Drahorad și Drahoradova împotriva Cehiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 10254/03) îndreptată împotriva Republicii Cehe și pe care doi cetățeni ai acestui stat, d-l Jiří Drahorád și doamna Dana Drahorádová («reclamanții»), au înaintat-o Curții pe 20 martie 2003 în baza articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanții sunt reprezentați de dl F. Loskot, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm.

Pe 4 octombrie 2005, secțiunea a doua a declarat petiția parțial inadmisibilă și a decis comunicarea Guvernului a plângerilor privind dreptul de acces la tribunal, precum și durata și echitatea procedurii. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Pe 1 aprilie 2006, petiția a fost repartizată secțiunii a cincea nou constituite (articolele 25 § 5 și 52 § 1 din regulament). PE FOND I.

În decembrie 1990, reclamanții au achiziționat de la o întreprindere de stat un apartament.

În septembrie 1991, descendenții fostului proprietar al acestui apartament, care ar fi fost forțat să-l doneze statului, i-au invitat pe reclamanți să li-l restituie în baza legii nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare. Interesații s-au opus, susținând că l-au achiziționat de bună credință.

Pe 26 martie 1992, numiții descendenți («partea care acționează») au sesizat tribunalul de district (Okresní soud) din Hradec Králové cu o cerere îndreptată împotriva reclamanților și împotriva întreprinderii de stat, prin care solicitau constatarea nulității contractului de vânzare din 1990. Pe 11 iunie 1992, au completat acțiunea lor cerând tribunalului să ordoneze întreprinderii de stat să le restituie bunul în chestiune și să-i ramburseze pe reclamanți pentru prețul de achiziție.

Prin sentința din 15 iunie 1994, tribunalul a admis acțiunea părții care acționează în forma completată pe 11 iunie 1992.

Reclamanții au declarat apel, invocând în special lipsa unui interes juridic iminent pentru constatarea nulității contractului și subliniind că completarea acțiunii prin care partea care acționează solicitase restituția nu ajunsese tribunalului decât după expirarea termenului stabilit de legea privind reabilitările extrajudiciare (1 aprilie 1992).

Pe 15 ianuarie 1996, tribunalul regional (Krajský soud) din Hradec Králové (I) a confirmat dispozitivul privind nulitatea contractului, admițând totuși că un recurs în casație să fie declarat împotriva acestei hotărâri, dar (II) a respins ca tardivă petiția de restitutie a apartamentului. De asemenea, a decis (III) că nici o parte nu avea dreptul la rambursarea cheltuielilor procesuale din primă instanță și apel. În măsura în care nici o acțiune următoare exercitată de părți nu a avut efect asupra părților (I) și (III) ale hotărârii, acestea au dobândit autoritate de lucru judecat pe 20 februarie 1996.

Recursurile în casație introduse de partea care acționează și de reclamanți au fost respinse de Curtea supremă (Nejvyšší soud) pe 19 februarie 1997.

Ca urmare a unui recurs constituțional declarat de partea care acționează, Curtea constituțională (Ústavní soud) a anulat pe 13 ianuarie 1999 hotărârea Curții supreme și precum și partea II a hotărârii tribunalului regional (referitoare la respingerea cererei de restitutie). Ea a considerat că tribunalul ar fi trebuit să instruiască partea care acționează pentru a-și rectifica petiția din 26 martie 1992 în așa fel încât scopul reabilitărilor să nu fie contrazis de eroarea sau ignoranța acesteia.

Ca urmare a ședinței ținute pe 17 noiembrie 1999 în prezența reclamanților, tribunalul regional a pronunțat o nouă hotărâre prin care (I) a confirmat partea relevantă a sentinței din 15 iunie 1994 stabilind că întreprinderea de stat era obligată să restituie părții care acționează bunul cerut. Apoi, (II) pe baza articolelor 224 § 1 și 142 § 1 din codul de procedură civilă, a ordonat apărătorilor (reclamanților și întreprinderii de stat) să ramburseze părții care acționează, care a obținut o sentință favorabilă, cheltuielile procesuale corespunzătoare cu onorarii unui avocat din preluarea cauzei în 1992 până la ședința din 17 noiembrie 1999 (aproximativ 405 EUR). În sfârșit, (III) tribunalul a respins cererea reclamanților de a admite un recurs în casație, considerând că chestiunea dacă întreprinderea de stat era persoana obligată să restituie bunul fusese rezolvată prin hotărârea Curții constituționale.

Pe 16 aprilie 2002, Curtea supremă a declarat inadmisibil recursul în casație declarat de reclamanți pe 7 ianuarie 2000 împotriva hotărârii din 17 noiembrie 1999. Ea a estimat în special că această hotărâre nu avea importanță juridică crucială, și nu a acceptat argumentul reclamanților potrivit căruia fusesera lipsiți de posibilitatea de a acționa în fața tribunalului în măsura în care nu fusese decis soarta cererei îndreptate împotriva lor (obligația de restitutie fiind impusă doar întreprinderii de stat). Curta a considerat în acest sens că nu putea exista un refuz al posibilității de a acționa în fața tribunalului la momentul adoptării deciziei, deoarece un asemenea refuz nu putea rezulta decât din conduita tribunalului în cursul procedurii, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Pe 12 iulie 2002, reclamanții au declarat un recurs constituțional prin care au solicitat Curții constituționale să declare că dreptul lor la un proces echitabil fusese încălcat de decizia Curții supreme combinată cu partea II a hotărârii tribunalului regional din 17 noiembrie 1999 și, prin urmare, să anuleze aceste decizii. Ei au subliniat că tribunalul regional nu hotărâse cu privire la acțiunea îndreptată împotriva lor deoarece obligația de restitutie fusese ordonată doar întreprinderii de stat. Astfel, în măsura în care procedura rămânea de facto în curs împotriva lor și nu era posibil să se spună că pierduseră, nu urma să le fie ordonat să ramburseze cheltuielile procesuale. În sfârșit, faptul că tribunalele nu hotărâseră cu privire la drepturile și obligațiile lor constituia după opinia lor un refuz de justiție.

Pe 19 septembrie 2002, recursul constituțional a fost respins de Curtea constituțională: partea referitoare la decizia Curții supreme a fost declarată manifestă lipsă de temei, în timp ce plângerile referitoare la deciziile instanțelor inferioare au fost respinse ca tardive. Curta a reamintit pe acest punct că atunci când Curtea supremă declara recursul în casație inadmisibil, era hotărârea pronunțată în apel care trebuia considerată ca fiind ultima cale de atac prevăzută de lege pentru apărarea unui drept. Prin urmare, termenul de depunere în speță al recursului constituțional ar fi trebuit să înceapă să curgă pe 10 decembrie 1999, ziua notificării avocatului reclamanților a hotărârii tribunalului regional. II.

Potrivit articolului 142 § 1 din codul de procedură civilă în vigoare la acel moment, partea la procedură care a obținut în întregime o sentință favorabilă are dreptul să se facă rambursată, de către partea care nu a obținut o sentință favorabilă, pentru cheltuielile procesuale angajate în mod justificat. Conform articolului 224 § 1, aceste principii sunt valabile și pentru procedura în apel. PE DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA DREPTUL DE ACCES LA TRIBUNAL

Reclamanții susțin că datorită practicii formaliste a acesteia, Curtea constituțională a declarat o parte a recursului lor inadmisibilă fără a o examina pe fond, lezând astfel dreptul lor de acces la tribunal. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...).» A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această plângere nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că aceasta nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul se încredințează judecății Curții.

Curtea notează că situația interesaților este identică cu cea a reclamanților din cauza Zvolský și Zvolská menționată anterior, unde Curtea a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. În această din urmă cauză, Curtea a observat că admisibilitatea recursului în casație declarat în baza articolului 239 § 2 din codul de procedură civilă depindea în întregime de opinia Curții supreme cu privire la faptul dacă decizia atacată prezentase «importanță juridică crucială». În aceste circumstanțe, nici reclamanții nici avocatul lor nu erau în măsură să evalueze șansele ca recursul lor în casație să fie admis de Curtea supremă. Considerând prin urmare recursul ca fiind o ultimă cale de atac în sensul articolului 72 § 2 din legea privind Curtea constituțională, ei credeau de bună credință că termenul de șaizeci de zile deschis pentru depunerea recursului constituțional ar curge de la notificarea deciziei curții de casație (ibidem, § 49). Curtea a observat de asemenea că art. 75 § 1 din legea privind Curtea constituțională nu distingea între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare, justiciabilii fiind obligați să epuizeze unele și altele, cu excepția recursului în revizuire a procedurii, explicit exclus. Dacă reclamanții erau astfel obligați să declare recurs în casație pentru a nu vedea recursul constituțional declarat inadmisibil, Curtea a estimat că termenul pentru depunerea recursului constituțional nu ar fi trebuit să curgă decât de la decizia Curții supreme, sau că acesta ar fi trebuit cel puțin să fie suspendat prin depunerea recursului în casație (ibidem, § 52). Curtea a concluzionat prin urmare că lipsa previzibilității admisibilității recursului în casație, precum și cerința exercitării «tuturor căilor de atac» prevăzute de legea privind Curtea constituțională au atacat substanța însăși a dreptului de recurs al reclamanților, care au fost impuși o sarcină disproporționată rupând echilibrul drept între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectarea condițiilor formale pentru a sesiza instanța constituțională, și pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță (ibidem, § 54).

În speță, Curtea nu vede nici un motiv de a se abate de la considerentele susmenționare care sunt, după opinia sa, în întregime valabile pentru prezenta cauză.

Curtea observă de asemenea că după adoptarea hotărârilor Běleš și alții c. Republica Cehă (nr. 47273/99, CEDO 2002-IX) și Zvolský și Zvolská (citată anterior), Curtea constituțională cehă a anunțat, într-o comunicare publicată în Jurnalul oficial pe 3 februarie 2003, o schimbare a practicii sale cu privire la condițiile admisibilității recursului constituțional. Cu toate acestea, această schimbare nu a putut avea nici un impact asupra situației reclamanților în speță.

Curtea estimează prin urmare că interpretarea deosebit de riguroasă făcută de Curtea constituțională a regulii de procedură în chestiune a privat reclamanții de dreptul de acces la tribunal. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe acest punct. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA DURATA PROCEDURII

Reclamanții se plâng în continuare că procedura litigioasă nu a fost condusă într-un «termen rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, care stipulează după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)» Privind admisibilitatea

În observațiile sale suplimentare, Guvernul a informat Curtea că legea nr. 160/2006 fusese adoptată, modificând legea nr. 82/1998 și permițând acum justiciabililor să solicite o satisfacție rezonabilă pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. El a cerut Curții să aprecieze dacă nu ar trebui să declare inadmisibile pentru neepuizarea căilor de atac interne toate cererile îndreptate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii.

Reclamanții au exercitat acest nou recurs prin adresarea unei solicitări ministerului justiției datate pe 30 iunie 2006, prin care solicitau să li se acorde, pentru prejudiciul moral rezultat din durata procedurii, o satisfacție rezonabilă de cel puțin 300.000 CZK (11.608 EUR). Printr-o scrisoare din 2 august 2006, ministerul justiției i-a informat că după considerarea faptului că durata procedurii urmărită în speță fusese nerezonabilă și constituise o neregularitate în conduita procedurii, considera rezonabil să le acorde suma totală de 90.000 CZK (aproximativ 3.480 EUR).

Curtea reamintește că atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia lor constituie o reparare potrivită și suficientă a acestei încălcări, partea interesată nu mai poate fi considerată victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Cât privește încălcarea cererii de termen rezonabil, una din caracteristicile unei reparări susceptibile de a face ca justiciabilul să-și piardă calitatea de victimă rezidă în suma care i-a fost alocată ca urmare a recursului intern. Curtea a avut ocazia deja de a indica că statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de suma indemnizației care i-a fost acordată la nivel național pentru situația din care se plânge în fața Curții (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 93, CEDO 2006-...).

În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse deoarece ministerul justiției a recunoscut că durata procedurii litigioase nu fusese rezonabilă, în sensul jurisprudenței Curții.

Cât privește cea de-a doua condiție, Curtea reamintește că pentru a evalua dacă un recurs intern a adus o reparare potrivită și suficientă, ea examinează durata procedurii de indemnizare, suma indemnizației eventual acordate, precum și, după caz, întârzierea în plata acestei indemnizații (Cocchiarella, citată anterior, §§ 86-107). În speță, reclamanții au fost conjunct acordată o sumă de aproximativ 3.480 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. Luând în considerare elementele din dosar și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea estimează că această sumă poate fi considerată ca fiind în general adecvată și deci capabilă să repare încălcarea suferită (Cocchiarella, citată anterior, § 146). Nu este prin urmare necesar să se examineze chestiunea dacă interesații ar fi trebuit să sesizeze tribunalul competent în baza articolului 15 § 2 din legea nr. 82/1998. În sfârșit, examinarea cererei reclamanților de ministerul justiției nu a durat decât o lună și aceștia nu au susținut o întârziere în plata sumei alocate.

În aceste condiții, Curtea consideră că repararea furnizată de ministerul justiției s-a dovedit în speță suficientă și potrivită.

Prin urmare, reclamanții nu mai pot fi considerați victime, în sensul articolului 34 din Convenție, a încălcării cererii «termenu rezonabil» consacrată de art. 6 § 1 din Convenție. Această parte a cererei este prin urmare manifestă lipsă de temei și trebuie respinsă în baza articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 in fine din Convenție. III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA ECHITATEA PROCEDURII

Reclamanții susțin în continuare că procedura în chestiune a dus la un refuz de justiție, deoarece prin acceptarea cererei de restitutie doar în raport cu întreprinderea de stat, tribunalele nu au hotărât cu privire la soarta acestei cereri îndreptate împotriva lor și nu au pronunțat prin urmare asupra propriilor drepturi și obligații. În schimb, le-au ordonat să ramburseze cheltuielile procesuale angajate de partea care acționează, chiar dacă această obligație nu putea fi impusă decât părții care pierdusse procesul. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție, din care partea relevantă prevede după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)» Privind admisibilitatea

Guvernul estimează că, chiar dacă absența unei decizii formale pronunțând respingerea cererei de restitutie în raport cu reclamanții ar putea fi considerată ca o încălcare a regulilor de procedură interne, ar fi vorba despre un viciu pur formal care nu pune în discuție echitatea procedurii în totalitatea sa. Într-adevăr, din hotărârea din 17 noiembrie 1999 reiese clar că, contractul de vânzare transferând dreptul de proprietate reclamanților fiind declarat nul, obligația de a restitui bunul litigios revenea întreprinderii de stat și nu interesaților. În măsura în care procedura se referea la un bun individualizat și specific, decizia a fost consumată în momentul în care întreprinderea de stat a restituit acest bun reclamanților; nu mai este prin urmare posibil ca aceștia din urmă să-l revendice de la reclamanți. Referitor la decizia privind cheltuielile procesuale, Guvernul notează că hotărârea tribunalului regional datată 17 noiembrie 1999 se referea la cheltuielile procesuale angajate în cursul întregii proceduri, inclusiv faza în care tribunalele hotărâseră cu privire la nulitatea contractului încheiat între reclamanți și întreprinderea de stat. Dat fiind faptul că interesele apărătorilor erau legate, nu este posibil să se spună că decizia de a li ordona să ramburseze cheltuielile procesuale în comun a fost afectată de arbitrar, cu atât mai mult cu cât suma acestor cheltuieli era mică.

Reclamanții susțin că au suferit aceleași consecințe ca întreprinderea de stat, care era totuși singura care pierdusse petiția de restitutie. Ei susțin în plus că, deoarece nulitatea contractului de vânzare fusese obiectul unei decizii pronunțate în 1996, era acum evident că partea care acționează cerea restituția apartamentului proprietarului anterior acestui contract, și anume întreprinderii de stat, și că era inutil să se continue procedura împotriva lor. În ciuda acestui fapt, li s-a ordonat în mod arbitrar să ramburseze reclamanților cheltuielile procesuale ale acestora.

Curtea reamintește că aparține în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor să interpreteze dreptul intern și că nu va substitui propria sa interpretare a dreptului celui al acestora în absența arbitrarului. Mai mult, nu-i aparține să cunoască de erorile de fapt sau drept pretinse a fi comise de o instanță internă, cu excepția cazului și în măsura în care ar fi putut leza drepturile și libertățile protejate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I).

În speță, Curtea observă că reclamanții recunosc ei înșiși că era clar, de la adoptarea deciziei din 1996 cu privire la nulitatea contractului de vânzare, că obligația de a restitui bunul nu putea fi impusă decât întreprinderii de stat. Nu ar rămâne prin urmare nici o îndoială între părți cu privire la drepturile și obligațiile lor. Curtea observă de asemenea că în hotărârile cu privire la cheltuielile procesuale, tribunalul regional s-a bazat pe prevederile relevante din codul de procedură civilă; este într-adevăr incontestabil că partea care acționează a obținut o sentință favorabilă, ceea ce i-a dat dreptul la rambursarea cheltuielilor sale. Cu toate acestea, nu aparține Curții să se substituie instanțelor interne pentru a decide care din apărători trebuia să ramburseze care cheltuieli.

În măsura în care reclamanții se mărginesc prin urmare să denunțe un viciu formal al deciziei, care nu a avut impact asupra drepturilor lor garantate de Convenție, precum și o eroare de drept pe care ar fi comis-o tribunalul regional în aplicarea dreptului intern, Curtea nu constată în prezenta cauză nici o aparență a unui arbitrar flagrant lezând drepturile fundamentale în temeiul Convenției.

Prin urmare, această parte a cererei este manifestă lipsă de temei și trebuie respinsă în baza articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Curtea reamintește că sfera cauzei este determinată de decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, nu are competență de a cunoaște aceste plângeri, deoarece ies din domeniul trasat de decizia privind admisibilitatea prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Bulena c. Republica Cehă, nr. 57567/00, § 37, 20 aprilie 2004). V.

Reclamanții solicită 711.000 CZK (27.508 EUR) pentru prejudiciul material, care se presupune a corespunde cheltuielilor cu achiziția și reconstrucția unei noi locuințe, precum și cheltuielilor procesuale pe care trebuiau să le ramburseze reclamanților. Solicită de asemenea 200.000 CZK (7.738 EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii și nerespectării de către tribunale a legislației privind reabilitarea.

Guvernul estimează că nu există nici o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a drepturilor reclamanților garantate de art. 6 din Convenție și prejudiciul material solicitat de aceștia. Cât privește prejudiciul moral, se încredințează judecății Curții, considerând totuși excesivă suma solicitată la acest titlu de interesați.

Curtea observă că baza pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în faptul că reclamanții nu au putut exercita dreptul lor de acces la tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Ea nu constată nici o legătură de cauzalitate între prejudiciile material și moral susținute de reclamanți și încălcarea constatată a articolului 6. Nu poate nici ea specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea constituțională ar fi primit și examinat recursul constituțional declarat de interesați. Prin urmare, nu este loc pentru indemnizare la acest titlu, Curtea fiind de opinie că constatarea încălcării este suficientă pentru a repara orice prejudiciu moral suferit de reclamanți (a se vedea, mutatis mutandis, Vodárenská akciová společnost, S.A., citată anterior, § 40; Šroub c. Republica Cehă, nr. 5424/03, § 29, 17 ianuarie 2006). B. Cheltuieli și drepturi de reprezentare

Reclamanții solicită de asemenea 60.000 CZK (2.320 EUR) pentru cheltuielile și drepturile de reprezentare angajate în fața instanțelor interne și 81.000 CZK (3.134 EUR) pentru cele angajate în fața Curții.

Guvernul este de opinie că doar cheltuielile și drepturile de reprezentare angajate de reclamanți în fața Curții au fost angajate cu scopul de a obține ștergerea încălcării Convenției. Cu toate acestea, suma revendicată la acest titlu de reclamanți este după opinia sa manifestă excesivă și interesații nu ar trebui să li se aloce mai mult de 500 EUR.

Curtea reamintește că cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în speță cea a articolului 6 din Convenție, rezultând exclusiv din conduita Curții constituționale.

Cât privește cheltuielile angajate în procedura internă, Curtea acceptă opinia Guvernului că acestea nu au fost angajate în vederea prevenirii sau reparării încălcării Convenției. Prin urmare, această cerere trebuie respinsă. Luând în considerare elementele în posesia sa și faptul că reclamanții au fost reprezentați de un avocat de la începutul procedurii în fața sa, Curtea acordă acestora suma de 1.200 EUR pentru cheltuielile angajate în fața sa. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară petiția admisibilă privind plângerea relativ la dreptul de acces la tribunal, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.200 EUR (o mie două sute de euro), de convertit în corone cehe la cursul aplicabil la data reglementării, pentru cheltuielile și drepturile de reprezentare, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 20 martie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieria Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 10254/03) dirigée contre la République tchèque et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Jiří Drahorád et M me Dana Drahorádová (« les requérants »), ont saisi la Cour le 20 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e F. Loskot, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le 4 octobre 2005, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés du droit d’accès à un tribunal ainsi que de la durée et de l’équité de la procédure. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er avril 2006, la requête a été attribuée à la cinquième section nouvellement constituée (articles 25 § 5 et 52 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En décembre 1990, les requérants achetèrent à une entreprise d’Etat un appartement.

En septembre 1991, les descendants de l’ancien propriétaire de cet appartement, lequel aurait été contraint d’en faire donation à l’Etat, invitèrent les requérants à le leur rendre en vertu de la loi n o 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires. Les intéressés s’y opposèrent, alléguant qu’ils l’avaient acquis de bonne foi.

Le 26 mars 1992, lesdits descendants (« la partie demanderesse ») saisirent le tribunal de district (Okresní soud) de Hradec Králové d’une demande dirigée contre les requérants et contre l’entreprise d’Etat, par laquelle ils tendaient à faire constater la nullité du contrat de vente de 1990. Le 11 juin 1992, ils complétèrent leur action en demandant au tribunal d’ordonner à l’entreprise d’Etat de leur restituer le bien en question et de rembourser aux requérants le prix d’achat.

Par le jugement du 15 juin 1994, le tribunal accueillit l’action de la partie demanderesse telle que complétée le 11 juin 1992.

Les requérants firent appel, alléguant notamment le manque d’intérêt juridique imminent à la constatation de la nullité du contrat et soulignant que le complément de l’action dans lequel la partie demanderesse sollicitait la restitution n’était parvenu au tribunal qu’après l’expiration du délai imparti par la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires (1 er avril 1992).

Le 15 janvier 1996, le tribunal régional (Krajský soud) de Hradec Králové (I) confirma le dispositif concernant la nullité du contrat, tout en admettant qu’un pourvoi en cassation soit formé contre cette décision, mais (II) rejeta comme tardive la demande de restitution de l’appartement. Il décida par ailleurs (III) qu’aucune partie n’avait droit au remboursement des frais de justice encourus en première instance et en appel. Dans la mesure où aucun des recours suivants exercés par les parties n’eut d’incidence sur les parties (I) et (III) de l’arrêt, celles-ci passèrent en force de chose jugée le 20 février 1996.

Les pourvois en cassation introduits par la partie demanderesse et par les requérants furent rejetés par la Cour suprême (Nejvyšší soud) en date du 19 février 1997.

A la suite d’un recours constitutionnel formé par la partie demanderesse, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) annula, le 13 janvier 1999, l’arrêt de la Cour suprême ainsi que la partie II de l’arrêt du tribunal régional (portant sur le rejet de la demande de restitution). Elle considéra que le tribunal aurait dû instruire la partie demanderesse afin qu’elle rectifie sa demande du 26 mars 1992 de manière à ce que le but des restitutions ne soit contredit par son erreur ou ignorance.

A l’issue de l’audience tenue le 17 novembre 1999 en présence des requérants, le tribunal régional rendit un nouvel arrêt par lequel (I) il confirma la partie concernée du jugement du 15 juin 1994 en statuant que l’entreprise d’Etat était obligée de restituer à la partie demanderesse le bien requis. Puis, (II) se fondant sur les articles 224 § 1 et 142 § 1 du code de procédure civile, il enjoignit aux défendeurs (aux requérants et à l’entreprise d’Etat) de rembourser à la partie demanderesse, ayant obtenu gain de cause, les frais de justice correspondant aux honoraires de son avocate depuis la prise en charge de l’affaire en 1992 jusqu’à l’audience du 17 novembre 1999 (environ 405 EUR). Enfin, (III) le tribunal rejeta la demande des requérants tendant à faire admettre un pourvoi en cassation, considérant que la question de savoir si l’entreprise d’Etat était la personne tenue de restituer le bien avait été résolue par l’arrêt de la Cour constitutionnelle.

Le 16 avril 2002, la Cour suprême déclara non admissible le pourvoi en cassation formé par les requérants, le 7 janvier 2000, à l’encontre de l’arrêt du 17 novembre 1999. Elle estima notamment que cet arrêt ne revêtait pas une importance juridique cruciale, et ne souscrivit pas à l’argument des requérants selon lequel ils avaient été privés de la possibilité d’agir devant le tribunal en ce qu’il n’avait pas été décidé du sort de la demande dirigée contre eux (l’obligation de restitution n’ayant été infligée qu’à l’entreprise d’Etat). La cour considéra à cet égard qu’il ne pouvait pas y avoir un déni de possibilité d’agir devant le tribunal au moment de l’adoption de la décision, car un tel déni ne pouvait résulter que de la conduite du tribunal au cours de la procédure, ce qui ne fut pas le cas en l’espèce.

Le 12 juillet 2002, les requérants introduisirent un recours constitutionnel par lequel ils demandèrent à la Cour constitutionnelle de déclarer que leur droit à un procès équitable avait été violé par la décision de la Cour suprême combinée avec la partie II de l’arrêt du tribunal régional du 17 novembre 1999 et, dès lors, d’annuler ces décisions. Ils soulignaient que le tribunal régional n’avait pas décidé de l’action dirigée contre eux car l’obligation de restitution n’avait été enjointe qu’à l’entreprise d’Etat. Ainsi, dans la mesure où la procédure restait de facto pendante à leur encontre et où il n’était pas possible de dire qu’ils avaient succombé, il n’y avait pas lieu de leur enjoindre de rembourser les frais de justice. Enfin, le fait que les tribunaux n’avaient pas décidé de leurs droits et obligations constituait selon eux un déni de justice.

Le 19 septembre 2002, le recours constitutionnel fut rejeté par la Cour constitutionnelle : la partie concernant la décision de la Cour suprême fut déclarée manifestement mal fondée, tandis que les griefs se rapportant aux décisions des tribunaux inférieurs furent rejetés comme tardifs. La cour rappela sur ce point que lorsque la Cour suprême déclarait le pourvoi en cassation non admissible, c’était la décision rendue en appel qui devait être considérée comme la dernière voie de recours prévue par la loi pour la protection d’un droit. Dès lors, le délai pour introduire en l’espèce le recours constitutionnel aurait commencé à courir le 10 décembre 1999, jour de la notification à l’avocat des requérants de l’arrêt du tribunal régional. II.

En vertu de l’article 142 § 1 du code de procédure civile en vigueur à l’époque, la partie à la procédure qui a eu entièrement gain de cause a le droit de se faire rembourser, par la partie qui n’a pas eu gain de cause, les frais de justice engagés de manière justifiée. Selon l’article 224 § 1, ces principes sont valables également pour la procédure en appel. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DU DROIT D’ACCÈS À UN TRIBUNAL

Les requérants allèguent qu’en raison de sa pratique formaliste, la Cour constitutionnelle a déclaré une partie de leur recours irrecevable sans l’avoir examinée au fond, portant ainsi atteinte à leur droit d’accès à un tribunal. Ils invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour note que la situation des intéressés est identique à celle des requérants dans l’affaire précitée Zvolský et Zvolská , où la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Dans cette dernière affaire, la Cour a relevé que l’admissibilité du pourvoi en cassation formé selon l’article 239 § 2 du code de procédure civile dépendait entièrement de l’avis de la Cour suprême sur le point de savoir si la décision attaquée présentait une « importance cruciale du point de vue juridique ». Dans ces circonstances, ni les requérants ni leur avocat n’étaient en mesure d’évaluer les chances de voir leur pourvoi en cassation admis par la Cour suprême. Considérant dès lors le pourvoi comme une dernière voie de recours au sens de l’article 72 § 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle, ils estimaient de bonne foi que le délai de soixante jours ouvert pour l’introduction du recours constitutionnel courrait à compter de la notification de la décision de la cour de cassation ( ibidem , § 49). La Cour a également noté que l’article 75 § 1 de la loi sur la Cour constitutionnelle ne distinguait pas entre les voies de recours ordinaires et les voies de recours extraordinaires, les justiciables étant tenus d’épuiser les unes et les autres, sauf le recours en révision de la procédure, expressément exclu. Si les requérants étaient ainsi obligés de se pourvoir en cassation pour ne pas voir leur recours constitutionnel déclaré irrecevable, la Cour a estimé que le délai pour l’introduction du recours constitutionnel n’aurait dû courir qu’à compter de la décision de la Cour suprême, ou qu’il aurait au moins dû être suspendu par le dépôt du pourvoi en cassation ( ibidem , § 52). La Cour a donc conclu que l’absence de prévisibilité de l’admissibilité du pourvoi en cassation ainsi que l’exigence d’exercice de « toutes les voies de recours » prévue par la loi sur la Cour constitutionnelle portaient atteinte à la substance même du droit de recours des requérants, qui s’étaient vu ainsi imposer une charge disproportionnée rompant le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle, et, d’autre part, le droit d’accès à cette instance ( ibidem , § 54).

En l’occurrence, la Cour n’aperçoit aucun motif de déroger aux considérations susmentionnées qui sont, selon elle, entièrement valables pour la présente affaire.

La Cour note également qu’après l’adoption des arrêts Běleš et autres c. République tchèque (n o 47273/99, CEDH 2002 ‑ IX) et Zvolský et Zvolská (précité), la Cour constitutionnelle tchèque a annoncé, dans une communication publiée dans le Journal officiel du 3 février 2003, un changement de sa pratique concernant les conditions d’admissibilité du recours constitutionnel. Toutefois, ce changement n’a pas pu avoir un impact quelconque sur la situation des requérants en l’espèce.

La Cour estime par conséquent que l’interprétation particulièrement rigoureuse faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé les requérants du droit d’accès à un tribunal. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sur ce point. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Les requérants se plaignent ensuite que la procédure litigieuse n’a pas été menée dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Sur la recevabilité

Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n o 160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n o 82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure.

Les requérants ont exercé ce nouveau recours en adressant au ministère de la Justice une demande datée du 30 juin 2006, tendant à se voir accorder, au titre du préjudice moral résultant de la durée de la procédure, une satisfaction raisonnable de 300 000 CZK (11 608 EUR) au minimum. Par une lettre du 2 août 2006, le ministère de la Justice les a informés qu’après avoir considéré que la durée de la procédure suivie en l’espèce était déraisonnable et constituait une irrégularité dans la conduite de la procédure, il estimait raisonnable de leur allouer la somme globale de 90 000 CZK (environ 3 480 EUR).

La Cour rappelle que lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Quant à la méconnaissance de l’exigence du délai raisonnable, une des caractéristiques d’un redressement susceptible de faire perdre au justiciable sa qualité de victime tient au montant qui lui a été alloué à l’issue du recours interne. La Cour a déjà eu l’occasion d’indiquer que le statut de victime d’un requérant peut dépendre du montant de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont il se plaint devant la Cour ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 93, CEDH 2006 ‑ ...).

Dans la présente affaire, la première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque le ministère de la Justice a reconnu que la durée de la procédure litigieuse n’avait pas été raisonnable, au sens de la jurisprudence de la Cour.

Quant à la seconde condition, la Cour rappelle qu’afin d’évaluer si un recours interne a apporté un redressement approprié et suffisant, elle examine la durée de la procédure d’indemnisation, le montant de l’indemnisation éventuellement accordé ainsi que, le cas échéant, le retard dans le paiement de ladite indemnité ( Cocchiarella , précité, §§ 86-107). En l’espèce, les requérants se sont vu conjointement accorder environ 3 480 EUR au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Compte tenu des éléments du dossier et eu égard aux circonstances de l’espèce, la Cour estime que cette somme peut être considérée comme globalement adéquate et de ce fait apte à réparer la violation subie ( Cocchiarella , précité, § 146). Il n’est dès lors pas utile d’examiner la question de savoir si les intéressés auraient dû saisir le tribunal compétent en vertu de l’article 15 § 2 de la loi n o 82/1998. Enfin, l’examen de la demande des requérants par le ministère n’a duré qu’un mois et ils n’ont pas allégué un quelconque retard dans le paiement de la somme allouée.

Dans ces conditions, la Cour considère que le redressement fourni par le ministère de la Justice s’est en l’espèce avéré suffisant et approprié.

Il s’ensuit que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation de l’exigence de « délai raisonnable » consacrée par l’article 6 § 1 de la Convention. Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondé et doit être rejetée en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 in fine de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

Les requérants allèguent ensuite que la procédure en question a abouti à un déni de justice car, ayant accueilli la demande de restitution uniquement à l’égard de l’entreprise d’Etat, les tribunaux n’ont pas décidé du sort de cette demande dirigée contre eux et n’ont donc pas statué sur leurs propres droits et obligations. En revanche, ils leur ont enjoint de rembourser les frais de justice encourus par la partie demanderesse, bien que cette obligation ne puisse être infligée qu’à la partie ayant succombé au procès. Ils invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Sur la recevabilité

Le Gouvernement estime que, même si l’absence d’une décision formelle prononçant le rejet de la demande de restitution à l’égard des requérants pouvait être considérée comme un manquement aux règles de procédure internes, il s’agirait d’un vice purement formel ne mettant pas en cause l’équité de la procédure dans sa globalité. En effet, il ressort clairement de l’arrêt du 17 novembre 1999 que, le contrat de vente transférant le droit de propriété aux requérants ayant été déclaré nul, l’obligation de rendre le bien litigieux incombait à l’entreprise d’Etat, et non aux intéressés. Dans la mesure où la procédure portait sur un bien individualisé et spécifique, la décision a été consommée au moment où l’entreprise d’Etat a rendu ce bien aux demandeurs ; il n’est dès lors plus possible que ces derniers le réclament auprès des requérants. En ce qui concerne la décision relative aux frais de justice, le Gouvernement note que l’arrêt du tribunal régional daté du 17 novembre 1999 portait sur les frais de justice encourus au cours de toute la procédure, incluant la phase lors de laquelle les tribunaux tranchaient la question de la nullité du contrat conclu entre les requérants et l’entreprise d’Etat. Etant donné que les intérêts des défendeurs étaient liés, il n’est pas possible de dire que la décision leur ordonnant de rembourser les frais de justice conjointement était entachée d’arbitraire, d’autant plus que le montant de ces frais était peu élevé.

Les requérants soutiennent qu’ils ont subi les mêmes conséquences que l’entreprise d’Etat, qui était pourtant la seule à avoir succombé à la demande de restitution. Ils allèguent par ailleurs que, dès lors que la nullité du contrat de vente a fait l’objet d’une décision rendue en 1996, il était désormais évident que la partie demanderesse réclamait la restitution de l’appartement à son propriétaire d’avant ledit contrat, à savoir l’entreprise d’Etat, et qu’il était inutile de mener la procédure à leur encontre. Nonobstant ce fait, ils se sont vu arbitrairement enjoindre de rembourser aux demandeurs leurs frais de justice.

La Cour rappelle que c’est d’abord aux autorités nationales et, en particulier, aux cours et tribunaux qu’il incombe d’interpréter le droit interne et qu’elle ne substituera pas sa propre interprétation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire. En outre, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999-I).

En l’espèce, la Cour observe que les requérants admettent eux-mêmes qu’il était clair, depuis l’adoption de la décision de 1996 sur la nullité du contrat de vente, que l’obligation de restituer le bien ne pouvait être infligée qu’à l’entreprise d’Etat. Il ne subsisterait donc aucun doute entre les parties quant à leurs droits et obligations. La Cour note également qu’en décidant sur les frais de justice, le tribunal régional s’est fondé sur les dispositions pertinentes du code de procédure civile ; il est en effet incontestable que la partie demanderesse a obtenu gain de cause, ce qui lui donnait droit au remboursement de ses frais. Il n’incombe cependant pas à la Cour de se substituer aux tribunaux internes pour décider lequel des défendeurs devait rembourser quels frais.

Dans la mesure où les requérants se bornent donc à dénoncer un vice formel de la décision, lequel n’a pas eu d’incidence sur leurs droits garantis par la Convention, ainsi qu’une erreur de droit qu’aurait commise le tribunal régional dans l’application du droit interne, la Cour ne constate dans la présente affaire aucune apparence d’un arbitraire flagrant portant atteinte aux droits fondamentaux au titre de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La Cour rappelle que la portée de l’affaire est déterminée par sa décision sur la recevabilité. Il s’ensuit qu’elle n’a pas compétence pour connaître ces griefs car ils sortent du cadre tracé par la décision sur la recevabilité de la présente affaire (voir, mutatis mutandis , Bulena c. République tchèque , n o 57567/00, § 37, 20 avril 2004). V.

Les requérants réclament 711 000 CZK (27 508 EUR) au titre du dommage matériel, censé correspondre aux frais d’achat et de reconstruction d’un nouveau logement ainsi qu’aux frais de justice qu’ils devaient rembourser aux demandeurs. Ils demandent également 200 000 CZK (7 738 EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi du fait de la durée de la procédure et du non-respect par les tribunaux de la législation de restitution.

Le Gouvernement estime qu’il n’y a aucun lien de causalité entre la violation alléguée des droits des requérants garantis par l’article 6 de la Convention et le dommage matériel réclamé par eux. Pour ce qui est du préjudice moral, il s’en remet à la sagesse de la Cour, tout en considérant excessif le montant demandé à ce titre par les intéressés.

La Cour note que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que les requérants n’ont pas pu exercer leur droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par les requérants et la violation constatée de l’article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la Cour constitutionnelle avait accueilli et examiné le recours constitutionnel formé par les intéressés. Dès lors, il n’y a pas lieu à indemnisation de ce chef, la Cour étant d’avis que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral subi par les requérants (voir, mutatis mutandis , Vodárenská akciová společnost , S.A. , précité, § 40 ; Šroub c. République tchèque , n o 5424/03, § 29, 17 janvier 2006). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 60 000 CZK (2 320 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 81 000 CZK (3 134 EUR) pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement est d’avis que seuls les frais et dépens encourus par les requérants devant la Cour ont été engagés dans le but d’obtenir l’effacement de la violation de la Convention. Néanmoins, le montant revendiqué à ce titre par les requérants est selon lui manifestement excessif et les intéressés ne devraient pas se voir allouer plus de 500 EUR.

La Cour rappelle que les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002), en l’espèce celle de l’article 6 de la Convention, résultant uniquement de la conduite de la Cour constitutionnelle.

Pour ce qui est des frais engagés dans la procédure interne, la Cour souscrit à l’avis du Gouvernement que ceux-ci n’ont pas été engagés en vue de prévenir ou de réparer la violation de la Convention. Il y a donc lieu de rejeter cette demande. Compte tenu des éléments en sa possession et au fait que les requérants ont été représentés par un avocat dès le début de la procédure devant elle, la Cour accorde à ces derniers la somme de 1 200 EUR pour les frais encourus devant elle. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré du droit d’accès à un tribunal, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 200 EUR (mille deux cents euros), à convertir en couronnes tchèques au taux applicable à la date du règlement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 mars 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président