ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1046/2017

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a respins ca nefondată contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a mai dispus obligarea contestatorului condamnat la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare privind plata interpretului de limba arabă au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, la data de 11.08.2017, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2017, contestația la executare formulată de petentul A., în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin cererea formulată, contestatorul a arătat că s-a formulat contestație la executare în privința pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a se afla pe teritoriul României pe o perioadă de 5 ani, dată în baza art. 66 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.

A arătat că o primă cauză de împiedicare la executare este aceea că, în cazul expulzării sale în Irak este expus unor vătămări grave, precum pedeapsa cu moartea sau execuția, tortura sau tratamente ori pedepse inumane sau degradante, amenințări grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei sale ca urmare a violenței generalizate din pricina conflictului armat intern din ținutul său originar (și nu numai) .

A arătat că este născut în orașul Al Qaim, provincia Al Anbar din Irak. În prezent, orașul și guvernoratul Al Qaim se află sub controlul Daesh, organizația "M.", iar zona din vestul provinciei Al Anbar, cuprinsă între Ana(h) și Al Qaim este, conform standardelor dreptului umanitar internațional, teritoriu aflat sub incidența unui conflict armat intern (fără caracter internațional) . A arătat că în acest teritoriu, violența generalizată ca urmare a conflictului armat intern este nediscriminatorie, fiind prezumată a constitui o amenințare gravă individuală la adresa vieții și persoanei unei persoane civile, inclusiv a sa.

A precizat că în cazul expulzării sale în Irak, provincia natală - Al Qaim - este singura destinație în care ar putea, eventual, ajunge, dat fiind că, pentru a se stabili într-o altă provincie decât cea natală sunt impuse o seamă de condiții pe care nu le-ar îndeplini or, chiar dacă le-ar îndeplini prin prisma exigențelor oficiale, este expus riscului unor vătămări grave din pricina originii și religiei sale [Al Qaim, provincia Al Anbar, zonă cu populație cvasi-exclusiv sunită, aparținând tribului A. (peste 7 milioane de membri)], reflectată în primul rând prin nume - A.

Reacțiile de respingere socială sunt extrem de puternice în privința celor din provincia Al Anbar, față de suspiciunea generalizată de simpatie sau colaborare cu grupările extremiste, precum N. Aceeași suspiciune este împărtășită generos și de autoritățile șiite (inclusiv cele guvernamentale) . Mai mult, dat fiind că a fost condamnat în România pentru terorism, ar putea fi supus unui proces penal ce ar putea avea ca finalitate pedeapsa cu moartea, întrucât în Irak infracțiunile de terorism sunt pedepsite cu pedeapsa capitală.

Nu există garanții că în Irak este respectat principiul ne bis in idem, garantat în prim loc prin art. 6 din C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010) . Nu este de neglijat nici faptul că în Irak nu este garantat, în mod efectiv, dreptul la un proces echitabil, astfel încât ar putea fi judecat și condamnat fără a-i fi respectate garanțiile imperative ale unui proces echitabil.

În plus, există riscul să fie arestat, torturat în timpul detenției, precum și riscul utilizării în cadrul procesului penal a mărturiilor obținute prin tortură.

De asemenea, constituie tratament degradant însăși temerea provocată de pedeapsa ce ar urma să fie aplicată - fiind posibilă chiar condamnarea la moarte - vădit disproporționată față de faptele ce-i sunt imputate în România, mai ales în condițiile în care este pe cale de a ispăși pedeapsa ce a fost aplicată aici pentru aceste fapte.

Este, de asemenea, demn de luat în considerare faptul că, în Irak, în aceste vremuri, este posibil să fii executat, la solicitarea vreunui oficial, înainte de a fi fost judecat, după cum este posibil să fii executat în baza unei sentințe religioase, fatwa, pronunțată de un cleric, în cadrul sistemului justiției tribale, paralel cu sistemul judiciar al statului.

Contestatorul a arătat că temerea față de imprevizibilele evoluții în Irak în privința sa este sporită și de faptul că, la data de 30.05.2017, a fost "vizitat" la penitenciarul Mărgineni, fără să fi solicitat aceasta, de persoane necunoscute, cetățeni irakieni, care s-au prezentat a fi de la Ambasada Republicii Irak în România și care l-au chestionat cu privire la motivele condamnării sale. Faptul că au fost lăsați să intre cu telefoanele mobile în penitenciar îl îndreptățește să presupună că respectivele persoane aveau acoperire diplomatică.

Față de aceste motive, expulzarea sa în Irak ar încălca dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, garantate prin art. 22 din Constituția României, precum și prin art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nici o derogare nu este admisă, în circumstanțele date, în privința dreptului la viață și la protecția împotriva torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, inter alia, principiile aplicabile îndepărtării străinilor, în paragrafele 116 - 120 din Hotărârea din 4 septembrie 2014.

În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, și aceasta este prohibită, fără posibilitate de derogare, prin Protocolul nr. 6 și, finalmente, plenar, prin Protocolul nr. 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A doua cauză de împiedicare la executare, prin prisma, în principal, a dreptului la viață familială și privată.

Din pct. de vedere al dreptului la viață privată și familială, este demn de luat în considerare și faptul că întreaga sa familie - inclusiv cea originară, este în România, fiind recunoscuți ca refugiați în România. Arată că legăturile sale sociale sunt mai puternice cu România decât cu Irak, având în vedere că a intrat prima dată în România acum mai bine de 20 de ani (1994) și și-a întemeiat aici o familie. Nici copiii săi - cele 2 fete și fiul - nici mama lor/soția, cu toții exclusiv cetățeni români, nu l-ar putea însoți în Irak pentru a duce acolo, împreună, o viață de familie. Cu toții sunt creștini și niciunul dintre ei nu are cetățenia irakiană, după cum niciunul nu a fost vreodată în Irak. Legăturile acestora cu țara sa de origine sunt inexistente. Nici copiii săi, nici partenera sa nu sunt de acord să meargă și să trăiască în Irak. A le fi impus acest lucru de către autoritățile române, întru menținerea unității familiale, ca urmare a expulzării sale în Irak, ar echivala cu exilarea de către România a propriilor cetățeni. În situația în care familia sa nu l-ar putea urma, atât el cât și copiii și soția și-ar vedea încălcat dreptul la viață familială.

A considerat că expulzarea sa în Irak ar constitui o măsură lipsită de proporționalitate, prin prisma art. 8 parag. al 2-lea din Convenție, în raport cu scopul urmărit. Mai mult, chiar dacă acest fapt (expulzarea) exclude, prin el însuși, o expulzare a familiei sale - care, prin prisma circumstanțelor concrete, ar putea fi obligată să îl urmeze - aceasta ar constitui o măsură cu efect echivalent expulzării propriilor cetățeni, contrar prohibiției din art. 19 alin. (1) din Constituția României și art. 3 din Protocolul 4 la Convenție.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea contestației și, în principal, înlăturarea deplină a efectelor pedepsei complementare stabilite prin Sentința penală nr. 283F din 09.10.2014, în baza art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen., iar, în subsidiar, înlăturarea efectelor pedepsei complementare cu privire la expulzarea în țara de origine, Irak.

În drept au fost invocate art. 598 alin. (1) lit. c), teza finală C. proc. pen., raportat la art. 66 alin. (4) C. pen., art. 19 alin. (1), art. 22 din Constituția României, art. 2, 3, 6, 8, 13, 14, 15, 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 4 la Convenție, Protocoalele 6 și 13 la Convenție.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 283/F din 09.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2011 s-a dispus: "În baza art. 5 Noul C. pen., recalifică încadrarea juridică dată faptei săvârșite de inculpatul A., prin actul de sesizare, din art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, modificată prin art. 159 din Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen.

În baza art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen. condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru săvârșirea infracțiunii de înlesnirea trecerii frontierei a unei persoane care a participat sau a comis acte de terorism, în formă continuată.

În conformitate cu art. 67 alin. (2) Noul C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. c) Noul C. pen., interzice inculpatului dreptul de a se afla pe teritoriul României, pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 398 Noul C. proc. pen., raportat la art. 274 alin. (1) Noul C. proc. pen., obligă inculpatul la 10.000 RON, cheltuieli judiciare statului".

În sarcina inculpatului s-a reținut că prin constituirea societăților comerciale fantomă SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL și SC E. SRL a înlesnit, în perioada 2006 - 2007, intrarea/ieșirea în/din România și prelungirea dreptului de ședere în țară a cetățenilor irakieni: F.; G.; H., I. și J., despre care cunoștea că au sprijinit/săvârșit acte teroriste în favoarea organizației K.

Această acțiune a fost realizată de inculpat prin constituirea societăților comerciale fantomă:

- SC B. SRL, la data de 6.02.2006, prin care și-a obținut viză de intrare în România și ulterior a intrat în țară, la data de 23.06.2006, cetățeanul irakian F.;

- SC C. SRL, la data de 15.11.2006, prin care și-au obținut viză de intrare în România și ulterior au intrat în țară, cetățenii irakieni G., la data de 26.01.2007, respectiv H., la data de 2.02.007;

- SC E. SRL, la data de 22.01.2007, prin care și-a obținut viză de intrare în România și ulterior a intrat în țară, la data de 25.05.2007, cetățeanul irakian J.;

- SC D. SRL, la data de 27.10.2006, prin care și-a obținut viză de intrare în România și ulterior a intrat în țară, la data de 5.01.2007, cetățeanul irakian I.

Inculpatul cunoștea că cetățenii irakieni pe care i-a ajutat să intre în țară prin intermediul acestor firme aveau legătură cu organizația teroristă K. sau cu organizații teroriste locale.

Prin Decizia penală nr. 25/A din 26.01.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus:

"Admite apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 283 F din 09 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Desființează sentința penală apelată, numai cu privire la pedeapsa principală aplicată, pe care, prin reținerea disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002 modificată, o reduce de la 7 ani închisoare, la 3 ani și 6 luni închisoare. Menține restul dispozițiilor sentinței care nu sunt contrare prezentei. Constată că inculpatul s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată în altă cauză, până la data de 02 aprilie 2015. Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului".

Potrivit art. 598 C. proc. pen., "(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: ... c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare".

Contestația la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești, fără însă a se putea schimba sau modifica soluția, care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Noul C. pen. a introdus în sfera pedepselor complementare interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României (art. 66 alin. (1) lit. c), care potrivit C. pen. anterior, putea fi dispusă ca măsura de siguranță a expulzării.

Potrivit art. 66 alin. (4), pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viața persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.

Conform art. 2 lit. v1) din O.U.G. nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002, republicată, privind regimul străinilor în România, prin expulzare se înțelege punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Conform art. 99 din acest act normativ (Efectuarea expulzării), expulzarea se efectuează de către Inspectoratul General pentru Imigrări prin îndepărtarea sub escortă a străinului. Prevederile art. 90 - 93 și 98 se aplică în mod corespunzător.

Dreptul de ședere al străinului încetează de drept la data începerii executării pedepsei accesorii, respectiv complementare, aplicată potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Îndepărtarea sub escortă semnifică executarea măsurilor de îndepărtare, respectiv returnarea sau expulzarea, prin însoțirea străinilor în afara României.

S-a menționat că expulzarea se suspendă în perioada în care Inspectoratul General pentru Imigrări constată faptul că străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat față de care există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante (art. 100 alin. (1) lit. a); totodată, potrivit art. 89 alin. (3) - (6), îndepărtarea sub escortă se realizează de către personalul specializat al Inspectoratului General pentru Imigrări prin însoțirea străinului până la frontieră ori până într-o țară terță, respectiv țara de origine, de tranzit sau de destinație. Prin excepție de la prevederile alin. (3), străinul, în al cărui permis de ședere pe termen lung era înscrisă mențiunea privind acordarea protecției internaționale de către un alt stat membru, este îndepărtat sub escortă către statul membru indicat în respectiva mențiune, dacă, în urma verificărilor realizate de Inspectoratul General pentru Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că acesta beneficiază în continuare de protecție internațională. Pentru respectarea obligațiilor asumate de România prin tratate, în cazul străinului declarat indezirabil sau care face obiectul expulzării ca urmare a condamnării pentru oricare dintre infracțiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare, sau pentru o infracțiune contra securității naționale prevăzută de C. pen. este posibilă îndepărtarea sub escortă și către un alt stat decât cel în care beneficiază de protecție internațională.

Prin excepție de la alin. (3), străinul care a avut un drept de ședere temporară potrivit art. 128, în al cărui permis de ședere pe termen lung eliberat de un alt stat membru este înscrisă mențiunea privind acordarea protecției internaționale, poate fi îndepărtat sub escortă către o țară terță dacă, în urma verificărilor realizate de Inspectoratul General pentru Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că protecția internațională a fost retrasă sau dacă a fost declarat indezirabil ori face obiectul expulzării ca urmare a condamnării pentru oricare dintre infracțiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004, cu modificările și completările ulterioare, sau pentru o infracțiune contra securității naționale prevăzută de C. pen.

În cadrul procedurii de îndepărtare sub escortă autoritățile române analizează situația străinului pentru a se asigura că acestuia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 82 alin. (2) sau art. 96 alin. (1), dar și că acesta nu este o persoană vulnerabilă. Îndepărtarea sub escortă a persoanelor vulnerabile se realizează cu luarea în considerare a nevoilor speciale ale acestora.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, s-a reținut că în materie de siguranță publică, aceasta acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă. De asemenea, conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală și prezentă la adresa unui interes fundamental al societății sau al statului membru în cauză, că existența unor condamnări penale anterioare nu poate justifica în sine luarea unor măsuri de ordine publică sau de siguranță publică și că nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În consecință, o măsură de expulzare trebuie să fie întemeiată pe examinarea individuală a cazului (a se vedea printre altele Hotărârea Metock și alții) și nu poate fi justificată de motive imperative de siguranță publică decât dacă, ținând seama de gravitatea excepțională a amenințării, o asemenea măsură este necesară pentru protejarea intereselor pe care urmărește să le garanteze, cu condiția ca acest obiectiv să nu poată fi atins prin măsuri mai puțin stricte, luându-se în considerare durata șederii în statul membru gazdă și în special consecințele negative grave pe care o asemenea măsură le poate avea asupra cetățenilor Uniunii care s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Mai precis, în cadrul aplicării Directivei 2004/38, trebuie să se pună în balanță, pe de o parte, caracterul excepțional al amenințării privind siguranța publică reprezentate de comportamentul personal al persoanei în cauză, amenințare evaluată, dacă este cazul, la momentul la care va interveni decizia de expulzare (a se vedea în special Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C-482/01 și C-493/01, pct. 77 - 79), în lumina, în special, a pedepselor ce pot fi aplicate și a celor efectiv aplicate, de gradul de implicare în activitatea infracțională, de amploarea prejudiciului și, dacă este cazul, de predispoziția pentru recidivă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau, 30/77, pct. 29) și, de pe altă parte, riscul de a compromite reinserția socială a cetățeanului Uniunii în statul în care este în mod real integrat, reinserție care este nu numai în interesul acestuia din urmă, ci și în cel al Uniunii Europene în general. Pedeapsa pronunțată trebuie luată în considerare ca element al acestui ansamblu de factori iar în cadrul acestei evaluări, trebuie să se țină seama de drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în măsura în care nu pot fi invocate motive de interes general pentru a justifica o măsură națională care este de natură să constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulații a persoanelor decât dacă măsura respectivă ține seama de asemenea drepturi (a se vedea în special Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri), în special de dreptul la respectarea vieții private și de familie astfel cum este prevăzut la art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru a aprecia dacă ingerința preconizată este proporțională cu scopul legitim urmărit trebuie să se ia în considerare în special natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, durata șederii persoanei în cauză în statul membru gazdă, perioada care s-a scurs de la comiterea infracțiunii și conduita persoanei în cauză în această perioadă, precum și soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu statul membru gazdă.

Curtea a apreciat că incidența cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. proc. pen. poate fi constatată atunci când pe parcursul executării se ivește o împiedicare la executarea hotărârii. Cu alte cuvinte, constatarea existenței motivelor întemeiate de a se crede că viața sau integritatea persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana condamnată va fi supusă la tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează a fi expulzată ar putea fi analizată numai dacă aceste motive nu au fost avute în vedere în cursul soluționării fondului cauzei.

Or, în speță, aceste motive au fost analizate de instanța de apel în considerentele Deciziei nr. 25/A din 26.01.2016.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod expres că pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a se afla pe teritoriul României, aplicată de instanța de fond este legală, inculpatul, anterior, prin ordonanța nr. x/2006 a fost declarat indezirabil pe teritoriul României pe o durată de 15 ani, este cetățean irakian, este divorțat încă din anul 2009 (Sentința civilă nr. 6256 din 26.06.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă prin neapelare la 19.02.2010) iar cei trei copii minori au fost încredințați mamei, L.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în art. 8 parag. 2 prevede că nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie într-o societate democratică o necesitate pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

În cauză nu s-a evidențiat nici un motiv sau probă care să releve că inculpatul, după executarea pedepsei sau o eventuală liberare condiționată, ar fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante și nici viața sa de familie nu mai este cea firească unei legături matrimoniale care să angajeze deplasarea într-un stat unde soția și copiii săi ar fi torturați sau maltratați.

De altfel, situația instabilă socială și politică din Irak precum și existența organizației teroriste Statul Islamic sunt de notorietate pentru întreaga comunitate internațională, existând și la data soluționării cauzei.

Nu în ultimul rând, este de menționat că nu prezintă nicio relevanță pentru soluționarea prezentei cauze identitatea persoanelor din cadrul Ambasadei Republicii Irak care l-ar fi vizitat pe contestator la locul de deținere.

Concluzionând, Curtea a reținut că situația personală a contestatorului, inclusiv din perspectiva dreptului la respectarea vieții private și de familie precum și toate elementele care țin de necesitatea aplicării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen., au fost avute în vedere și analizate prin hotărârea instanței de judecată, care se bucură de autoritate de lucru judecat iar împrejurările invocate nu reprezintă o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. proc. pen.

Chiar dacă s-ar trece peste acest argument, Curtea a apreciat că interzicerea dreptului se a se afla pe teritoriul României apare și în prezent o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit, raportat la natura și gravitatea infracțiunii comise (înlesnirea trecerii frontierei a unei persoane care a participat sau a comis acte de terorism, în formă continuată), soliditatea legăturilor sociale, culturale și de familie atât în raport cu România cât și în raport cu Irak, perioada petrecută pe teritoriul statului român, faptul că inculpatul a intrat fraudulos pe teritoriul României, folosind de-a lungul timpului trei identități diferite, unde a comis și alte infracțiuni pentru care a fost condamnat, acesta putând constitui și pe viitor un pericol pentru ordinea și siguranța publică.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în caz de expulzare, în afara protecției ce le-a fost oferită în special de articolele 3 și 8 combinate cu art. 13 al Convenției, străinii beneficiază de garanțiile specifice prevăzute de art. 1 al Protocolului nr. 7, însă a relevat că garanțiile mai sus menționate nu se aplică decât străinului rezident legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (Sejdovic și Sulejmanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57575/00, 14 martie 2002 și Sulejmanovic și Sultanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57574/00, 14 martie 2002) .

Împotriva sentinței penale a declarat contestație condamnatul A. care a solicitat înlăturarea pedepsei complementare cu privire la țara de origine, față de riscurile la care este expus în privința vieții, integrității fizice și a libertății individuale și, în subsidiar, înlăturarea în totalitate a pedepsei complementare, având în vedere împrejurarea că este lipsită de proporționalitate din prisma respectării dreptului său la viață familială și privată.

În susținerea contestației, s-a arătat, în esență, că instanța de fond nu a evaluat riscurile returnării contestatorului în țara de origine, la momentul punerii în aplicare a deciziei de expulzare. În plus, prima instanță nu a făcut aplicarea principiului proporționalității măsurii expulzării, în raport de amenințarea reală venind din partea contestatorului, pe de o parte și, pe de altă parte, în raport de interesul legitim urmărit prin pedeapsa complementară și prin punerea în executare a măsurii de expulzare.

Analizând contestația formulată, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

După cum s-a arătat și în motivarea instanței de fond, contestația la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești. Astfel, contestația la executare privește numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii judecătorești definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor instanței care au intrat în puterea lucrului judecat. Totodată, prin intermediul contestației la executare, nu pot fi analizate ori reanalizate aspecte deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării fondului cauzei.

Instanța de control judiciar constată că petentul contestator a invocat chestiuni deja analizate de instanțele de judecată care au soluționat fondul cauzei. Acesta nu a relevat vreo împrejurare ivită cu ocazia punerii în executare a pedepsei complementare, ci pretinse impedimente, pe fondul cauzei, care ar atrage inaplicabilitatea pedepsei complementare deja aplicate, solicitând, de fapt, reanalizarea aplicării pedepsei complementare, chestiune cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Înscrisurile depuse de contestator, cu ocazia soluționării contestației la executare, nu relevă chestiuni noi privind situația politică și socială din țara de origine, conflictul armat intern existând și la momentul aplicării pedepsei complementare, respectiv tensiunile dintre comunitățile șiite și sunite sau situația comunităților minoritare religioase.

Alegațiile cuprinse în înscrisurile prezentate de apărarea contestatorului privind vicierea sistemului de justiție penală în privința suspecților de terorism, tratamentele aplicate suspecților/condamnaților în centrele de detenție, pedeapsa prevăzută de legea irakiană pentru infracțiunile de terorism nu au legătură cu cauza, obiectul procedurii pendinte nefiind soluționarea unei cereri de extrădare în vederea urmăririi penale pentru infracțiuni de terorism.

De altfel, înscrisurile depuse constând în informațiile oferite de Centrul Român de Cercetare și Documentare pentru Informații din Țara de Origine (ROCCORD) prezintă o notă de generalitate, fiind, după cum rezultă din cuprinsul acestora, informații publice selectate și traduse, în urma căutării pe internet.

Nici situația familială a contestatorului nu este o chestiune cu caracter de noutate, existența celor trei copii născuți pe teritoriul României fiind cunoscută instanțelor de judecată la momentul aplicării pedepsei complementare.

Contrar susținerilor contestatorului, se constată că instanța de fond a analizat, la momentul punerii în executare a pedepsei complementare constând în interdicția de a se afla pe teritoriul României pe o durată de 5 ani, riscul clamat de acesta de a fi supus la rele tratamente în țara de origine, apreciind că nu există vreun motiv sau vreo probă care să releve un astfel de risc.

După cum s-a arătat și în jurisprudența CEDO, instanța europeană a constatat că expulzarea unei persoane poate, în circumstanțe excepționale, să apară contrară dispozițiilor Convenției, dacă există serioase temeri de a se crede că ea ar urma să fie supusă în statul în care va fi trimisă la tratamente interzise de art. 3 din Convenție, dacă aceasta demonstrează că riscul este "concret și grav".

Or, în prezenta cauză, contestatorul nu a dovedit, în mod concret, în fața instanțelor de judecată împrejurări ce ar putea constitui un "risc grav" pentru a se putea aprecia asupra solicitării de înlăturare a pedepsei complementare. Existența acestui risc nu rezultă, în mod convingător, din actele dosarului. Or, riscurile alegate trebuie să fie dovedite prin mijloace de probă adecvate, în sensul că sunt motive serioase și dovedite să se creadă că există riscul real pentru contestator de a fi supus unui tratament contrar dispozițiilor art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, nu există motive întemeiate să se creadă că, în cazul returnării contestatorului în țara de origine, va fi expus unui risc serios privind viața, integritatea sa fizică sau libertatea individuală, care nu este determinat doar de simpla existență a unei stări de spirit a celui în cauză, ci de o situație obiectivă pe care se bazează aceasta.

Problemele relatate de apărare nu pot fi apreciate în abstract, la nivel teoretic, ci trebuie analizate în contextul unei situații concrete, individualizate la situația contestatorului, aspect care nu s-a realizat în cauză.

În ceea ce privește ingerința în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum este protejat prin art. 8 din Convenție, trebuie creat un just echilibru între interesele contestatorului și respectarea dreptului său la o viață de familie, pe de o parte, și protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor, pe de altă parte.

În analiza încălcării art. 8 din Convenție, trebuie avut în vedere dacă legăturile de familie au fost stabilite înainte sau după ce se interzisese contestatorului șederea pe teritoriul statului.

Nu în ultimul rând, protecția instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale are în vedere situația străinului care își are reședința în mod legal pe teritoriul statului. Chiar și în acest caz, străinul poate fi expulzat dacă această măsură este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că interzicerea dreptului se a se afla pe teritoriul României apare și în prezent ca o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit, raportat la natura și gravitatea infracțiunii comise prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, la faptul că petentul contestator a intrat fraudulos pe teritoriul României, folosind de-a lungul timpului trei identități diferite, unde a comis și alte infracțiuni pentru care a fost condamnat, acesta putând constitui și pe viitor un pericol pentru ordinea și siguranța publică.

Pe de altă parte, susținerile apărării privind lipsirea de efect, prin dispozițiile legii, a ordonanței de declarare ca indezirabil a contestatorului nu pot conduce la o altă soluție în cauză.

Interzicerea dreptului contestatorului de a se afla pe teritoriul României este o sancțiune aplicată în completarea pedepsei principale la care a fost condamnat, natura juridică a acestei sancțiuni fiind a unei pedepse complementare, și nu a unei măsuri de siguranță.

Față de cele arătate, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 35 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

De asemenea, în baza art. 273 alin. (4) C. proc. pen., onorariul interpretului de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 35 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă arabă se plătește din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2017.

GGC - ED