Faltejsek împotriva Cehiei

La originea cauzei se află un recurs (nr. 24021/03) direcționat împotriva Republicii Cehe și din care un cetățean al acestui Stat, domnul Jan Faltejsek („reclamantul"), a sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna A. Větrovská, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul lui, domnul V.A. Schorm.

Reclamantul susținea în special că, neexaminând fondul recursului constituțional al acestuia, Curtea constituțională a lezat dreptul acestuia la un tribunal.

La 13 februarie 2007, Curtea a declarat recursul parțial inadmisibil și a decis comunicarea Guvernului a pretenziei referitoare la dreptul la un tribunal. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. FAPTE I.

În noiembrie 1999, reclamantul ca și cumpărător a încheiat un contract de vânzare a bunurilor imobiliare cu soții H.

În aprilie 2000, soții H. au intentat în fața tribunalului de district (Okresní soud) din Kutná Hora o acțiune având scopul constatării că aceștia erau încă proprietari ai bunurilor în cauză, din motiv că reclamantul nu plătise prețul de cumpărare.

Prin hotărârea din 10 septembrie 2001, tribunalul de district a admis cererea soților H. Potrivit acestuia, părțile contractaseră o clauză suspensivă, și anume plata prețului de cumpărare, care nu fusese îndeplinită; vânzătorii puteau deci să rezilieze contractul.

Reclamantul a apelat, susținând că contractul nu prevedea nicio clauză suspensivă, că vânzătorii nu aveau dreptul să o rezilieze și că aceștia nu au demonstrat că prețul de cumpărare nu li se plătise.

La 29 ianuarie 2002, tribunalul regional (Krajský soud) din Praga a confirmat hotărârea atacată prin apelul reclamantului. Bazând-se pe faptele stabilite de tribunalul de primă instanță, a considerat că nu exista nicio clauză suspensivă în contractul de vânzare, dar a întărit concluzia că rezilierea contractului de către soții H. era un act valid. Aderând la argumentul reclamantului conform căruia era în sarcina reclamanților să demonstreze că acesta nu plătise prețul de cumpărare, tribunalul regional a completat probele și a conchis că aceștia s-au achitat de sarcina lor de probă și nu erau deci obligați să ramburseze prețul de cumpărare. Pentru aceste motive, tribunalul a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, deși pe baza „concluziilor juridice diferite de cele avansate de tribunalul de primă instanță".

La 13 mai 2002, reclamantul a depus un recurs constituțional, în care invoca drepturile acestuia la protecția judiciară și la respectarea bunurilor. Acesta reprșa în special tribunalului regional să nu fi respectat principiul dublu grad de jurisdicție atunci când a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță pe baza motivelor juridice diferite. În acest sens, se referea la mai multe hotărâri ale Curții constituționale (Ústavní soud) pronunțate în 1998 și 2000, în care aceasta enunțase că schimbarea de către jurisdicția de apel a punctului de vedere juridic necesita o decizie de casare, pentru a permite participanților să se pronunțe și să prezinte probe care nu erau relevante anterior; în caz contrar, părțile erau lipsite de o posibilitate efectivă de a acționa în fața tribunalului. După opinia reclamantului, tribunalul regional ar fi trebuit în caz să anuleze și nu să confirme hotărârea tribunalului de district.

La 4 februarie 2003, Curtea constituțională a declarat recursul constituțional inadmisibil din cauza neepuizării căilor de recurs pe care legea le oferea reclamantului pentru a apăra drepturile acestuia. A remarcat că, din 1 ianuarie 2001, aceste recurs includeau acțiunea pentru nulitate (žaloba pro zmatečnost), în măsura în care art. 229 § 3 al codului de procedură civilă permitea a ataca o sentință pe fond pronunțată în apel atunci când justițiabilul fusese, prin conduită neregulamentară a tribunalului, privat de dreptul de a acționa în fața acestuia. Înainte de 1 ianuarie 2001, un asemenea motiv justifica introducerea unui recurs în casație (dovolání) în temeiul articolului 237 § 1 f), care fusese supus interpretării de către Curtea constituțională într-una din hotărârile invocate de reclamant. II.

În decizia nr. 2 Cdon 1450/97-82 pronunțată la 27 noiembrie 1997, Curtea supremă (Nejvyšší soud) a declarat inadmisibil recursul în casație, considerând că faptul că jurisdicția de apel a confirmat hotărârea pronunțată de tribunalul de primă instanță bazând-se pe motivele diferite de cele avansate de acesta nu constituia conduct neregulamentară în sensul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă. Această decizie a fost ulterior anulată prin hotărârea Curții constituționale nr. III. ÚS 139/98.

În decizia nr. 28 Cdo 405/2002 pronunțată la 7 mai 2002, Curtea supremă a remarcat că justițiabilul era privat de posibilitatea de a acționa în fața tribunalului, în sensul articolului 237 § 1 f), atunci când această conduită a tribunalului apărea în cursul procedurii și nu la pronunțarea deciziei, cu condiția ca această conduită să fie neregulamentară.

În decizia nr. 29 Odo 347/2002 pronunțată la 30 mai 2002, Curtea supremă a estimat că un judecată de valoare enunțată în decizie nu constituia o conduită neregulamentară a tribunalului „în cursul procedurii". C. Jurisprudență a Curții constituționale

În hotărârea sa nr. III. ÚS 85/95 pronunțată la 22 februarie 1996, Curtea constituțională a enunțat că se agea vorba de o conduită neregulamentară a jurisdicției de apel în sensul articolului 237 § 1 f) atunci când justițiabilul fusese împiedicat să participe la o ședință, sau atunci când fusese în cursul ședinței împiedicat de a realiza drepturile proceduale ale acestuia. Motivul de admisibilitate al recursului în casație prevăzut de art. 237 § 1 f) nu se referea într-adevăr decât la activitatea sau inactivitatea tribunalului, care avuseseră ca rezultat privarea participantului de dreptul de a acționa în fața tribunalului, dar nu privea sentința judecătorească în sine.

În hotărârile sale nr. III. ÚS 139/98 pronunțată la 24 septembrie 1998 și nr. III. ÚS 257/98 pronunțată la 21 ianuarie 1999, Curtea constituțională a considerat că schimbarea de către jurisdicția de apel a punctului de vedere juridic necesita o decizie de casare, pentru a permite participanților să se pronunțe și să prezinte probe care nu erau relevante anterior. În caz contrar, părțile erau lipsite de o posibilitate efectivă de a acționa în fața tribunalului, în sensul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă.

Hotărârea nr. II. ÚS 369/01 pronunțată la 18 decembrie 2002 a provenit dintr-o situație analogă cu cea a reclamantului, și anume că jurisdicția de apel a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță deși ajunsese la concluzii juridice diferite. Persoana interesată a depus simultan un recurs în casație fondat pe art. 237 § 1 f) și un recurs constituțional. În timp ce recursul în casație fusese declarat inadmisibil, Curtea constituțională a admis ulterior recursul constituțional și a anulat deciziile pronunțate de tribunalele de primă și a doua instanță.

Prin deciziile nr. I. ÚS 336/99 din 15 ianuarie 2002, nr. IV. ÚS 225/02 din 13 decembrie 2002, nr. II. ÚS 523/02 din 21 ianuarie 2003, nr. II. ÚS 349/05 din 19 aprilie 2007, Curtea constituțională a anulat deciziile atacate luate de jurisdicțiile de apel după ce acestea adoptaseră alt punct de vedere juridic decât tribunalele de primă instanță și aceasta fără a-i reproșa reclamanților că nu formaseră mai întâi un recurs în casație (în temeiul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă) sau o acțiune pentru nulitate (în temeiul articolului 229 § 3 în vigoare din 1 ianuarie 2001).

În sfârșit, prin deciziile nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 193/05 din 4 mai 2006, privind cauzele analoge cu cea a reclamantului, Curtea constituțională a respins recursurile constituționale respective pentru lipsă evidentă de temei din motiv că deciziile pronunțate în apel nu puteau fi, având în vedere circumstanțele cauzei, surprinzătoare pentru interesați. În a doua cauză, instanța a procedat astfel după ce un recurs în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f) al codului de procedură civilă fusese declarat inadmisibil; în prima cauză, nici un recurs în casație, nici o acțiune pentru nulitate nu fuseseră mai înainte introduse.

Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae, susținând că procedura pe un recurs constituțional privește, din natura sa, un „recurs" în sensul articolului 13 al Convenției și trebuie deci examinată în lumina acestei dispoziții. În acest sens, prezintă argumente identice cu cele avansate de el și de guvernul slovac în cauza Soffer c. Republica Cehă (nr. 31419/04, §§ 19-23, 25-28, 8 noiembrie 2007).

Reclamantul contestă această teză, susținând că decizia Curții constituționale asupra fondului cauzei putea fi direct determinantă pentru drepturile și obligațiile sale de caracter civil.

Curtea reamintește că a reafirmat în hotărârea Soffer (precitată, § 37) că art. 6 era aplicabil procedurii în fața Curții constituționale cehe, atâta timp cât rezultatul acestei instanțe putea influența rezultatul litigiului în fața instanțelor inferioare. În cauza de față, pretenziile ridicate de interesat în recursul constituțional al acestuia se refereau între altele la interesele patrimoniale, ridicând o contestație asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil. În temeiul articolului 6 al Convenției, reclamantul trebuia deci în principiu să beneficieze de un drept efectiv de acces la Curtea constituțională.

Curtea estimează deci că, ca în cauza Soffer (precitată), se cuvine să respingă în caz excepția incompatibilității ratione materiae ridicată de Guvern. Constată în sfârșit că prețiunea nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Se cuvine de remarcat de la început că reclamantul nu a contestat în fața Curții conduita tribunalului regional. Se agea deci vorba de examinarea doar a chestiunii accesului interesatului la Curtea constituțională.

Guvernul estimează că prezenta cauză este analogă celor hotărâte de deciziile Curții constituționale nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 193/05 din 4 mai 2006 (a se vedea §21 mai sus). Într-adevăr, întrucât adoptând concluzii juridice diferite de cele avansate de tribunalul de district, tribunalul regional s-a rânduit cu argumentul principal prezentat de reclamant, decizia acestuia nu a putut fi surprinzătoare pentru acesta din urmă. În aceste condiții, Guvernul admite că ar fi fost cuvenit să declare recursul constituțional al reclamantului inadmisibil din lipsă evidentă de temei și nu din neepuizare a căilor de recurs interne. Cât privește fondul pretenziei, se lasă deci pe seama înțelepciunii Curții.

Referindu-se la jurisprudența Curții supreme, reclamantul susține că situația pe care o denunță nu este considerată de aceasta drept conduită neregulamentară a jurisdicției de apel în cursul procedurii; prin urmare, recursul în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f) sau, prin analogie, acțiunea pentru nulitate nu sunt admisibile în aceste cazuri particulare. Interesatul citează de asemenea hotărâri ale Curții constituționale (a se vedea §20 mai sus) în care aceasta a examinat fondul recursurilor constituționale analoge fără ca reclamanții să fi mai înainte introdus un recurs în casație sau o acțiune pentru nulitate, pentru a concluziona că conduita litigioasă a jurisdicției de apel era contrară principiilor echității procedurii.

Curtea reamintește că incumbă în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, de a interpreta legislația internă. Rolul ei se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este mai cu seamă adevărat privind interpretarea de către tribunale a unor norme procedurale cum ar fi cele care stabilesc termenele de respectat pentru depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1997‑VIII, § 31). Reglementarea referitoare la formalitățile și termenele de observat pentru a forma un recurs urmărește asigurarea bunei administrații a justiției și respectarea, în special, a certitudinii juridice. Persoanele interesate trebuie normal să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (a se vedea Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000‑I).

Pe de altă parte, „dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și se pretează limitărilor implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, pentru că apelează din natura sa o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul deschis individului într-o manieră sau într-un punct în care dreptul se vede afectat în substanța sa. În plus, acestea se armonizează cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, §§ 60-61, CEDO 2002‑I).

În cauza de față, Curtea constituțională a declarat inadmisibil recursul constituțional al reclamantului, fără a îl examina pe fond, din motiv că acesta nu fusese mai întâi introdus o acțiune pentru nulitate. Aceasta este o cale de recurs extraordinară introdusă în ordinea juridică cehă la 1 ianuarie 2001; în cauza de față, motivul pe care această acțiune ar fi trebuit să se bazeze era identic cu motivul prevăzut anterior de art. 237 § 1 f) al codului de procedură civilă pentru recursul în casație. Cu toate acestea, din jurisprudența Curții supreme rezultă că conduita jurisdicției de apel denunțată de reclamant nu constituia un motiv valid pentru a fonda admisibilitatea recursului în casație. Dat fiind că cauza reclamantului a fost una dintre primele la care se aplica noua versiune a codului de procedură civilă care introducea acțiunea pentru nulitate, nu exista la acea vreme jurisprudență privind acest ultim recurs și interesatul nu putea deci să se bazeze decât pe aceea, menționată mai sus, privind recursul în casație format în temeiul articolului 237 § 1 f).

Curtea observă pe de altă parte că exista, la data faptelor, decizii ale Curții constituționale (a se vedea §20 mai sus), dintre care una din 21 ianuarie 2003, și anume doar paisprezece zile înainte de cea pronunțată în cauza de față, care relevau că în situații analoge cu cea a reclamantului, această instanță suprem nu cerea ca justițiabilii să fi mai înainte introdus un recurs în casație sau o acțiune pentru nulitate. Se pare de asemenea că Curtea constituțională continuă să urmeze această abordare, după cum atestă deciziile sale nr. IV. ÚS 542/03 din 1 iulie 2004 și nr. II. ÚS 349/05 din 19 aprilie 2007. Guvernul nu a prezentat de asemenea niciun exemplu de decizii în care Curtea constituțională ar fi adoptat același raționament ca în cauza reclamantului, care constituie în acest sens o excepție.

Curtea reafirmă în acest context că incumbă jurisdicțiilor naționale de a interpreta norme procedurale privind condițiile sesizării lor. Se cuvine de remarcat aici că rolul instanțelor supreme este de a rezolva divergențele jurisprudențiale, surse de insecuritate juridică reducând încrederea publicului în sistemul judiciar și de a fixa o interpretare de urmat (Beian c. România (nr. 1), nr. 30658/05, §§ 37-39, 6 decembrie 2007). Dacă Curții constituționale cehe îi este deci permis să considere că neregularitatea comisă în apel despre care era vorba în caz ar trebui să fie remediată de instanțele inferioare în cadrul acțiunii pentru nulitate, ea are de a asigura coerența și deci previzibilitatea propriei sale practici privind recursurile de exercitat înainte de sesizarea sa.

În aceste condiții și având în vedere starea jurisprudenței relevante, cere reclamantului de a introduce o acțiune pentru nulitate înainte de a sesiza Curtea constituțională este echivalent, după opinia Curții, cu a impune acestuia o sarcină disproporționată care rupe justa echilibru între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru sesizarea jurisdicției constituționale și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță. Nu este fără importanță că reclamantul s-a adresat Curții constituționale în momentul în care era în vigoare practica acesteia criticată de Curtă în hotărârile Běleš și alții (precitată) și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă (nr. 46129/99, CEDO 2002‑IX), ceea ce o expunea riscului de a vedea recursul constituțional al acestuia respins ca întârziat în cazul inadmisibilității unui recurs extraordinar. După cum admite însuși Guvernul, nimic nu împiedica în caz Curtea constituțională de a examina susținerile interesatului, chiar dacă ar fi concluzionat că acestea erau evident lipsă de temei.

Curtea estimează prin urmare că interpretarea deosebit de strictă făcută de Curtea constituțională a regulii procedurale în cauză a privat reclamantul de dreptul de acces la un tribunal. Având în vedere această concluzie, nu consideră util să examineze prețiunea privind faptul că Curtea constituțională a decis în cameră închisă.

A existat deci o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției sub aspectul dreptului la un tribunal. II.

Reclamantul cere mai mult de 2,5 milioane de coroane cehe (CZK), și anume mai mult de 98 000 euro (EUR), la titlu de prejudiciu material, care ar fi trebuit să corespundă valorii bunurilor care fac obiectul procedurii litigioase. De asemenea cere 150 000 CZK (5 866 EUR) la titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o.

Guvernul se opune susținând că nu există niciun liant cauzal între prejudiciul material pe care reclamantul pretinde că l-a suferit și presupusa încălcare a articolului 6 al Convenției. Cât privește un eventual prejudiciu moral, constatarea încălcării Convenției ar constitui potrivit Guvernului o satisfacție suficientă și adecvată.

Curtea observă că baza pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în cauza de față în faptul că reclamantul nu a putut exercita dreptul de acces la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Nu observă niciun liant cauzal între prejudiciile material și moral susținute de interesat și încălcarea constatată a articolului 6. De asemenea nu poate specula asupra care ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea constituțională ar fi admis și examinat recursul constituțional format de interesat. Din aceasta, nu y a loc la indemnizare pe această cale, Curtea fiind de opiniaconstatarea încălcării este suficientă pentru a repara un eventual prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Běleš și alții, precitată, §§ 76 și 77; Šroub c. Republica Cehă, nr. 5424/03, § 29, 17 ianuarie 2006). B. Cheltuieli și costuri

Cu documente justificative, reclamantul cere 33 298 CZK (1 306 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate, dintre care 28 083 CZK (1 102 EUR) pentru cheltuielile reprezentării juridice în fața Curții și traducerea documentelor.

Guvernul estimează că sumele pretinse de reclamant la titlu de cheltuieli și costuri nu par excesive.

Curtea reamintește că cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în caz cea a articolului 6 al Convenției, rezultând numai din conduita Curții constituționale. Ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile care rezultă din jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma globală de 1 100 EUR pentru cheltuielile și costurile sale. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră corespunzător de a modela rata dobânzilor moratorii după rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară recursul admisibil; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Spune că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1 100 EUR (o mie o sută euro), convertit în coroane cehe, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta se va majora cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 mai 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 24021/03) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jan Faltejsek (« le requérant »), a saisi la Cour le 28 juillet 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Větrovská, avocate au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le requérant alléguait en particulier que, n’ayant pas examiné le fond de son recours constitutionnel, la Cour constitutionnelle a porté atteinte à son droit à un tribunal.

Le 13 février 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré du droit à un tribunal. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

En novembre 1999, le requérant en tant qu’acheteur conclut un contrat de vente des biens immeubles avec les époux H.

En avril 2000, les époux H. intentèrent devant le tribunal de district (Okresní soud) de Kutná Hora une action tendant à faire constater qu’ils étaient toujours propriétaires des biens en question, au motif que le requérant ne s’était pas acquitté du prix d’achat.

Par le jugement du 10 septembre 2001, le tribunal de district accéda à la demande des époux H. Selon lui, les parties avaient contracté une clause suspensive, à savoir le paiement du prix d’achat, laquelle n’avait pas été remplie ; les vendeurs pouvaient donc résilier le contrat.

Le requérant fit appel, alléguant que le contrat ne prévoyait aucune clause suspensive, que les vendeurs n’avaient pas le droit de le résilier et qu’ils n’avaient pas démontré que le prix d’achat ne leur avait pas été payé.

Le 29 janvier 2002, le tribunal régional (Krajský soud) de Prague confirma le jugement attaqué par l’appel du requérant. Se fondant sur les faits établis par le tribunal de première instance, il considéra qu’il n’y avait aucune clause suspensive dans le contrat de vente, mais entérina la conclusion que la résiliation du contrat par les époux H. était un acte valide. Souscrivant à l’argument du requérant selon lequel il incombait aux demandeurs de prouver qu’il ne s’était pas acquitté du prix d’achat, le tribunal régional compléta les preuves et conclut que ceux-ci avait satisfait à leur charge de la preuve et qu’ils n’étaient donc pas dans l’obligation de rembourser le prix d’achat. Pour ces motifs, le tribunal confirma le jugement rendu en première instance, fût-ce sur la base « des conclusions juridiques différentes de celles avancées par le tribunal de première instance ».

Le 13 mai 2002, le requérant forma un recours constitutionnel, dans lequel il invoquait ses droits à la protection judiciaire et au respect des biens. Il reprochait notamment au tribunal régional de ne pas avoir respecté le principe du double degré de juridiction lorsqu’il avait confirmé le jugement rendu en première instance sur la base des motifs juridiques différents. A cet égard, il se référait à plusieurs arrêts de la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rendus en 1998 et 2000, dans lesquels celle-ci avait énoncé que le changement par la juridiction d’appel du point de vue juridique nécessitait une décision de cassation, de façon à permettre aux participants de s’y prononcer et de présenter les preuves qui n’étaient pas pertinentes auparavant ; dans le cas contraire, les parties étaient privées d’une possibilité effective d’agir devant le tribunal. De l’avis du requérant, le tribunal régional aurait dû en l’occurrence annuler, et non confirmer, le jugement du tribunal de district.

Le 4 février 2003, la Cour constitutionnelle déclara le recours constitutionnel irrecevable pour non-épuisement des voies de recours que la loi offrait au requérant pour défendre ses droits. Elle releva que, depuis le 1 er janvier 2001, il fallait compter parmi ces recours l’action en nullité (žaloba pro zmatečnost) , en ce que l’article 229 § 3 du code de procédure civile permettait d’attaquer un arrêt sur le fond rendu en appel lorsque le justiciable s’était vu, de par une conduite irrégulière du tribunal, privé du droit d’agir devant ce dernier. Avant le 1 er janvier 2001, un tel motif justifiait l’introduction d’un pourvoi en cassation (dovolání) en vertu de l’article 237 § 1 f), lequel avait fait l’objet de l’interprétation par la Cour constitutionnelle dans un des arrêts invoqués par le requérant. II.

L’article 229 § 3 donne au justiciable le droit d’attaquer la décision rendue en appel et passée en force de chose jugée par une action en nullité, lorsque l’intéressé se vit, de par une conduite irrégulière du tribunal au cours de la procédure, privé de la possibilité d’agir devant le tribunal. Il ressort de la jurisprudence que cette disposition équivaut à l’article 237 § 1 f) dudit code tel qu’en vigueur avant le 1 er janvier 2001, dont le libellé identique se rapportait à l’introduction d’un pourvoi en cassation. B. Jurisprudence de la Cour suprême

Dans la décision n o 2 Cdon 1450/97-82 rendue le 27 novembre 1997, la Cour suprême (Nejvyšší soud) déclara inadmissible le pourvoi en cassation, considérant que le fait que la juridiction d’appel avait confirmé le jugement rendu par le tribunal de première instance en s’appuyant sur les motifs différents de ceux avancés par ce dernier ne constituait pas une conduite irrégulière au sens de l’article 237 § 1 f) du code de procédure civile. Cette décision fut ensuite annulée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o III. ÚS 139/98.

Dans la décision n o 28 Cdo 405/2002 rendue le 7 mai 2002, la Cour suprême releva que le justiciable était privé de la possibilité d’agir devant le tribunal, au sens de l’article 237 § 1 f), lorsque cette conduite du tribunal était apparue au cours de la procédure, et non lors de la décision, à supposer que cette conduite fût irrégulière.

Dans la décision n o 29 Odo 347/2002 rendue le 30 mai 2002, la Cour suprême estima qu’un jugement de valeur énoncé dans la décision ne constituait pas une conduite irrégulière du tribunal « au cours de la procédure ». C. Jurisprudence de la Cour constitutionnelle

Dans son arrêt n o III. ÚS 85/95 rendu le 22 février 1996, la Cour constitutionnelle énonça qu’il s’agissait d’une conduite irrégulière de la juridiction d’appel au sens de l’article 237 § 1 f) lorsque le justiciable avait été empêché de participer à une audience, ou lorsqu’il avait été au cours de l’audience empêché de réaliser ses droits procéduraux. Le motif d’admissibilité du pourvoi en cassation prévu par l’article 237 § 1 f) ne se rapportait en effet qu’à l’activité ou à l’inactivité du tribunal, lesquelles avaient eu pour conséquence de priver le participant du droit d’agir devant le tribunal, mais ne concernait pas la décision judiciaire en soi.

Dans ses arrêts n o III. ÚS 139/98 rendu le 24 septembre 1998 et n o III. ÚS 257/98 rendu le 21 janvier 1999, la Cour constitutionnelle considéra que le changement par la juridiction d’appel du point de vue juridique nécessitait une décision de cassation, de façon à permettre aux participants de s’y prononcer et de présenter les preuves qui n’étaient pas pertinentes auparavant. Dans le cas contraire, les parties étaient privées d’une possibilité effective d’agir devant le tribunal, au sens de l’article 237 § 1 f) du code de procédure civile.

L’arrêt n o II. ÚS 369/01 rendu le 18 décembre 2002 eut pour l’origine une situation analogue à celle du requérant, c’est-à-dire que la juridiction d’appel avait confirmé le jugement rendu en première instance bien qu’elle fût arrivée à des conclusions juridiques différentes. La personne concernée introduisit simultanément un pourvoi en cassation fondé sur l’article 237 § 1 f) et un recours constitutionnel. Alors que le pourvoi en cassation avait été déclaré inadmissible, la Cour constitutionnelle accueillit ensuite le recours constitutionnel et annula les décisions rendues par les tribunaux de première et deuxième instances. 20 . Par les décisions n o I. ÚS 336/99 du 15 janvier 2002, n o IV. ÚS 225/02 du 13 décembre 2002, n o II. ÚS 523/02 du 21 janvier 2003, n o II. ÚS 349/05 du 19 avril 2007, la Cour constitutionnelle annula les décisions attaquées prises par les juridictions d’appel après que celles-ci avaient adopté un autre point de vue juridique que les tribunaux de première instance, et ce sans reprocher aux demandeurs de ne pas avoir d’abord formé un pourvoi en cassation (en vertu de l’article 237 § 1 f) du code de procédure civile) ou une action en nullité (en vertu de l’article 229 § 3 en vigueur depuis le 1 er janvier 2001). 21 . Enfin, par les décisions n o IV. ÚS 542/03 du 1 er juillet 2004 et n o II. ÚS 193/05 du 4 mai 2006, portant sur les affaires analogues à celles du requérant, la Cour constitutionnelle rejeta les recours constitutionnels respectifs pour défaut manifeste de fondement au motif que les décisions rendues en appel ne pouvaient pas être, eu égard aux circonstances de l’espèce, surprenantes pour les intéressés. Dans la deuxième affaire, la cour fit ainsi après qu’un pourvoi en cassation formé en vertu de l’article 237 § 1 f) du code de procédure civile fut déclaré inadmissible ; dans la première, ni un pourvoi en cassation ni une action en nullité ne furent préalablement introduits. EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe de l’incompatibilité ratione materiae , soutenant que la procédure sur un recours constitutionnel porte, de par sa nature, sur un « recours » au sens de l’article 13 de la Convention et doit donc être examinée à la lumière de cette disposition. A cet égard, il fait valoir les arguments identiques à ceux avancés par lui et le gouvernement slovaque dans l’affaire Soffer c. République tchèque (n o 31419/04, §§ 19-23, 25-28, 8 novembre 2007).

Le requérant conteste cette thèse, soutenant que la décision de la Cour constitutionnelle sur le fond de l’affaire pouvait être directement déterminante pour ses droits et obligations de caractère civil.

La Cour rappelle avoir réaffirmé dans l’arrêt Soffer (précité, § 37) que l’article 6 était applicable à la procédure devant la Cour constitutionnelle tchèque, tant que le résultat de cette instance pouvait influer sur l’issue du litige devant les juridictions inférieures. En l’espèce, les griefs soulevés par l’intéressé dans son recours constitutionnel se rapportaient entre autres à ses intérêts patrimoniaux, relevant ainsi d’une contestation sur ses droits et obligations de caractère civil. En vertu de l’article 6 de la Convention, le requérant devait donc en principe bénéficier d’un droit effectif d’accès à la Cour constitutionnelle.

La Cour estime dès lors que, à l’instar de l’affaire Soffer (précitée), il y a lieu de rejeter en l’occurrence l’exception d’incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement. Elle constate enfin que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Il convient de noter d’emblée que le requérant n’a pas contesté devant la Cour la conduite du tribunal régional. Il s’agit donc d’examiner uniquement la question de l’accès de l’intéressé à la Cour constitutionnelle.

Le Gouvernement estime que la présente affaire est analogue à celles tranchées par les décisions de la Cour constitutionnelle n o IV. ÚS 542/03 du 1 er juillet 2004 et n o II. ÚS 193/05 du 4 mai 2006 (voir paragraphe 21 ci-dessus). En effet, étant donné qu’en adoptant des conclusions juridiques différentes de celles avancées par le tribunal de district, le tribunal régional a souscrit à l’argument principal présenté par le requérant, sa décision n’a pas pu être surprenante pour ce dernier. Dans ces conditions, le Gouvernement admet qu’il y aurait eu lieu de déclarer le recours constitutionnel du requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement, et non pour non-épuisement des voies de recours internes. Quant au bien-fondé du grief, il s’en remet donc à la sagesse de la Cour.

Se référant à la jurisprudence de la Cour suprême, le requérant soutient que la situation qu’il dénonce n’est pas considérée par celle-ci comme une conduite irrégulière de la juridiction d’appel au cours de la procédure ; dès lors, le pourvoi en cassation formé en vertu de l’article 237 § 1 f) ou, par analogie, l’action en nullité ne sont pas admissibles dans ces cas d’espèce. L’intéressé cite également des arrêts de la Cour constitutionnelle (voir paragraphe 20 ci-dessus) dans lesquelles celle-ci a examiné le fond des recours constitutionnels analogues sans que les demandeurs aient d’abord introduit un pourvoi en cassation ou une action en nullité, pour conclure que la conduite litigieuse de la juridiction d’appel était contraire aux principes de l’équité de la procédure.

La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Son rôle à elle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales telles que celles fixant les délais à respecter pour le dépôt des documents ou l’introduction des recours ( Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, § 31). La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique. Les intéressés doivent normalement s’attendre à ce que ces règles soient appliquées (voir Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000 ‑ I).

Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, §§ 60-61, CEDH 2002 ‑ I).

Dans la présente affaire, la Cour constitutionnelle a déclaré irrecevable le recours constitutionnel du requérant, sans l’examiner au fond, au motif qu’il n’avait pas d’abord introduit une action en nullité. Celle-ci est une voie de recours extraordinaire introduite dans l’ordre juridique tchèque le 1 er janvier 2001 ; dans la présente affaire, le motif sur lequel cette action aurait dû s’appuyer était identique au motif prévu auparavant par l’article 237 § 1 f) du code de procédure civile pour le pourvoi en cassation. Cependant, il ressort de la jurisprudence de la Cour suprême que la conduite de la juridiction d’appel dénoncée par le requérant ne constituait pas un motif valable pour fonder l’admissibilité du pourvoi en cassation. Etant donné que l’affaire du requérant a été l’une des premières à laquelle s’appliquait la nouvelle version du code de procédure civile introduisant l’action en nullité, il n’existait pas à l’époque de jurisprudence relative à ce dernier recours et l’intéressé ne pouvait donc se baser que sur celle, mentionnée ci-dessus, concernant le pourvoi en cassation formé en vertu de l’article 237 § 1 f).

La Cour note en revanche qu’il existait, à l’époque des faits, des décisions de la Cour constitutionnelle (voir paragraphe 20 ci-dessus), dont une le 21 janvier 2003, à savoir seulement quatorze jours avant celle rendue dans la présente affaire, lesquelles faisaient apparaître que dans des situations analogues à celle du requérant, cette haute juridiction n’exigeait pas que les justiciables aient au préalable introduit un pourvoi en cassation ou une action en nullité. Il semble également que la Cour constitutionnelle continue à suivre cette approche, comme en témoignent ses décisions n o IV. ÚS 542/03 du 1 er juillet 2004 et n o II. ÚS 349/05 du 19 avril 2007. Le Gouvernement n’a pas non plus soumis d’exemple de décisions où la Cour constitutionnelle aurait adopté le même raisonnement que dans l’affaire du requérant, laquelle constitue à cet égard une exception.

La Cour réaffirme dans ce contexte qu’il appartient aux juridictions nationales d’interpréter des règles procédurales relatives aux conditions de leur saisine. Il convient de souligner ici que le rôle des juridictions suprêmes est de régler les divergences de jurisprudence, sources d’insécurité juridique réduisant la confiance du public dans le système judiciaire, et de fixer une interprétation à suivre ( Beian c. Roumanie (n o 1) , n o 30658/05, §§ 37-39, 6 décembre 2007). S’il est donc loisible à la Cour constitutionnelle tchèque de considérer que l’irrégularité commise en appel dont il était question en l’espèce devrait être redressée par les juridictions inférieures dans le cadre de l’action en nullité, il lui incombe d’assurer la cohérence et, partant, la prévisibilité de sa propre pratique quant aux recours à exercer avant sa saisine.

Dans ces conditions, et vu l’état de la jurisprudence pertinente, demander au requérant d’introduire une action en nullité avant de saisir la Cour constitutionnelle équivaut, de l’avis de la Cour, à lui imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle, et, d’autre part, le droit d’accès à cette instance. Il n’est d’ailleurs pas sans importance que le requérant s’est adressé à la Cour constitutionnelle au moment où était en place la pratique de celle-ci critiquée par la Cour dans les arrêts Běleš et autres (précité) et Zvolský et Zvolská c. République tchèque (n o 46129/99, CEDH 2002 ‑ IX), ce qui l’exposait au risque de voir son recours constitutionnel rejeté comme tardif en cas de l’inadmissibilité d’un recours extraordinaire. Comme l’admet le Gouvernement lui-même, rien n’empêchait en l’espèce la Cour constitutionnelle d’examiner les allégations de l’intéressé, fût-ce pour conclure qu’elles étaient manifestement dépourvues de fondement.

La Cour estime par conséquent que l’interprétation particulièrement rigoureuse faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé le requérant du droit d’accès à un tribunal. Eu égard à cette conclusion, elle n’estime pas utile d’examiner le grief concernant le fait que la Cour constitutionnelle a décidé in camera .

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sous l’angle du droit à un tribunal. II.

Le requérant réclame plus de 2,5 millions de couronnes tchèques (CZK), à savoir plus de 98 000 euros (EUR), au titre du préjudice matériel, censé correspondre à la valeur des biens faisant l’objet de la procédure litigieuse. Il demande également 150 000 CZK (5 866 EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement objecte qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le dommage matériel que le requérant prétend avoir subi et la violation alléguée de l’article 6 de la Convention. Quant à un éventuel préjudice moral, le constat de violation de la Convention constituerait selon le Gouvernement une satisfaction suffisante et adéquate.

La Cour note que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que le requérant n’a pas pu exercer son droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par l’intéressé et la violation constatée de l’article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la Cour constitutionnelle avait accueilli et examiné le recours constitutionnel formé par l’intéressé. Dès lors, il n’y a pas lieu à indemnisation de ce chef, la Cour étant d’avis que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral subi par le requérant (voir, mutatis mutandis , Běleš et autres , précité, §§ 76 et 77 ; Šroub c. République tchèque , n o 5424/03, § 29, 17 janvier 2006). B. Frais et dépens

Justificatifs à l’appui, le requérant demande 33 298 CZK (1 306 EUR) pour les frais et dépens encourus, dont 28 083 CZK (1 102 EUR) pour les frais de sa représentation légale devant la Cour et la traduction des documents.

Le Gouvernement estime que les montants revendiqués par le requérant au titre des frais et dépens ne paraissent pas excessifs.

La Cour rappelle que les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002), en l’espèce celle de l’article 6 de la Convention, résultant uniquement de la conduite de la Cour constitutionnelle. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, la Cour alloue au requérant la somme globale de 1 100 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 100 EUR (mille cent euros), à convertir en couronnes tchèques, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président