AFFAIRE FALTEJSEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - constat de violation suffisant
AFFAIRE FALTEJSEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2008)
SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA
FALTEJSEK c. REPUBLICA CEHĂ
(Recursul nr. 24021/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
DEFINITIV
15/08/2008
15 mai 2008
Această hotărâre poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Faltejsek c. Republica Cehă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Karel Jungwiert,
Volodymyr Butkevych,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune,
După deliberare în cameră consiliului la 22 aprilie 2008,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află un recurs (nr. 24021/03) direcționat împotriva Republicii Cehe și din care un cetățean al acestui Stat, domnul Jan Faltejsek („reclamantul"), a sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.
Reclamantul este reprezentat de doamna A. Větrovská, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul lui, domnul V.A. Schorm.
3.
Reclamantul susținea în special că, neexaminând fondul recursului constituțional al acestuia, Curtea constituțională a lezat dreptul acestuia la un tribunal.
4.
La 13 februarie 2007, Curtea a declarat recursul parțial inadmisibil și a decis comunicarea Guvernului a pretenziei referitoare la dreptul la un tribunal. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1958 și locuiește la Kladruby nad Labem.
6.
În noiembrie 1999, reclamantul ca și cumpărător a încheiat un contract de vânzare a bunurilor imobiliare cu soții H.
7.
În aprilie 2000, soții H. au intentat în fața tribunalului de district (Okresní soud) din Kutná Hora o acțiune având scopul constatării că aceștia erau încă proprietari ai bunurilor în cauză, din motiv că reclamantul nu plătise prețul de cumpărare.
8.
Prin hotărârea din 10 septembrie 2001, tribunalul de district a admis cererea soților H. Potrivit acestuia, părțile contractaseră o clauză suspensivă, și anume plata prețului de cumpărare, care nu fusese îndeplinită; vânzătorii puteau deci să rezilieze contractul.
9.
Reclamantul a apelat, susținând că contractul nu prevedea nicio clauză suspensivă, că vânzătorii nu aveau dreptul să o rezilieze și că aceștia nu au demonstrat că prețul de cumpărare nu li se plătise.
10.
La 29 ianuarie 2002, tribunalul regional (Krajský soud) din Praga a confirmat hotărârea atacată prin apelul reclamantului. Bazând-se pe faptele stabilite de tribunalul de primă instanță, a considerat că nu exista nicio clauză suspensivă în contractul de vânzare, dar a întărit concluzia că rezilierea contractului de către soții H. era un act valid. Aderând la argumentul reclamantului conform căruia era în sarcina reclamanților să demonstreze că acesta nu plătise prețul de cumpărare, tribunalul regional a completat probele și a conchis că aceștia s-au achitat de sarcina lor de probă și nu erau deci obligați să ramburseze prețul de cumpărare. Pentru aceste motive, tribunalul a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, deși pe baza „concluziilor juridice diferite de cele avansate de tribunalul de primă instanță".
11.
La 13 mai 2002, reclamantul a depus un recurs constituțional, în care invoca drepturile acestuia la protecția judiciară și la respectarea bunurilor. Acesta reprșa în special tribunalului regional să nu fi respectat principiul dublu grad de jurisdicție atunci când a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță pe baza motivelor juridice diferite. În acest sens, se referea la mai multe hotărâri ale Curții constituționale (Ústavní soud) pronunțate în 1998 și 2000, în care aceasta enunțase că schimbarea de către jurisdicția de apel a punctului de vedere juridic necesita o decizie de casare, pentru a permite participanților să se pronunțe și să prezinte probe care nu erau relevante anterior; în caz contrar, părțile erau lipsite de o posibilitate efectivă de a acționa în fața tribunalului. După opinia reclamantului, tribunalul regional ar fi trebuit în caz să anuleze și nu să confirme hotărârea tribunalului de district.
12.
La 4 februarie 2003, Curtea constituțională a declarat recursul constituțional inadmisibil din cauza neepuizării căilor de recurs pe care legea le oferea reclamantului pentru a apăra drepturile acestuia. A remarcat că, din 1 ianuarie 2001, aceste recurs includeau acțiunea pentru nulitate (žaloba pro zmatečnost), în măsura în care art. 229 § 3 al codului de procedură civilă permitea a ataca o sentință pe fond pronunțată în apel atunci când justițiabilul fusese, prin conduită neregulamentară a tribunalului, privat de dreptul de a acționa în fața acestuia. Înainte de 1 ianuarie 2001, un asemenea motiv justifica introducerea unui recurs în casație (dovolání) în temeiul articolului 237 § 1 f), care fusese supus interpretării de către Curtea constituțională într-una din hotărârile invocate de reclamant.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Codul de procedură civilă
13.
art. 229 § 3 dă justițiabilului dreptul de a ataca decizia pronunțată în apel și trecută în forță de lucru judecat prin acțiune pentru nulitate, atunci când persoana interesată fusese, prin conduită neregulamentară a tribunalului în cursul procedurii, privată de posibilitatea de a acționa în fața tribunalului.
Rezultă din jurisprudență că aceasta disposiție echivalează cu art. 237 § 1 f) al aceluiași cod așa cum era în vigoare înainte de 1 ianuarie 2001, al cărui text identic se referea la introducerea unui recurs în casație.
B. Jurisprudență a Curții supreme
14.
În decizia nr. 2 Cdon 1450/97-82 pronunțată la 27 noiembrie 1997, Curtea supremă (Nejvyšší soud) a declarat inadmisibil recursul în casație, considerând că faptul că jurisdicția de apel a confirmat hotărârea pronunțată de tribunalul de primă instanță bazând-se pe motivele diferite de cele avansate de acesta nu constituia conduct neregulamentară în sensul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă. Această decizie a fost ulterior anulată prin hotărârea Curții constituționale nr. III. ÚS 139/98.
15.
În decizia nr. 28 Cdo 405/2002 pronunțată la 7 mai 2002, Curtea supremă a remarcat că justițiabilul era privat de posibilitatea de a acționa în fața tribunalului, în sensul articolului 237 § 1 f), atunci când această conduită a tribunalului apărea în cursul procedurii și nu la pronunțarea deciziei, cu condiția ca această conduită să fie neregulamentară.
16.
În decizia nr. 29 Odo 347/2002 pronunțată la 30 mai 2002, Curtea supremă a estimat că un judecată de valoare enunțată în decizie nu constituia o conduită neregulamentară a tribunalului „în cursul procedurii".
C. Jurisprudență a Curții constituționale
17.
În hotărârea sa nr. III. ÚS 85/95 pronunțată la 22 februarie 1996, Curtea constituțională a enunțat că se agea vorba de o conduită neregulamentară a jurisdicției de apel în sensul articolului 237 § 1 f) atunci când justițiabilul fusese împiedicat să participe la o ședință, sau atunci când fusese în cursul ședinței împiedicat de a realiza drepturile proceduale ale acestuia. Motivul de admisibilitate al recursului în casație prevăzut de art. 237 § 1 f) nu se referea într-adevăr decât la activitatea sau inactivitatea tribunalului, care avuseseră ca rezultat privarea participantului de dreptul de a acționa în fața tribunalului, dar nu privea sentința judecătorească în sine.
18.
În hotărârile sale nr. III. ÚS 139/98 pronunțată la 24 septembrie 1998 și nr. III. ÚS 257/98 pronunțată la 21 ianuarie 1999, Curtea constituțională a considerat că schimbarea de către jurisdicția de apel a punctului de vedere juridic necesita o decizie de casare, pentru a permite participanților să se pronunțe și să prezinte probe care nu erau relevante anterior. În caz contrar, părțile erau lipsite de o posibilitate efectivă de a acționa în fața tribunalului, în sensul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă.
19.
Hotărârea nr. II. ÚS 369/01 pronunțată la 18 decembrie 2002 a provenit dintr-o situație analogă cu cea a reclamantului, și anume că jurisdicția de apel a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță deși ajunsese la concluzii juridice diferite. Persoana interesată a depus simultan un recurs în casație fondat pe art. 237 § 1 f) și un recurs constituțional. În timp ce recursul în casație fusese declarat inadmisibil, Curtea constituțională a admis ulterior recursul constituțional și a anulat deciziile pronunțate de tribunalele de primă și a doua instanță.
20.
Prin deciziile nr. I. ÚS 336/99 din 15 ianuarie 2002, nr. IV. ÚS 225/02 din 13 decembrie 2002, nr. II. ÚS 523/02 din 21 ianuarie 2003, nr. II. ÚS 349/05 din 19 aprilie 2007, Curtea constituțională a anulat deciziile atacate luate de jurisdicțiile de apel după ce acestea adoptaseră alt punct de vedere juridic decât tribunalele de primă instanță și aceasta fără a-i reproșa reclamanților că nu formaseră mai întâi un recurs în casație (în temeiul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă) sau o acțiune pentru nulitate (în temeiul articolului 229 § 3 în vigoare din 1 ianuarie 2001).
21.
În sfârșit, prin deciziile nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 193/05 din 4 mai 2006, privind cauzele analoge cu cea a reclamantului, Curtea constituțională a respins recursurile constituționale respective pentru lipsă evidentă de temei din motiv că deciziile pronunțate în apel nu puteau fi, având în vedere circumstanțele cauzei, surprinzătoare pentru interesați. În a doua cauză, instanța a procedat astfel după ce un recurs în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă fusese declarat inadmisibil; în prima cauză, nici un recurs în casație, nici o acțiune pentru nulitate nu fuseseră mai înainte introduse.
PE CALE JURIDICĂ
I.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
22.
Reclamantul se plânge de a fi fost privat de accesul la un tribunal, din motiv că Curtea constituțională a refuzat - în cameră închisă și fără motiv valabil - să examineze fondul recursului acestuia. Invocă încălcarea dreptului acestuia la un proces public și echitabil așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției, redactat în felul următor:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".
A.
Asupra admisibilității
23.
Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae, susținând că procedura pe un recurs constituțional privește, din natura sa, un „recurs" în sensul articolului 13 al Convenției și trebuie deci examinată în lumina acestei dispoziții. În acest sens, prezintă argumente identice cu cele avansate de el și de guvernul slovac în cauza Soffer c. Republica Cehă (nr. 31419/04, §§ 19-23, 25-28, 8 noiembrie 2007).
24.
Reclamantul contestă această teză, susținând că decizia Curții constituționale asupra fondului cauzei putea fi direct determinantă pentru drepturile și obligațiile sale de caracter civil.
25.
Curtea reamintește că a reafirmat în hotărârea Soffer (precitată, § 37) că art. 6 era aplicabil procedurii în fața Curții constituționale cehe, atâta timp cât rezultatul acestei instanțe putea influența rezultatul litigiului în fața instanțelor inferioare. În cauza de față, pretenziile ridicate de interesat în recursul constituțional al acestuia se refereau între altele la interesele patrimoniale, ridicând o contestație asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil. În temeiul articolului 6 al Convenției, reclamantul trebuia deci în principiu să beneficieze de un drept efectiv de acces la Curtea constituțională.
26.
Curtea estimează deci că, ca în cauza Soffer (precitată), se cuvine să respingă în caz excepția incompatibilității ratione materiae ridicată de Guvern. Constată în sfârșit că prețiunea nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declare admisibilă.
B.
Asupra fondului
27.
Se cuvine de remarcat de la început că reclamantul nu a contestat în fața Curții conduita tribunalului regional. Se agea deci vorba de examinarea doar a chestiunii accesului interesatului la Curtea constituțională.
28.
Guvernul estimează că prezenta cauză este analogă celor hotărâte de deciziile Curții constituționale nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 193/05 din 4 mai 2006 (a se vedea §21 mai sus). Într-adevăr, întrucât adoptând concluzii juridice diferite de cele avansate de tribunalul de district, tribunalul regional s-a rânduit cu argumentul principal prezentat de reclamant, decizia acestuia nu a putut fi surprinzătoare pentru acesta din urmă. În aceste condiții, Guvernul admite că ar fi fost cuvenit să declare recursul constituțional al reclamantului inadmisibil din lipsă evidentă de temei și nu din neepuizare a căilor de recurs interne. Cât privește fondul pretenziei, se lasă deci pe seama înțelepciunii Curții.
29.
Referindu-se la jurisprudența Curții supreme, reclamantul susține că situația pe care o denunță nu este considerată de aceasta drept conduită neregulamentară a jurisdicției de apel în cursul procedurii; prin urmare, recursul în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f) sau, prin analogie, acțiunea pentru nulitate nu sunt admisibile în aceste cazuri particulare. Interesatul citează de asemenea hotărâri ale Curții constituționale (a se vedea §20 mai sus) în care aceasta a examinat fondul recursurilor constituționale analoge fără ca reclamanții să fi mai înainte introdus un recurs în casație sau o acțiune pentru nulitate, pentru a concluziona că conduita litigioasă a jurisdicției de apel era contrară principiilor echității procedurii.
30.
Curtea reamintește că incumbă în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, de a interpreta legislația internă. Rolul ei se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este mai cu seamă adevărat privind interpretarea de către tribunale a unor norme procedurale cum ar fi cele care stabilesc termenele de respectat pentru depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1997‑VIII, § 31). Reglementarea referitoare la formalitățile și termenele de observat pentru a forma un recurs urmărește asigurarea bunei administrații a justiției și respectarea, în special, a certitudinii juridice. Persoanele interesate trebuie normal să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (a se vedea Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000‑I).
31.
Pe de altă parte, „dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și se pretează limitărilor implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, pentru că apelează din natura sa o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul deschis individului într-o manieră sau într-un punct în care dreptul se vede afectat în substanța sa. În plus, acestea se armonizează cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, §§ 60-61, CEDO 2002‑I).
32.
În cauza de față, Curtea constituțională a declarat inadmisibil recursul constituțional al reclamantului, fără a îl examina pe fond, din motiv că acesta nu fusese mai întâi introdus o acțiune pentru nulitate. Aceasta este o cale de recurs extraordinară introdusă în ordinea juridică cehă la 1 ianuarie 2001; în cauza de față, motivul pe care această acțiune ar fi trebuit să se bazeze era identic cu motivul prevăzut anterior de art. 237 § 1 f) al codului de procedură civilă pentru recursul în casație. Cu toate acestea, din jurisprudența Curții supreme rezultă că conduita jurisdicției de apel denunțată de reclamant nu constituia un motiv valid pentru a fonda admisibilitatea recursului în casație. Dat fiind că cauza reclamantului a fost una dintre primele la care se aplica noua versiune a codului de procedură civilă care introducea acțiunea pentru nulitate, nu exista la acea vreme jurisprudență privind acest ultim recurs și interesatul nu putea deci să se bazeze decât pe aceea, menționată mai sus, privind recursul în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f).
33.
Curtea observă pe de altă parte că exista, la data faptelor, decizii ale Curții constituționale (a se vedea §20 mai sus), dintre care una din 21 ianuarie 2003, și anume doar paisprezece zile înainte de cea pronunțată în cauza de față, care relevau că în situații analoge cu cea a reclamantului, această instanță suprem nu cerea ca justițiabilii să fi mai înainte introdus un recurs în casație sau o acțiune pentru nulitate. Se pare de asemenea că Curtea constituțională continuă să urmeze această abordare, după cum atestă deciziile sale nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 349/05 din 19 aprilie 2007. Guvernul nu a prezentat de asemenea niciun exemplu de decizii în care Curtea constituțională ar fi adoptat același raționament ca în cauza reclamantului, care constituie în acest sens o excepție.
34.
Curtea reafirmă în acest context că incumbă jurisdicțiilor naționale de a interpreta norme procedurale privind condițiile sesizării lor. Se cuvine de remarcat aici că rolul instanțelor supreme este de a rezolva divergențele jurisprudențiale, surse de insecuritate juridică reducând încrederea publicului în sistemul judiciar și de a fixa o interpretare de urmat (Beian c. România (nr. 1), nr. 30658/05, §§ 37-39, 6 decembrie 2007). Dacă Curții constituționale cehe îi este deci permis să considere că neregularitatea comisă în apel despre care era vorba în caz ar trebui să fie remediată de instanțele inferioare în cadrul acțiunii pentru nulitate, ea are de a asigura coerența și deci previzibilitatea propriei sale practici privind recursurile de exercitat înainte de sesizarea sa.
35.
În aceste condiții și având în vedere starea jurisprudenței relevante, cere reclamantului de a introduce o acțiune pentru nulitate înainte de a sesiza Curtea constituțională este echivalent, după opinia Curții, cu a impune acestuia o sarcină disproporționată care rupe justa echilibru între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru sesizarea jurisdicției constituționale și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță. Nu este fără importanță că reclamantul s-a adresat Curții constituționale în momentul în care era în vigoare practica acesteia criticată de Curtă în hotărârile Běleš și alții (precitată) și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă (nr. 46129/99, CEDO 2002‑IX), ceea ce o expunea riscului de a vedea recursul constituțional al acestuia respins ca întârziat în cazul inadmisibilității unui recurs extraordinar. După cum admite însuși Guvernul, nimic nu împiedica în caz Curtea constituțională de a examina susținerile interesatului, chiar dacă ar fi concluzionat că acestea erau evident lipsă de temei.
36.
Curtea estimează prin urmare că interpretarea deosebit de strictă făcută de Curtea constituțională a regulii procedurale în cauză a privat reclamantul de dreptul de acces la un tribunal. Având în vedere această concluzie, nu consideră util să examineze prețiunea privind faptul că Curtea constituțională a decis în cameră închisă.
37.
A existat deci o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției sub aspectul dreptului la un tribunal.
II.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
38.
Potrivit articolului 41 al Convenției:
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Partii contractante nu permite decât imperfect ștergerea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă, dacă este cazul, părții lezate o satisfacție echitabilă."
A.
Daune-interese
39.
Reclamantul cere mai mult de 2,5 milioane de coroane cehe (CZK), și anume mai mult de 98 000 euro (EUR), la titlu de prejudiciu material, care ar fi trebuit să corespundă valorii bunurilor care fac obiectul procedurii litigioase. De asemenea cere 150 000 CZK (5 866 EUR) la titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o.
40.
Guvernul se opune susținând că nu există niciun liant cauzal între prejudiciul material pe care reclamantul pretinde că l-a suferit și presupusa încălcare a articolului 6 al Convenției. Cât privește un eventual prejudiciu moral, constatarea încălcării Convenției ar constitui potrivit Guvernului o satisfacție suficientă și adecvată.
41.
Curtea observă că baza pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în cauza de față în faptul că reclamantul nu a putut exercita dreptul de acces la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Nu observă niciun liant cauzal între prejudiciile material și moral susținute de interesat și încălcarea constatată a articolului 6. De asemenea nu poate specula asupra care ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea constituțională ar fi admis și examinat recursul constituțional format de interesat.
Din aceasta, nu y a loc la indemnizare pe această cale, Curtea fiind de opiniaconstatarea încălcării este suficientă pentru a repara un eventual prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Běleš și alții, precitată, §§ 76 și 77; Šroub c. Republica Cehă, nr. 5424/03, § 29, 17 ianuarie 2006).
B.
Cheltuieli și costuri
42.
Cu documente justificative, reclamantul cere 33 298 CZK (1 306 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate, dintre care 28 083 CZK (1 102 EUR) pentru cheltuielile reprezentării juridice în fața Curții și traducerea documentelor.
43.
Guvernul estimează că sumele pretinse de reclamant la titlu de cheltuieli și costuri nu par excesive.
44.
Curtea reamintește că cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în caz cea a articolului 6 al Convenției, rezultând numai din conduita Curții constituționale. Ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile care rezultă din jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma globală de 1 100 EUR pentru cheltuielile și costurile sale.
C.
Dobânzi moratorii
45.
Curtea consideră corespunzător de a modela rata dobânzilor moratorii după rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
recursul admisibil;
2.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
3.
Spune
că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;
4.
Spune
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1 100 EUR (o mie o sută euro), convertit în coroane cehe, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit;
b)
că din expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta se va majora cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 mai 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte