scop de a sustrage respectivele firme de la plata obligațiilor fiscale principale, respectiv TVA și impozit pe profit.
Suplimentar față de aceasta, atât organul de urmărire cât și cele două instanțe au examinat cauza pornind exclusiv de la rezultatele controalelor fiscale efectuate de ANAF, conferind proceselor-verbale întocmite de acestea, valoarea unor mijloace de probă.
Prin urmare, s-a invocat de inculpat că actele încheiate de organele de constatare pot servi exclusiv ca mijloc de sesizare al organelor de urmărire penală, dar nu pot fi asimilate unor mijloace de probă de natura constatărilor tehnico-științifice sau expertizelor judiciare.
Pentru aceste considerente, apărarea inculpatului a apreciat ca total neavenite referirile din conținutul rechizitoriului, precum și din cuprinsul celor două hotărâri judecătorești, la constatările organelor fiscale, și tot din acest considerent a solicitat a fi înlăturate concluziile consultantului fiscal K., desemnat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, care a preluat până la identitate constatările organelor fiscale în raportul de expertiză fiscal-judiciară pe care l-a întocmit.
De asemenea s-a solicitat Înaltei Curți să examineze activitatea celor 4 societăți implicate în activitățile comerciale, respectiv B. SRL, C. SRL, E. SRL și D. SRL din perspectiva următoarelor acte normative: Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , în referire la art. 7 pct. 21 și 26 și Legea nr. 227/2015 privind C. fisc.
Din perspectiva acestor acte normative, C. fisc. din 2003 și C. fisc. din 2015, s-a precizat că se poate constata că A. este persoană fizică afiliată cu persoanele juridice B. SRL, C. SRL, E. SRL și D. SRL, prin urmare și aceste 4 societăți comerciale sunt firme afiliate, iar activitatea lor reciprocă trebuie examinată la nivel de grup de firme.
Prin prisma relațiilor comerciale derulate între acestea, veniturile înregistrate la vânzător reprezintă o cheltuială pentru cumpărător, iar TVA datorat de vânzător este deductibil pentru cumpărător, prin urmare având în vedere că cele 4 societăți sunt firme afiliate trebuie avut în vedere principiul neutralității TVA și evitării dublei impuneri.
În acest sens, s-a făcut referire la considerentele reținute de CJUE în cauza C-277/14 PPUH Stehcemp, Hotărârea din 21 iunie 2012, cauzele conexate C-80/11 Mahageben și 142/11 Peter David.
Astfel s-a apreciat de inculpat faptul că, deși, societățile comerciale nu au putut prezenta toate documentele financiar contabile aferente perioadei analizate, nu presupune că SC C. SRL nu a prestat o activitate reală de prestări servicii și, în mod similar, firmele D. SRL și B. SRL au funcționat ca firme fantomă, fiind înființate cu scopul exclusiv de a emite facturi fiscale între ele, încercând să genereze o situație de fapt neconformă cu realitatea, să acrediteze ideea că ar avea angajați și ar presta activități efective de protecție și pază.
S-a mai precizat că organele de urmărire penală și ulterior cele două instanțe nu au solicitat niciun fel de informații de la beneficiarii acestor servicii de pază, nu au încercat să identifice angajații, nu au cercetat condițiile concrete în care se desfășura activitatea, pct. de lucru la care erau repartizați agenții, facilitățile care erau oferite acestora, respectiv masă de prânz luată în sistem catering, uniforme de serviciu curățate, dotări specifice activității de pază, respectiv instrumentele de imobilizare, sprayuri, plată ore antrenament, închiriere săli de sport, costuri de deplasare.
În consecință, s-a opinat că din modul în care s-au derulat urmărirea penală și cercetarea judecătorească reiese că cele 4 societăți coordonate de recurentul A. sunt persoane juridice afiliate, facturile pe care le-au emis între ele conțineau TVA deductibil, activitățile au fost reale și efective, iar absența unor documente contabile nu justifică presupunerea că au fost emise și înregistrate în contabilitate facturi fictive cu unicul scop de a fi diminuată baza taxabilă pentru SC C. SRL.
În scopul aplicării prevederilor art. 7 pct. 26 din C. fisc. , se consideră că o persoană controlează în mod efectiv o persoană juridică dacă se stabilește faptul că, atât din punct de vedere faptic cât și legal, prin utilizarea informațiilor și/sau a documentelor, administratorul/personalul de conducere are capacitatea de decizie asupra activității persoanei juridice vizate, prin încheierea de tranzacții cu alte persoane juridice care sunt sub controlul aceluiași administrator/personal de conducere sau că persoana de conducere din cadrul persoanei juridice este acționar sau administrator în cadrul persoanei juridice vizate. Pentru justificarea controlului exercitat în mod efectiv sunt luate în considerare contractele încheiate între persoanele vizate, drepturile atribuite prin: acte constitutive ale persoanelor juridice, procuri, contracte de muncă sau de prestări de servicii.
Prin urmare, s-a invocat că examinând coroborat toate dispozițiile legale care reglementează situația societăților afiliate, așa cum este cazul celor 4 firme între care conexiunea a fost generată de activitate de administrator de fapt, asociat în diverse cote sau administrator statutar a recurentului inculpat, se poate concluziona că regimul fiscal aplicabil acestui tip de firme este complet diferit față de cel al societăților între care există exclusiv raporturi comerciale.
Stabilirea obligațiilor fiscale pentru acest tip de societăți, inclusiv obligația de raportare și decontare TVA se realizează în cerc închis, această taxă conservându-și deplina neutralitate în sensul în care toate societățile afiliate și care sunt plătitoare de TVA îl colectează către ultima firmă din circuitul financiar care închide cercul și care capătă dreptul la deducerea taxei.
Astfel, inculpatul a apreciat că expertiza fiscală efectuată în cauză, pe lângă faptul că este incompletă, nu răspunde tuturor obiectivelor stabilite de organele de urmărire penală, refuză să admită o realitate vădită, și anume că cele 4 societăți au regim de firme afiliate, ceea ce implică un regim fiscal diferit față de cel al societăților care se află în raporturi comerciale uzuale având acționariat distinct, administratori diferiți și sunt conectate doar în cadrul unor activități comerciale determinate.
A mai susținut inculpatul faptul că în cauza de față, raportul de expertiză s-a bazat exclusiv pe documentele fiscale găsite la sediile celor 4 societăți, dintre care 3 erau deja inactive la data începerii cercetărilor penale, fără a se solicita date și informații suplimentare de la Direcțiile Fiscale Regionale, fără a se solicita deconturi de TVA și declarații depuse de cele 4 societăți în perioada cât au desfășurat activitatea efectivă, fapt ce s-a repercutat în mod direct asupra concluziilor organelor de urmărire penală în sensul reținerii săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală de către inculpatul A.
În susținerea acestui aspect s-a precizat că a fost în mod voit exclus din analiză un fapt evident și anume regimul de taxare și impozitare al firmelor afiliate, cauza a fost tratată cu superficialitate, iar premisa analizei a fost greșită, respectiv aceea că nu s-a desfășurat practic nicio activitate reală, că firmele nu au efectuat acte de comerț, nu au desfășurat activități reale, ci au rulat doar documente contabile cu scopul exclusiv de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale.
Concluzionând, s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate, după admiterea în principiu, că prezentul recurs în casație este fondat și în conformitate cu art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., să dispună achitarea inculpatului A. sub aspectul infracțiunii prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., constatând că fapta reținută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.
Deopotrivă, s-a solicitat Înaltei Curți să dispună și respingerea acțiunii civile, ca nefondate, având în vedere că partea civilă nu a justificat pretențiile solicitate, prezumtivul prejudiciu rămânând în continuare sub o pronunțată stare de incertitudine și oscilând între 1,5 mil. RON și 1,8 mil. RON, fără precizări exacte în legătură cu motivul pentru care instanțele nu au putut delimita până la finalul judecății cuantumul exact al acestuia.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 441 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a solicitat suspendarea executării pedepsei de 7 ani închisoare ce i-a fost aplicată de Tribunalul Olt și menținută de Curtea de Apel Craiova cu mențiunea că inculpatul are cunoștință de obligațiile ce-i revin pe durata suspendării pedepsei până la soluționarea prezentului recurs în casație și se obligă să le îndeplinească întocmai.
Prin încheierea din 28 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, numai sub aspectul referitor la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune.
S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 10, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 09 noiembrie 2021, ora 09:00, Sala Secțiilor Unite, cu citarea recurentului inculpat și asigurarea apărării (încunoștințarea apărătorului ales și desemnarea unui apărător din oficiu).
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.
S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura recurentului inculpat, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.
Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către inculpatul A. prin cererea de recurs în casație se circumscriu, doar parțial, în conținut cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 din C. proc. pen.
Totodată prin încheierea mai sus menționată, Înalta Curte, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., a respins cererea de suspendare a executării deciziei atacate până la judecarea pe fond a căii extraordinare de atac, reținându-se că, din actele și lucrările dosarului nu rezultă niciun motiv care să justifice admiterea acestei solicitări.
****
Examinând cauza, în raport de limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație formulat de inculpatul A., este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Jurisprudența Înaltei Curți a relevat în mod constant că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator precum și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.
Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.
Evaluând prezenta cale de atac, în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A. ce a susținut că s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. deși nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a faptei de care este acuzat.
În argumentarea incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susținut, în esență, că fapta săvârșită nu este prevăzută de legea penală, raportat la caracterul licit al operațiunilor comerciale derulate între cele 4 societăți controlate de recurentul inculpat, astfel încât acestea ar fi avut dreptul de a-și deduce TVA-ul, conform dispozițiilor legale incidente, activitate care nu ar avea relevanță penală și care nu corespunde conținutului juridic al infracțiunii de evaziune fiscală, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise formulate.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală corespund faptei reținute în concret în sarcina recurentului inculpat.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, recurentul inculpat A., în calitate de administrator în fapt și ulterior în drept la SC B. SRL Orșova, SC C. SRL Slatina, SC D. SRL Slatina și SC E. SRL Rm. Vâlcea, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada 05.01.2012 - 31.03.2015 a înregistrat în evidența contabilă a societăților SC C. SRL Slatina și SC D. SRL Slatina, cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, de la SC B. SRL Orșova, SC E. SRL Rm. Vâlcea și SC C. SRL Slatina (în relația cu SC D. SRL), respectiv achiziții fictive constând în special în servicii reprezentând ore pază, închiriere sală curs, servicii de catering, servicii de spălare de uniformă, acțiuni prin care a fost cauzat un prejudiciu bugetului de stat de 1.507.712 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de "evaziune fiscală" în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
Din modul de descriere a situației de fapt, astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv, rezultă că au fost evidențiate operațiuni fictive, cu finalitatea înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli deductibile pentru a diminua baza de impozitare a profitului, cu scopul eludării obligației fiscale stabilite de textul de lege care, în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, în măsură să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale care revin bugetului statului.
Criticile formulate de recurentul inculpat A., deși au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, referitor la contestarea caracterului fictiv al operațiunilor comerciale ce au fost evidențiate în actele contabile ale societăților comerciale anterior menționate.
Susținerile recurentului inculpat A. astfel sintetizate antamează aspecte esențialmente de fapt, referitoare la caracterul fictiv al operațiunilor comerciale ce prin introducerea în evidențele contabile au avut rolul de a majora în mod artificial cheltuielile deductibile și a prejudicia bugetul de stat.
Or, în speță, ambele instanțe învestite cu judecarea cauzei în ciclul ordinar au reținut caracterul fictiv al operațiunilor comerciale derulate între cele patru societăți controlate de recurentul inculpat raportat la inexistența în realitatea obiectivă a raporturilor juridice comerciale, consemnate în actele contabile.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din legea specială, constituie infracțiune (...) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.
În ceea ce privește noțiunea de operațiune fictivă, art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 o definește ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.
Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că există corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracțiunii și a existenței prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilit cu caracter definitiv, că paguba adusă bugetului de stat, prin infracțiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecății în cauză, a fost creată prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni fictive de către recurentul inculpat A.
Astfel, mecanismul tranzacțiilor dintre societăți comerciale anterior menționate s-a bazat pe operațiuni economice formale, lipsite însă de conținut economic și fără corespondență obiectivă în ce privește serviciile menționate în facturile fiscale și contravaloarea acestora, presupus a fi plătită.
Raportat la o atare stare de fapt, critica recurentului inculpat conform căruia în mod nelegal nu s-a reținut incidența regimului fiscal specific societăților afiliate nu este întemeiată din moment ce acest aspect ar fi putut fi aplicabil doar în situația în care operațiunile comerciale ar fi fost reale, însoțite de documente justificative din punct de vedere financiar contabil, conform legii, însă aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.
Așadar, fondul criticilor invocate de recurentul inculpat - referitoare la neîntrunirea conținutului juridic al infracțiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementelor constitutive - nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la concluzia inexistenței faptei penale și la o soluție de achitare a inculpatului.
Înalta Curte constată că baza faptică a acuzației de evaziune fiscală adusă recurentului inculpat A., descrisă anterior, realizează cerințele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
De asemenea, argumentele recurentului inculpat privind superficialitatea concluziilor raportului de expertiză și eventual efectuarea unei alte expertize în specialitatea fiscalitate nu pot face obiectul analizei instanței de casație în prezentul cadru procesual și denotă intenția recurentului inculpat de a obține reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației ce îi este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la inexistența operațiunilor comerciale evidențiate în actele contabile ale societăților, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare.
Reiterând scopul și limitele recursului în casație, Înalta Curte subliniază că evaluarea legalității hotărârii în acest cadru se raportează întotdeauna la starea de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat, temeinicia concluziilor formulate de instanța de apel sub acest aspect ori relevanța conținutului informativ al probelor administrate, respectiv raportul de expertiză în specialitatea fiscalitate, neputând fi cenzurate de instanța de casație.
În fine, în ceea ce privește motivele de critică privind latura civilă a cauzei constând într-o eventuală incertitudine a prejudiciului la care recurentul inculpat a fost obligat, Înalta Curte constată că, și aceste aspecte se circumscriu, în realitate, intenției de a se reevalua modul de apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv a raportului de expertiză fiscală prin care s-a stabilit, în mod cert, cuantumul prejudiciului la suma de 1.507.712 RON.
Pentru aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 452 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.
Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 157 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 noiembrie 2021.