Vokoun împotriva Cehiei

La originea cauzei se află o cerere (n 20728/05) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, dl Antonín Vokoun ( (2) Reclamantul este reprezentat de dl J. Čapek, avocat în barou ceh. Guvernul ceh (atîl) este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm.

Reclamantul se plânge în special că Curtea Constituțională nu i-a comunicat comentariile Curții Supreme, menționate în decizia sa din 21 decembrie 2004, și că aceasta l-a privat astfel de posibilitatea de a reacționa. (4) La 20 martie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului litigiul întemeiat pe echitatea procedurii în fața Curții Constituționale. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. I. CIRCONSTANCE DE LA L La 16 octombrie 2003, Curtea Supremă (Nejvyší Soud) Respingerea recursului în casarea la …

La 18 decembrie 2003, reclamantul a atacat decizia Curții Supreme printr-o acțiune constituțională. Invocând în special dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, se plângea de lipsa motivării deciziei menționate.

La 10 februarie 2004, în urma somației Curții Constituționale (Ústavní soud) instanța în cauză a Curții Supreme a răspuns la acțiunea respectivă. El a observat că decizia din 16 octombrie 2003 fusese pronunțată, având în vedere art. 243c alineatul (2) din Codul de procedură, în situația în care hotărârea instanței judecătorești din cauza recursului se baza în special pe punctele de fapt; prin urmare, nu putea fi calificată drept decizie de importanță juridică crucială. Prin decizia din 21 decembrie 2004, Curtea Constituțională a respins acțiunea pentru neatenție vădită de temei și a arătat că reclamantul nu contesta în fața sa hotărârile pronunțate de instanțele inferioare, ci numai decizia Curții Supreme. Singurul motiv pentru care aceasta a fost, în opinia sa, contrară Constituției era lipsa motivării. În aceste condiții, Curtea Constituțională a considerat că o eventuală anulare a deciziei Curții Supreme ar fi fost pur formală, deoarece constituționalitatea trebuia să fie reținută în conceptul său material și non-formal. Într-adevăr, o astfel de decizie de anulare nu ar fi avut niciun impact asupra naturii hotărârii pronunțate în apel, care se baza în conformitate cu Curtea Supremă pe punctele de fapt; nici nu ar fi fost posibil să se aștepte ca Curtea Supremă să își modifice concluzia. În cele din urmă, s-a observat că, în observațiile sale prezentate Curții Constituționale, Curtea Supremă a furnizat, de fapt, o motivare suplimentară a deciziei sale nu numai în ceea ce privește Curtea Constituțională, ci și în ceea ce privește reclamantul. II. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE

Milatová și alții c. Republica Cehă 61811/00, § 39-44, CEDO 2005-V (extracturi)). ÎN DREPTUL I. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge că Curtea Constituțională nu i-a comunicat observațiile celeilalte părți la procedura în fața sa, și anume Curtea Supremă, și că, prin urmare, a fost privat de posibilitatea de a reacționa. În această privință, se face referire la art. 6 alin. (1) din Convenție, după cum urmează: * Orice persoană are dreptul la audierea corectă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). , susținând că procedura privind o cale de atac constituțională se referă, prin natura sa, la o cale de atac mai degrabă decât la art. 13 din convenție și, prin urmare, trebuie examinată în lumina acestei dispoziții. În această privință, acesta susține argumentele identice cu cele prezentate de el și de guvernul slovac în cauza Soffer c. Republica Cehă 31419/04, § 19-23, 25-28, 8 noiembrie 2007).

În opinia reclamantului, nu este necesar să se reamintească jurisprudența Curții, potrivit căreia art. 6 se aplică procedurii în fața Curții Constituționale Cehe de îndată ce există o legătură cu drepturile și obligațiile cu caracter civil. În opinia sa, acesta este singurul mijloc de a garanta justițiabililor dreptul la un proces echitabil în fața acestei instanțe supreme.

Curtea amintește că a reafirmat în hotărârea Soffer (citată anterior, §§ 31-32) principiile care decurg din jurisprudența sa, potrivit cărora art. 6 se aplică în cazul în care rezultatul unei instanțe poate afecta rezultatul unei instanțe de judecată în fața instanțelor obișnuite, cu condiția ca instanța în cauză să aibă competența de a remedia încălcările constatate.

În prezenta cauză, recurentul a formulat în fața Curții Constituționale un Õ cu un drept garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, și anume dreptul de a obține din instanță o decizie motivată în mod corespunzător. Ar trebui remarcat faptul că dreptul intern îi oferea acces la această instanță supremă, competentă pentru a remedia presupusa încălcare; prin urmare, ar fi de primă instanță ilogică să nu includă procedura în cauză în domeniul de aplicare al articolului 6. De altfel, introducerea acțiunii constituționale a fost indispensabilă pentru ca Curtea să accepte că căile de atac interne au fost epuizate și pentru ca aceasta să examineze temeinicia acestei acțiuni (declarat în mod vădit nefondat la 20 martie 2007).

În acest sens, nu se poate exclude faptul că, în cazul în care Curtea Constituțională ar fi fost de acord cu argumentul reclamantului întemeiat pe insuficiența motivării deciziei din 16 octombrie 2003 și dacă aceasta ar fi considerat noile motive prezentate de Curtea Supremă ca fiind de relevanță, recursul în casare a laui ar fi putut fi la sfârșitul declarat admisibil și justificat. În aceste condiții, calea de atac constituțională ar fi putut avea un impact asupra rezultatului contestației privind dreptul de proprietate al reclamantului examinat de instanțele inferioare (a se vedea mutatis mutandis Levages Prestations Services c. Franța, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Rec., 1996-V, § 36).

Pe de altă parte, din practica Curții Constituționale privind cauzele similare prezentei (de exemplu, hotărârile nr. IV. ÚS 582/02, III. ÚS 289/04 și III. ÚS 202/05) că atunci când justițiabilii atacă prin acțiunea lor constituțională nu numai decizia Curții Supreme, ci și pe cea pronunțată de instanțele inferioare și atunci când instanța constituțională consideră motivarea hotărârii Curții Supreme ca fiind insuficientă sau arbitrară, aceasta aplică adesea principiul "minimizării ingerințelor" în cadrul activității în care se află autoritățile publice. În consecință, Comisia anulează numai decizia Curții Supreme, susținând că hotărârile instanțelor inferioare nu vor fi, dacă este cazul (în urma unei a doua acțiuni constituționale), revizuite de aceasta imediat după ce Curtea Supremă - căreia îi revine sarcina de a unifica jurisprudența - se va pronunța în mod corespunzător cu privire la recursul în Casație în cauză. 20. întrucât art. 6 alin. (1) se aplică în speță, în principiu, la … Marešc. Republica Cehă 1414/03, 26 octombrie 2006) o abordare foarte formalistă, în care a fost deschisă totuși o breșă prin Hotărârea Verdú Verdeúc. Spania 43432/02, 15 februarie 2007). Din punctul de vedere al guvernului, aplicarea principiului contradictoriei de către Curte nu ar trebui să fie absolută și ar trebui să ia în considerare, dimpotrivă, aspectul în care este realist să se estimeze că este posibil ca un solicitant să comenteze un element de probă sau observații din partea unei alte părți să fi avut vreun impact relevant asupra deciziei în litigiu. Într-adevăr, deși este necesar să se asigure respectarea drepturilor procedurale ale părților, nu se poate neglija interesul unei funcționări eficiente a sistemului judiciar și, prin urmare, al unei bune administrări a justiției. Astfel, o atitudine mai flexibilă, cum ar fi cea adoptată în Hotărârea Verdú Verdú (citată) ar fi mai avantajos pentru echilibrul dintre aceste două aspecte, iar Curtea ar trebui să lase instanțelor naționale, în special instanțelor supreme, o anumită marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru.

În prezenta cauză, guvernul constată că, prin respingerea, pentru neajunsuri vădite de temei, a motivării insuficiente a deciziei Curții Supreme, Curtea a aprobat într-un anumit mod conduita acesteia din urmă, precum și decizia ulterioară a Curții Constituționale. Prin urmare, ar fi dificil să se reamintească faptul că Curtea poate concluziona în astfel de împrejurări că procedura privind acțiunea constituțională nu a respectat cerințele de echitate. În opinia guvernului, constatarea în speță a unei încălcări a Convenției ar însemna negarea completă a principiului conform căruia Convenția are drept scop protejarea drepturilor concrete și efective, nu a celor care ar fi teoretice sau iluzorii.

În cele din urmă, guvernul consideră că decizia Curții Supreme nu este complet lipsită de motivare și că eventuala sa anulare de către Curtea Constituțională ar fi fost foarte formală, dat fiind că, în acțiunea sa constituțională, reclamantul nu contesta în niciun fel concluzia privind absența unei importanțe juridice esențiale.

Reclamantul susține că, în observațiile sale prezentate Curții Constituționale, Curtea Constituțională a prezentat o motivare suplimentară a deciziei sale; prin urmare, scopul acestor observații a fost fără a pune în discuție instanța constituțională, altfel Curtea Supremă nu le-ar fi elaborat, deoarece nu era obligată să facă acest lucru. De altfel, din decizia din 21 decembrie 2004 reiese în mod clar că Curtea Constituțională se baza doar pe conținutul observațiilor menționate, care au jucat un rol important în procesul său decizional. În al doilea rând, în cazul în care ar fi avut posibilitatea să reacționeze la aceste observații, acesta ar fi putut contesta argumentele prezentate de Curtea Supremă și, prin urmare, ar fi putut convinge instanța constituțională că anularea hotărârii Curții Supreme nu ar fi fost formalizată; prin urmare, ar fi putut determina Curtea Constituțională să decidă în favoarea sa. Într-adevăr, reclamantul consideră că art. 243c alineatul (2) din Codul de procedură civilă, abrogat mai târziu, permitea Curții Supreme să declare inadmisibile recursurile care nu ar fi fost în cazul în care ar fi trebuit să explice motivele. El susține că un recurs în casare similară pe care l-a introdus după abrogarea dispoziției menționate anterior a fost declarat admisibil

În conformitate cu jurisprudența Curții, noțiunea de proces echitabil include, de asemenea, dreptul la un proces contradictoriu care implică dreptul părților de a face cunoscute elementele care sunt necesare pentru succesul pretențiilor lor, dar și de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată judecătorului în vederea comunicării deciziei sale și de a o discuta (a se vedea, printre altele, Nederöst-Huber c. Elveția , Hotărârea din 18 februarie 1997, Rec., 1997-I, § 24 ; Krčmář și alții c. Republica Cehă , n 35376/97, § 40, 3 martie 2000).În măsura în care art. 6 alineatul (1) are ca obiectiv în primul rând protejarea intereselor părților și ale celor ale unei bune administrări a justiției, Curtea ia notă de faptul că se referă în special la încrederea justițiabililor în funcționarea justiției, această încredere se bazează, printre altele, pe asigurarea că a putut exprima pe orice piesă a dosarului (Ziegler c. Elveția , nr. 33499/96, § 38, 21 februarie 2002).

Desigur, după cum subliniază guvernul, dreptul la o procedură contradictorie nu are un caracter absolut, iar extinderea sa poate varia în special în funcție de particularitățile procedurilor în cauză. Într-adevăr, în câteva cauze cu circumstanțe foarte speciale, Curtea a considerat că necomunicarea unei piese a procedurii și că, în cazul reclamantului de a o discuta nu a adus atingere echității procedurii, în măsura în care aceasta a considerat că acest drept ar fi avut un impact asupra rezultatului litigiului în care soluția juridică reținută nu a fost suficient de deschisă pentru a discuta ( Stepinska c. France , n 1814/02, 15 iunie 2004 ; Verdú Verdú , hotărâre citată anterior).

Cu toate acestea, Curtea este de părere că astfel de împrejurări nu sunt reunite în speă și că este necesar să se facă distincție între prezenta hotărâre și hotărârea Verdú Verdú invocată de guvern. În această ultimă cauză, reclamantul a fost pârât la un apel din partea Ministerului de Stat, care i-a fost comunicat pentru observații ; singura piesă care nu a fost adusă la cunoștința sa a fost memoriul de aderare la apelul prezentat de partea civilă. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că M. Vokoun se afla în lacun în poziția de solicitant, care a formulat acțiunea constituțională îndreptată împotriva deciziei Curții Supreme, la care aceasta a reacționat. În continuare, Curtea consideră că lanson nu poate califica comentariile acestei instanțe drept superfetatorie, dat fiind că nici chiar Curtea Constituțională a considerat în decizia sa din 21 decembrie 2004 că Curtea Supremă a furnizat astfel o motivare în amănunt a deciziei sale nu numai în ceea ce privește Curtea Constituțională, ci și în ceea ce privește reclamantul În aceste condiții, nu este posibil să se concluzioneze că observațiile prezentate de Curtea Supremă nu au avut niciun impact asupra hotărârii instanței constituționale.

În ceea ce privește argumentul guvernului care subliniază că Curtea a aprobat într-un anumit fel conduita Curții Supreme de care reclamantul se plângea în fața Curții Constituționale, Curtea constată că dreptul de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată judecătorului în vederea modificării deciziei sale și de a o discuta nu poate fi limitat la cazurile în care procedura în litigiu conduce la rezultatul urmărit de recurent.

Prin urmare, Curtea consideră că respectarea dreptului la un proces echitabil, luat în mod special sub aspectul respectării principiului contradictoriei, impunea reclamantului să aibă posibilitatea de a-și prezenta observațiile la observațiile Curții Supreme sau, cel puțin, să fie informat cu privire la aceasta pentru a decide, dacă este cazul, să răspundă (a se vedea mutatis mutandis Asnar c. Franța (n, 12316/04, § 28, 18 octombrie 2007). Or, această posibilitate nu i-a fost acordată. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât mai mult decât mai mult consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, îi acordă o satisfacție echitabilă. 31.: Ö Õ Õil a suferit o pierdere de șanse, reclamantul solicită 437 410 coroane cehe (CZK), adică aproximativ 17 491 EUR (EUR), în ceea ce privește prejudiciul material, care ar trebui să corespundă valorii bunurilor care fac obiectul procedurii în fața instanțelor inferioare. De asemenea, solicită 1 000 000 CZK (39 988 EUR) pentru prejudiciul moral legat de încălcarea articolului 6 de către Curtea Constituțională.

Guvernul obiectează pe deplin asupra faptului că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material suferit de reclamant și încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Tratatul CE în cauzele cehe similare, acesta consideră că constatarea încălcării convenției ar constitui o satisfacție suficientă.

Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată în speță și prejudiciul material invocat de reclamant; aceasta nu poate specula mai mult cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții Constituționale s-ar fi încheiat în cazul în care cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi fost respectate. Circumstanțele cauzei nu permit Curții să afirme că reclamantul a suferit o pierdere de șanse reale (a se vedea, mutatis mutandis, Milatová și alții c. Republica Cehă, menționat anterior, § 70). Prin urmare, este necesar să se respingă pretențiile reclamantului în acest sens referitoare la prejudiciul material pretins. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că este suficient de reparată prin constatarea încălcării Convenției la care ajunge. B. Taxa și cheltuielile de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 70 000 CZK (2 800 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, din care 50 000 CZK pentru remunerarea avocatului său și 20 000 CZK pentru cheltuielile de călătorie prevăzute.

Guvernul ia notă de faptul că suma revendicată de solicitant este excesivă și că pretențiile sale nu sunt însoțite de nicio justificare relevantă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere absența oricărei justificări, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă în acest sens. restul cererii admisibile; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; A declarat că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 3 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 20728/05) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Antonín Vokoun (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 mai 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e J. Čapek, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le requérant se plaint en particulier que la Cour constitutionnelle ne lui a pas communiqué les commentaires de la Cour suprême, cités dans sa décision du 21 décembre 2004, et qu’elle l’a ainsi privé de la possibilité d’y réagir.

Le 20 mars 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’équité de la procédure devant la Cour constitutionnelle. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

En mars 2002, le requérant intenta auprès du tribunal d’arrondissement (Obvodní soud) de Prague 5 une action en constatation du droit de propriété sur des biens immeubles. Il fut débouté par le jugement du 17 octobre 2002. Le 14 février 2003, ce jugement fut confirmé par le tribunal municipal (Městský soud) de Prague.

Le requérant attaqua l’arrêt du tribunal municipal par un pourvoi en cassation, alléguant qu’il soulevait une question d’une importance juridique cruciale.

Le 16 octobre 2003, la Cour suprême (Nejvyšší soud) rejeta le pourvoi en cassation de l’intéressé, relevant qu’aucun motif d’admissibilité prévu à l’article 237 § 1 a), b) et c) du code de procédure civile n’était pertinent en l’occurrence, entre autres parce que la décision attaquée ne revêtait pas une importance juridique cruciale. Se référant à l’article 243c § 2 dudit code, la cour ne motiva pas sa décision davantage.

Le 18 décembre 2003, le requérant attaqua la décision de la Cour suprême par un recours constitutionnel. Invoquant notamment le droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaignait de l’absence de motivation de ladite décision.

Le 10 février 2004, suite à la sommation de la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) , le juge concerné de la Cour suprême réagit audit recours. Il observa que la décision du 16 octobre 2003 avait été rendue, eu égard à l’article 243c § 2 du code de procédure, dans la situation où l’arrêt de la juridiction d’appel se basait notamment sur les points de fait ; dès lors, il n’avait pas pu être qualifié de décision revêtant une importance juridique cruciale. Ces commentaires de la Cour suprême ne furent pas communiqués au requérant.

Par la décision du 21 décembre 2004, la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement. Elle releva que le requérant ne contestait pas devant elle les décisions rendues par les tribunaux inférieurs, mais uniquement la décision de la Cour suprême. Le seul motif pour lequel celle-ci était selon lui contraire à la Constitution était l’absence de motivation. Dans ces conditions, la Cour constitutionnelle considéra qu’une éventuelle annulation de la décision de la Cour suprême aurait été purement formaliste car la constitutionnalité devait être appréhendée dans son concept matériel, et non formel. En effet, une telle décision d’annulation n’aurait eu aucune incidence sur la nature de l’arrêt rendu en appel, lequel se fondait selon la Cour suprême sur les points de fait ; il n’était pas non plus possible de s’attendre à ce que la Cour suprême modifie sa conclusion. Il fut noté enfin que, dans ses commentaires soumis à la Cour constitutionnelle, la Cour suprême avait en fait fourni une motivation additionnelle de sa décision non seulement à l’égard de la Cour constitutionnelle mais aussi à l’égard du requérant.

Le Gouvernement excipe de l’incompatibilité ratione materiae , soutenant que la procédure sur un recours constitutionnel porte, de par sa nature, sur un « recours » au sens de l’article 13 de la Convention et doit donc être examinée à la lumière de cette disposition. A cet égard, il fait valoir les arguments identiques à ceux avancés par lui et le gouvernement slovaque dans l’affaire Soffer c. République tchèque (n o 31419/04, §§ 19-23, 25-28, 8 novembre 2007).

De l’avis du requérant, il n’y a pas lieu de revenir sur la jurisprudence établie de la Cour, selon laquelle l’article 6 s’applique à la procédure devant la Cour constitutionnelle tchèque dès qu’il y a un lien avec les droits et obligations de caractère civil. Selon lui, c’est le seul moyen de garantir aux justiciables le droit à un procès équitable devant cette juridiction suprême.

La Cour rappelle avoir réaffirmé dans l’arrêt Soffer (précité, §§ 31-32) les principes qui se dégagent de sa jurisprudence, selon lesquels l’article 6 trouve à s’appliquer lorsque le résultat d’une instance peut influer sur l’issue du litige devant les tribunaux ordinaires, pour autant que la juridiction concernée soit dotée du pouvoir de remédier aux violations constatées.

Dans la présente affaire, le requérant a formulé devant la Cour constitutionnelle un grief tiré d’un droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, à savoir le droit d’obtenir du tribunal une décision dûment motivée. Il convient de noter que le droit national lui donnait en la matière accès à cette juridiction suprême, compétente pour remédier à la violation alléguée ; il apparaîtrait donc de prime abord illogique de ne pas inclure la procédure en question dans le champ d’application de l’article 6. L’introduction du recours constitutionnel était d’ailleurs indispensable pour que la Cour accepte que les voies de recours internes ont été épuisées et pour qu’elle examine le bien-fondé de ce grief (déclaré manifestement mal fondé le 20 mars 2007).

En l’occurrence, l’on ne saurait exclure que si la Cour constitutionnelle avait souscrit à l’argument du requérant tiré de l’insuffisance de motivation de la décision du 16 octobre 2003 et si elle avait considéré d’éventuels nouveaux motifs avancés par la Cour suprême comme dénués de pertinence, le pourvoi en cassation de l’intéressé aurait pu être à la fin déclaré admissible et justifié. Dans ces conditions, l’issue du recours constitutionnel aurait pu avoir une incidence sur l’issue de la contestation sur le droit de propriété du requérant examinée par les tribunaux inférieurs (voir, mutatis mutandis , Levages Prestations Services c. France , arrêt du 23 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996‑V, § 36).

Il ressort par ailleurs de la pratique de la Cour constitutionnelle concernant les affaires similaires à la présente (à titre d’exemple, les arrêts n os IV. ÚS 582/02, III. ÚS 289/04 et III. ÚS 202/05) que lorsque les justiciables attaquent par leur recours constitutionnel non seulement la décision de la Cour suprême mais aussi celles rendues par les tribunaux inférieurs et lorsque la juridiction constitutionnelle considère la motivation de la décision de la Cour suprême comme insuffisante ou arbitraire, elle applique souvent le principe de « minimalisation des ingérences dans l’activité décisionnelle des autorités publiques ». En conséquence, elle annule uniquement la décision de la Cour suprême en avançant que les décisions des tribunaux inférieurs ne seront, le cas échéant (à la suite d’un second recours constitutionnel), réexaminées par elle qu’après que la Cour suprême - à laquelle il incombe d’unifier la jurisprudence - se prononcera dûment sur le pourvoi en cassation en question.

L’article 6 § 1 étant applicable en l’espèce, l’intéressé devait donc en principe bénéficier d’un droit à un procès équitable devant la Cour constitutionnelle. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que, pour ce qui est de l’interprétation du principe du contradictoire, la Cour a adopté dans les affaires Milatová et autres c. République tchèque (arrêt précité) et Mareš c. République tchèque (n o 1414/03, 26 octobre 2006) une approche très formaliste, dans laquelle une brèche a néanmoins été ouverte par l’arrêt Verdú Verdú c. Espagne (n o 43432/02, 15 février 2007). De l’avis du Gouvernement, l’application du principe du contradictoire par la Cour ne devrait pas être absolue et devrait au contraire prendre en compte la question de savoir à quel point il est réaliste d’estimer que l’impossibilité pour un requérant de commenter un élément de preuve ou des observations d’une autre partie a pu avoir un quelconque impact pertinent sur la décision litigieuse. En effet, bien qu’il convienne de veiller au respect des droits procéduraux des parties, l’on ne saurait négliger l’intérêt d’un fonctionnement efficace du système judiciaire et, partant, d’une bonne administration de la justice. Ainsi, une attitude plus souple telle que celle adoptée dans l’arrêt Verdú Verdú (précité) serait plus propice à l’équilibre qu’il y a lieu de ménager entre ces deux aspects, et la Cour devrait laisser aux juridictions nationales, et notamment aux instances suprêmes, une certaine marge d’appréciation dans la recherche de cet équilibre.

Dans la présente affaire, le Gouvernement observe qu’en rejetant pour défaut manifeste de fondement le grief tiré de l’insuffisance de motivation de la décision de la Cour suprême, la Cour a d’une certaine façon entériné la conduite de cette dernière ainsi que la décision subséquente de la Cour constitutionnelle. Il serait donc difficile de s’imaginer que la Cour puisse dans de telles circonstances conclure que la procédure sur le recours constitutionnel de l’intéressé n’a pas respecté les exigences d’équité. De l’avis du Gouvernement, constater en l’espèce une violation de la Convention reviendrait à nier complètement le principe selon lequel la Convention a pour but de protéger les droits concrets et effectifs, et non ceux qui seraient théoriques ou illusoires.

Le Gouvernement estime enfin que la décision de la Cour suprême n’est pas complètement dépourvue de motivation et que son éventuelle annulation par la Cour constitutionnelle aurait été très formaliste, étant donné que dans son recours constitutionnel, le requérant ne contestait aucunement la conclusion sur l’absence d’une importance juridique cruciale.

Le requérant affirme que la Cour suprême a fourni dans ses commentaires soumis à la Cour constitutionnelle une motivation additionnelle de sa décision ; le but de ces commentaires était donc sans conteste d’influencer la juridiction constitutionnelle, sinon la Cour suprême ne les aurait pas élaborés car elle n’y était pas tenue. Il ressort d’ailleurs clairement de la décision du 21 décembre 2004 que la Cour constitutionnelle s’était basée uniquement sur le contenu desdites observations qui ont donc joué un rôle important dans son processus décisionnel. L’intéressé soutient que s’il avait eu la possibilité de réagir à ces commentaires, il aurait pu réfuter les arguments avancés par la Cour suprême et convaincre ainsi la juridiction constitutionnelle que l’annulation de la décision de la Cour suprême n’aurait pas été formaliste ; dès lors, il aurait pu amener la Cour constitutionnelle à décider en sa faveur. Le requérant estime en effet que l’article 243c § 2 du code de procédure civile, abrogé plus tard, permettait à la Cour suprême de déclarer inadmissibles les pourvois qui ne l’auraient pas été s’il avait fallu expliciter les motifs. Il soutient sur ce point qu’un pourvoi en cassation similaire qu’il a introduit après l’abrogation de la disposition susmentionnée a été déclaré admissible.

Selon la jurisprudence de la Cour, la notion de procès équitable comprend également le droit à un procès contradictoire qui implique le droit pour les parties de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de leurs prétentions, mais aussi de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir, parmi beaucoup d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse , arrêt du 18 février 1997, Recueil 1997‑I, § 24 ; Krčmář et autres c. République tchèque , n o 35376/97, § 40, 3 mars 2000). Dans la mesure où l’article 6 § 1 vise avant tout à préserver les intérêts des parties et ceux d’une bonne administration de la justice, la Cour note qu’il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice, cette confiance se fondant, entre autres, sur l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce du dossier ( Ziegler c. Suisse , n o 33499/96, § 38, 21 février 2002).

Certes, comme le souligne le Gouvernement, le droit à une procédure contradictoire ne revêt pas un caractère absolu, et son étendue peut varier en fonction notamment des spécificités des procédures en cause. Dans quelques affaires aux circonstances très particulières, en effet, la Cour a estimé que la non-communication d’une pièce de la procédure et l’impossibilité pour le requérant de la discuter n’avait pas porté atteinte à l’équité de la procédure, dans la mesure où elle a jugé que cette faculté n’aurait eu incidence sur l’issue du litige où la solution juridique retenue ne prêtait guère à discussion ( Stepinska c. France , n o 1814/02, 15 juin 2004 ; Verdú Verdú , arrêt précité).

Cependant, la Cour est d’avis que de telles circonstances ne sont pas réunies en l’espèce et qu’il convient de distinguer la présente requête de l’arrêt Verdú Verdú invoqué par le Gouvernement. Dans cette dernière affaire, le requérant était défendeur à un appel du ministère public, qui lui a été communiqué pour commentaires ; la seule pièce qui n’a pas été portée à sa connaissance était le mémoire d’adhésion audit appel présenté par la partie civile. Or, il convient de noter que M. Vokoun était en l’occurrence dans la position de « demandeur », ayant formé le recours constitutionnel dirigé contre la décision de la Cour suprême, auquel celle-ci a réagi. La Cour estime ensuite que l’on ne saurait qualifier les commentaires de cette juridiction de superfétatoires, étant donné que même la Cour constitutionnelle a considéré dans sa décision du 21 décembre 2004 que la Cour suprême avait ainsi fourni « une motivation additionnelle de sa décision non seulement à l’égard de la Cour constitutionnelle mais aussi à l’égard du requérant ». Dans ces conditions, il n’est pas possible de conclure que les commentaires soumis par la Cour suprême n’avaient aucune incidence sur la décision de la juridiction constitutionnelle.

En ce qui concerne l’argument du Gouvernement soulignant que la Cour a d’une certaine façon entériné la conduite de la Cour suprême dont le requérant se plaignait devant la Cour constitutionnelle, la Cour note que le droit de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision et de la discuter ne saurait être limité aux cas où la procédure litigieuse aboutit au résultat recherché par le requérant.

Partant, la Cour estime que le respect du droit à un procès équitable, pris sous l’angle en particulier du respect du principe du contradictoire, exigeait que le requérant eût la possibilité de soumettre ses commentaires aux observations de la Cour suprême ou, pour le moins, qu’il en soit informé pour décider, le cas échéant, d’y répondre (voir, mutatis mutandis , Asnar c. France (n o 2) , n o 12316/04, § 28, 18 octobre 2007). Or, cette faculté ne lui a pas été donnée. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Considérant qu’il a subi une perte de chances, le requérant réclame 437 410 couronnes tchèques (CZK), à savoir environ 17 491 euros (EUR), au titre du préjudice matériel, censé correspondre à la valeur des biens qui faisaient l’objet de la procédure devant les tribunaux inférieurs. Il demande également 1 000 000 CZK (39 988 EUR) au titre du préjudice moral lié à la violation de l’article 6 par la Cour constitutionnelle.

Le Gouvernement objecte qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le dommage matériel que le requérant dit avoir subi et la violation alléguée de l’article 6 § 1. Se référant à la jurisprudence de la Cour dans les affaires tchèques analogues, il estime que le constat de violation de la Convention constituerait une satisfaction suffisante.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée en l’espèce et le dommage matériel allégué par le requérant ; elle ne saurait davantage spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la Cour constitutionnelle aurait abouti si les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention avaient été respectées. Les circonstances de la cause ne permettent pas à la Cour de dire que le requérant a subi une perte de chances réelle (voir, mutatis mutandis, Milatová et autres c. République tchèque , précité, § 70). Il convient donc de rejeter les prétentions du requérant en ce qu’elles se rapportent au préjudice matériel allégué. Quant au préjudice moral, la Cour l’estime suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle parvient. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 70 000 CZK (2 800 EUR) pour les frais et dépens engagés devant la Cour, dont 50 000 CZK pour la rémunération de son avocat et 20 000 CZK pour les frais de voyage prévus.

Le Gouvernement note que le montant revendiqué par le requérant est excessif et que ses prétentions ne sont accompagnées d’aucun justificatif pertinent.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, vu l’absence de tout justificatif, la Cour n’octroie au requérant aucune somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président