VOKOUN c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A CINCEA SECȚIE

HOTĂRÂRE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 20728/05

înaintate de Antonín VOKOUN

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), întrunită

pe 20 martie 2007 într-o cameră compusă din:

Dl. P. Lorenzen, președinte,

Dl. K. Jungwiert,

Dl. V. Butkevych,

Dna M. Tsatsa-Nikolovska,

Dl. J. Borrego Borrego,

Dna R. Jaeger,

Dl. M. Villiger,

judecători,

și Dna C. Westerdiek,

grefiera secției,

Având în vedere cererea menționată mai sus, înaintată pe 26 mai 2005,

După deliberare, dispune următoarea hotărâre:

PRIVIND FAPTELE

Reclamantul, dl. Antonín Vokoun, este un cetățean ceh, născut în 1939 și rezident la Bělá pod Bezdězem. Este reprezentat în fața Curții de dna J. Čapek, avocat la baroul ceh.

A. Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În martie 2002, reclamantul a intentat o acțiune în fața tribunalului de prim grad (Obvodní soud) din Praga 5 pentru constatarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile. A fost respins prin sentința din 17 octombrie 2002. Pe 14 februarie 2003, această sentință a fost confirmată de tribunalul municipal (Městský soud) din Praga.

Reclamantul a atacat hotărârea tribunalului municipal printr-un recurs în caseație, susținând că revistea o importanță juridică critică.

Pe 16 octombrie 2003, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a respins recursul în caseație al acestuia, remarcând că niciun motiv de admisibilitate prevăzut în art. 237 § 1 a), b) și c) al codului de procedură civilă nu era relevant în caz, între altele pentru că decizia atacată nu revistea o importanță juridică critică. Cu referire la art. 243c § 2 al aceluiași cod, curtea nu a motivat hotărârea mai mult.

Pe 18 decembrie 2003, reclamantul a atacat hotărârea Curții Supreme printr-un recurs constituțional. Invocând în special dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 al Convenției, se plângea de lipsa motivării hotărârii atacate și solicita anularea articolului 243c § 2 al codului de procedură civilă, care după spusele lui permitea o aplicare arbitrară a legii.

Prin hotărârea din 21 decembrie 2004, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul pentru lipsă de bază evidentă.

Pentru ceea ce privește cererea de anulare a articolului 243c § 2, Curtea Constituțională a remarcat că a anulat această dispoziție prin hotărârea sa nr. 153/2004, care a intrat în vigoare pe 7 aprilie 2004.

Curtea constituțională a observat de asemenea că, în urma unei înștiințări din partea sa, Curtea Supremă i-a comunicat că recursul în caseație al reclamantului fusese respins cu motivul că hotărârea instanței de apel se baza în special pe puncte de fapt; prin urmare, nu putuse fi calificată drept o decizie cu importanță juridică critică. Potrivit spuselor reclamantului, aceste comentarii ale Curții Supreme nu i-au fost niciodată comunicate.

Curtea Constituțională a constatat apoi că în recursul constituțional al reclamantului, acesta nu contesta hotărârile date de instanțele inferioare, ci doar hotărârea Curții Supreme. Unicul motiv pentru care aceasta era după spusele lui contrară Constituției era lipsa motivării. În aceste condiții, Curtea Constituțională a considerat că o eventuală anulare de către ea a hotărârii Curții Supreme ar fi fost pur formalistă deoarece constituționalitatea trebuia abordată în concepția materială, nu formală. Într-adevăr, o asemenea decizie de anulare nu ar fi avut nicio influență asupra naturii hotărârii date în apel, care se baza potrivit Curții Supreme pe puncte de fapt; nu era de asemenea posibil să se aștepte ca Curtea Supremă să-și schimbe concluzia. A fost notat în final că, în comentariul ei prezentat Curții Constituționale, Curtea Supremă furnizase de fapt o motivare suplimentară a hotărârii sale nu doar față de Curtea Constituțională ci și față de reclamant.

Reclamantul prezintă Curții o hotărâre din 21 octombrie 2004 dată de tribunalul municipal din Praga într-o cauză similară care-l privea, prin care cererea sa de constatare a dreptului de proprietate fusese admisă.

B. Dreptul și practica interne relevante

Codul de procedură civilă (în vigoare la epoca faptelor)

Potrivit articolului 237 § 1, recursul în caseație împotriva unei hotărâri date în apel este admisibil atunci când:

a) instanța de apel a schimbat hotărârea tribunalului de prim grad;

b) instanța de apel a confirmat hotărârea tribunalului de prim grad, prin care acesta hotărâse diferit față de hotărârea sa anterioară dată în aceeași cauză deoarece era legat de opinia juridică a instanței superioare care anulase hotărârea sa anterioară;

c) instanța de apel a confirmat hotărârea tribunalului de prim grad, recursul în caseație nu este admisibil conform punctului b) și curtea de caseație consideră că hotărârea atacată revistează o importanță juridică critică.

art. 243c § 2 prevede că hotărârea prin care recursul în caseație este respins cu motivul că nu a fost judecat admisibil conform articolului 237 § 1 c) nu trebuie motivată.

Hotărârea Adunării Plenare a Curții Constituționale nr. 153/2004

Prin această hotărâre, Curtea Constituțională a anulat art. 243c § 2 al codului de procedură civilă. Ea a remarcat că dreptul la un proces echitabil cuprindea obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârile, ceea ce contribuia la educarea respectului față de lege și facea hotărârile mai convingătoare. Deși ordinea constituțională nu consacră dreptul de a forma un recurs în caseație, care este un recurs extraordinar, Curtea consideră important să examineze dacă abordarea aleasă de legiuitor în art. 243c § 2 elimina suficient un posibil element arbitrar în aplicarea dreptului, și dacă limitarea dreptului petentului de a cunoaște motivele respingerii recursului era proporționată cu scopul urmărit, și anume respectarea unui termen rezonabil în procesul decizional. Ea consideră pe acest punct că respingerea unui recurs în caseație cu simplă referire la dispoziția relevantă a codului de procedură civilă constituie o argumentare „în cerc", ceea ce împiedica reexaminarea hotărârii. Astfel, un eventual trimitere ulterioară a cauzei în fața Curții Constituționale sau Curții Europene a Drepturilor Omului ar fi implicat în orice caz obligația Curții Supreme de a-și motiva hotărârea. Curtea constituțională a estimat în final că o scurtă expunere de către Curtea Supremă a motivelor hotărârii sale de respingere nu era susceptibilă să aibă repercusiuni considerabile asupra duratei globale a procedurii, în timp ce limitarea drepturilor autorului recursului era manifest disproporționată cu scopul urmărit.

PLÂNGERILE

PRIVIND DREPTUL

Din opinia Curții, aceste plângeri trebuie examinate exclusiv sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)"

În caz, pentru a declara inadmisibil recursul în caseație al reclamantului, Curtea Supremă s-a mărgini să constate că condițiile admisibilității acestuia prevăzute de lege nu erau îndeplinite; nu a motivat mai mult hotărârea, ceea ce i permitea la acea vreme art. 243c § 2 al codului de procedură civilă. Această dispoziție a fost ulterior anulată de Curtea Constituțională, invocând obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârile pentru a satisface cerințele echității. În prezenta cauză, saisită de recursul constituțional al reclamantului direcționat exclusiv împotriva hotărârii Curții Supreme, nu împotriva celor ale instanțelor inferioare privind fondul, Curtea Constituțională a notat că anularea hotărârii atacate exclusiv din cauza lipsei motivării ar fi fost prea formalistă.

Curtea reamintește că dacă art. 6 § 1 al Convenției obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile, această obligație nu trebuie înțeleasă ca exigând un răspuns detaliat la fiecare argument (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). Apoi, atunci când un stat oferi cetățenilor posibilitatea de a saisir Curtea Supremă, se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a reglementa condițiile de admisibilitate a unui asemenea recurs și procedura de urmat. Astfel, dacă legea națională prevede că o instanță de recurs poate respinge un recurs cu motivul că nu ridică o chestiune de drept foarte importantă și nu oferă o șansă suficientă de succes, poate fi suficient ca aceasta să se mărgninească la a cita dispoziția legală prevăzând această procedură, fără a enumera argumente mai detaliate (a se vedea, mutatis mutandis, J.W.V. c. Țările de Jos, nr. 37340/97, decizie a Comisiei din 21 octombrie 1998; Simon c. Germania (decizie), nr. 33681/96, 6 iulie 1999).

Curtea constată că, în caz, Curtea Supremă a respins recursul în caseație al reclamantului cu referire la art. 243c § 2 al codului de procedură civilă atunci în vigoare, cu motivul că hotărârea tribunalului municipal atacată în fața ei nu revistează o importanță juridică critică.

În opinia Curții, ținând seama de jurisprudența menționată, o legislație națională care permite o asemenea conduită a Curții Supreme nu este prin ea însăși contrară cerințelor articolului 6 al Convenției. Această concluzie nu intenționează să pună la îndoială pe cea la care a ajuns, în exercitarea puterii sale de apreciere, Curtea Constituțională cehă (a se vedea hotărârea sa nr. 153/2004). Nimic nu împiedică de altfel jurisdicțiile naționale de a merge dincolo de standardele stabilite de jurisprudența organelor Convenției.

Luând în considerare considerentele menționate, Curtea juge acceptabilă argumentarea folosită de Curtea Constituțională în prezenta cauză care privește o procedură și o hotărâre anterioare hotărârii jurisdicției constituționale nr. 153/2004.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă de bază evidentă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

În actuala stare a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și juge necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 3 b) al regulamentului ei.

Dacă această plângere se referă la hotărârile pe fond date de tribunalele de prim grad și municipal, Curtea constată că interesatul nu le-a contestat în fața Curții Constituționale cehe; nu a satisfăcut prin urmare condiția epuizării căilor de recurs interne. În acest sens, trebuie notat că reclamantul a depus recursul constituțional pe 18 decembrie 2003, adică mai mult de zece luni după ce Curtea Constituțională enunțase schimbarea practicii ei privind introducerea simultană a unui recurs în caseație și a unui recurs constituțional (a se vedea Vodárenská akciová společnost, S.A. c. Republica Cehă, nr. 73577/01, § 21, 24 februarie 2004). Prin urmare, deși recursul în caseație fusese în caz declarat inadmisibil, nimic nu-l împiedica pe reclamant să conteste apoi în fața Curții Constituționale de asemenea și hotărârile instanțelor inferioare.

În această situație, nu se poate susține că lipsa motivării hotărârii Curții Supreme sau hotărârea Curții Constituționale ar fi putut avea un impact asupra hotărârilor privind dreptul de proprietate al reclamantului.

Privind diferențele între hotărârile tribunalului municipal din 14 februarie 2003 și 21 octombrie 2004, Curtea constată că aparține în primul rând jurisdicțiilor naționale să examineze situații de fapt. În măsura în care reclamantul nu susține că i-a fost refuzată posibilitatea de a-și apăra cauza în fața acestui tribunal și în care hotărârile acestuia expun cu suficientă precizie motivele pe care se bazează, Curtea nu constată niciun element de arbitrar susceptibil să genereze o încălcare a dreptului interesatului la respectarea bunurilor.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă de bază evidentă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea plângerii reclamantului privind imposibilitatea de a reacționa la observațiile prezentate Curții Constituționale de Curtea Supremă;

Declară

cererea inadmisibilă în rest.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefiera

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

20728/05

présentée par Antonín VOKOUN

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant

le 20 mars 2007 en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

J.

Borrego Borrego

,

M

me

R.

Jaeger,

M.

M.

Villiger,

juges

,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mai 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Antonín Vokoun, est un ressortissant tchèque, né en 1939 et résidant à Bělá pod Bezdězem. Il est représenté devant la Cour par M

e

J. Čapek, avocat au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En mars 2002, le requérant intenta auprès du tribunal d’arrondissement

(Obvodní soud)

de Prague 5 une action en constatation du droit de propriété sur des biens immeubles. Il fut débouté par le jugement du 17 octobre 2002. Le 14 février 2003, ce jugement fut confirmé par le tribunal municipal

(Městský soud)

de Prague.

Le requérant attaqua l’arrêt du tribunal municipal par un pourvoi en cassation, alléguant qu’il revêtait une importance juridique cruciale.

Le 16 octobre 2003, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

rejeta le pourvoi en cassation de l’intéressé, relevant qu’aucun motif d’admissibilité prévu à

l’article 237 § 1 a), b) et c) du code de procédure civile n’était pertinent en l’occurrence, entre autres parce que la décision attaquée ne revêtait pas une importance juridique cruciale. Se référant à l’article 243c § 2 dudit code, la cour ne motiva pas sa décision davantage.

Le 18 décembre 2003, le requérant attaqua la décision de la Cour suprême par un recours constitutionnel. Invoquant notamment le droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaignait de l’absence de motivation de la décision attaquée et demandait l’annulation de l’article 243c § 2 du code de procédure civile, qui permettait selon lui une application arbitraire de la loi.

Par la décision du 21 décembre 2004, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement.

Pour ce qui est de la demande tendant à l’annulation de l’article 243c § 2, la Cour constitutionnelle nota qu’elle avait annulé cette disposition par son arrêt n

o

153/2004, ayant pris effet au 7 avril 2004.

La juridiction constitutionnelle observa également que, à la suite de sa sommation, la Cour suprême lui avait fait savoir que le pourvoi en cassation du requérant avait été rejeté au motif que l’arrêt de la juridiction d’appel se basait notamment sur les points de fait

; dès lors, il n’avait pas pu être qualifié de décision revêtant une importance juridique cruciale. Selon les dires du requérant, ces commentaires de la Cour suprême ne lui furent jamais communiqués.

La Cour constitutionnelle releva ensuite que dans son recours constitutionnel, le requérant ne contestait pas les décisions rendues par les tribunaux inférieurs, mais uniquement la décision de la Cour suprême. Le seul motif pour lequel celle-ci était selon lui contraire à la Constitution était l’absence de motivation. Dans ces conditions, la Cour constitutionnelle considéra qu’une éventuelle annulation par elle de la décision de la Cour suprême aurait été purement formaliste car la constitutionnalité devait être appréhendée dans son concept matériel, et non formel. En effet, une telle décision d’annulation n’aurait aucune incidence sur la nature de l’arrêt rendu en appel, lequel se fondait selon la Cour suprême sur les points de fait

; il n’était pas non plus possible de s’attendre à ce que la Cour suprême modifie sa conclusion. Il fut noté enfin que, dans son commentaire soumis à

la Cour constitutionnelle, la Cour suprême avait en fait fourni une

motivation additionnelle de sa décision non seulement à l’égard de la Cour constitutionnelle mais aussi à l’égard du requérant.

Le requérant soumet à la Cour un arrêt rendu le 21 octobre 2004 par le tribunal municipal de Prague dans une affaire analogue le concernant, par lequel sa demande tendant à la constatation de son droit de propriété avait été accueillie.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Code de procédure civile (en vigueur à l’époque des faits)

Aux termes de l’article 237 § 1, le pourvoi en cassation contre une décision rendue en appel est admissible lorsque

:

a) la juridiction d’appel a réformé la décision du tribunal de première instance

;

b) la juridiction d’appel a confirmé la décision du tribunal de première instance, par laquelle ce dernier a décidé différemment par rapport à sa décision antérieure rendue dans la même affaire car il était lié par l’avis juridique de l’instance supérieure qui avait annulé sa décision antérieure

;

c) la juridiction d’appel a confirmé la décision du tribunal de première instance, le pourvoi en cassation n’est pas admissible selon la lettre b) et la cour de cassation estime que la décision attaquée revêt une importance juridique cruciale.

L’article 243c § 2 dispose que la décision par laquelle le pourvoi en cassation est rejeté au motif qu’il n’a pas été jugé admissible en vertu de l’article 237 § 1 c) ne doit pas être motivée.

Arrêt de l’Assemblée plénière de la Cour constitutionnelle n

o

153/2004

Par cet arrêt, la Cour constitutionnelle a annulé l’article 243c § 2 du code de procédure civile. Elle releva que le droit à un procès équitable englobait l’obligation pour les tribunaux de motiver leurs décisions, ce qui contribuait à l’éducation au respect de la loi et rendait les décisions plus convaincantes. Bien que l’ordre constitutionnel ne consacre pas le droit de former un pourvoi en cassation, qui est un recours extraordinaire, la Cour jugea important d’examiner la question de savoir si l’approche choisie par le législateur dans l’article 243c § 2 éliminait suffisamment un éventuel élément arbitraire dans l’application du droit, et si la limitation du droit du demandeur de connaître les motifs du rejet de son pourvoi était proportionnée au but poursuivi, à savoir le respect du délai raisonnable dans le processus décisionnel. Elle considéra sur ce point que rejeter un pourvoi en cassation en renvoyant simplement à la disposition pertinente du code de procédure civile constituait une argumentation «

en rond

», ce qui empêchait le réexamen de la décision. Ainsi, un éventuel renvoi ultérieur de l’affaire devant la Cour constitutionnelle ou la Cour européenne des Droits de l’Homme entraînerait en tout état de cause l’obligation de la Cour suprême de motiver sa décision. La juridiction constitutionnelle estima enfin qu’un bref exposé par la Cour suprême des motifs de sa décision de rejet n’était pas susceptible d’avoir des répercussions considérables sur la durée globale de la procédure, tandis que la limitation des droits de l’auteur du pourvoi était manifestement disproportionnée au but poursuivi.

GRIEFS

o

153/2004. Ainsi, cette dernière aurait également enfreint ses droits à la prévisibilité du jugement et à l’égalité de traitement au sens de l’article 14 de la Convention.

o

EN DROIT

o

153/2004. L’intéressé invoque à cet égard les droits à un procès équitable, à la prévisibilité du jugement et à l’égalité du traitement, au sens des articles 6 § 1 et 14 de la Convention.

De l’avis de la Cour, il convient d’examiner ces griefs uniquement sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’espèce, pour déclarer non admissible le pourvoi en cassation du requérant, la Cour suprême s’est bornée à constater que les conditions de son admissibilité prévues par la loi n’étaient pas réunies

; elle n’a pas motivé sa décision davantage, ce que lui permettait à l’époque l’article 243c

La Cour rappelle que si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (

García Ruiz c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

26, CEDH 1999

‑

I). Puis, lorsqu’un Etat donne aux justiciables la possibilité de saisir la Cour suprême, il jouit d’une certaine marge d’appréciation pour réglementer les conditions de recevabilité d’un tel recours et la procédure à suivre. Ainsi, si la loi nationale prévoit qu’une juridiction de recours peut rejeter un recours au motif qu’il ne soulève pas une question de droit très importante et qu’il n’offre pas de chance suffisante de succès, il peut suffire que cette juridiction se borne à citer la disposition légale prévoyant cette procédure, sans énoncer des arguments plus détaillés (voir,

mutatis mutandis, J.W.V. c.

Pays-Bas

, n

o

37340/97, décision de la Commission du 21 octobre 1998

;

Simon c. Allemagne

(déc.), n

o

33681/96, 6 juillet 1999).

La Cour note que, en l’occurrence, la Cour suprême a rejeté le pourvoi en cassation du requérant en se référant à l’article 243c § 2 du code de procédure civile alors en vigueur, au motif que la décision du tribunal municipal attaquée devant elle ne revêtait pas une importance juridique cruciale.

Aux yeux de la Cour, tenant compte de la jurisprudence susmentionnée, une législation nationale permettant une telle conduite de la Cour suprême n’est pas en soi contraire aux exigences de l’article 6 de la Convention. Cette conclusion n’entend pas mettre en doute celle à laquelle est arrivée, dans l’exercice de son pouvoir d’appréciation, la Cour constitutionnelle tchèque (voir son arrêt n

o

153/2004). Rien n’empêche en effet les juridictions nationales d’aller au-delà des standards établis par la jurisprudence des organes de la Convention.

Eu égard aux considérations susmentionnées, la Cour juge acceptable l’argumentation utilisée par la Cour constitutionnelle dans la présente affaire qui portait sur une procédure et une décision antérieures à l’arrêt de la juridiction constitutionnelle n

o

153/2004.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l’article 54 § 3 b) de son règlement.

o

1.

A supposer que ce grief se rapporte aux décisions sur le fond rendues par les tribunaux d’arrondissement et municipal, la Cour relève que l’intéressé ne les a pas contestées devant la Cour constitutionnelle tchèque

; il n’a dès lors pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, il convient de noter que le requérant a introduit son recours constitutionnel le 18 décembre 2003, à savoir plus dix mois après que la Cour constitutionnelle a énoncé le changement de sa pratique quant l’introduction simultanée d’un pourvoi en cassation et d’un recours constitutionnel (voir

Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c. République tchèque

, n

o

73577/01, §

21, 24 février 2004). Dès lors, bien que le pourvoi en cassation fût en l’espèce déclaré inadmissible, rien n’empêchait le requérant de contester ensuite devant la Cour constitutionnelle également les décisions des tribunaux inférieurs.

Dans cette situation, l’on ne saurait prétendre que le manque de motivation de la décision de la Cour suprême ou la décision de la Cour constitutionnelle auraient pu avoir un impact sur les décisions portant sur le droit de propriété du requérant.

En ce qui concerne les différences entre les décisions du tribunal municipal datées du 14 février 2003 et 21 octobre 2004, la Cour relève qu’il appartient au premier chef aux juridictions nationales d’examiner des situations de fait. Dans la mesure où le requérant n’allègue pas avoir été privé de la possibilité de défendre sa cause devant ledit tribunal et où les décisions de celui-ci exposent avec suffisamment de précision les motifs sur lesquels elles se fondent, la Cour n’y décèle aucun élément d’arbitraire susceptible d’engendrer une atteinte au droit de l’intéressé au respect des biens.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’impossibilité de réagir aux observations soumises à la Cour constitutionnelle par la Cour suprême

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président