AFFAIRE DRAHORAD ET DRAHORADOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
AFFAIRE DRAHORAD ET DRAHORADOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2008)
SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA
DRAHORÁD ȘI DRAHORÁDOVÁ
c. REPUBLICA CEHĂ
(Cerere nr. 10254/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 martie 2008
DEFINITIVĂ
20/06/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite în art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor retușuri de formă.
În cauza Drahorád și Drahorádová c. Republica Cehă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Snejana Botoucharova,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefieria secțiunii,
După deliberări în camera de sfat pe 26 februarie 2008,
Pronunță hotărârea pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 10254/03) îndreptată împotriva Republicii Cehe și pe care doi cetățeni ai acestui stat, d-l Jiří Drahorád și doamna Dana Drahorádová («reclamanții»), au înaintat-o Curții pe 20 martie 2003 în baza articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
2.
Reclamanții sunt reprezentați de dl F. Loskot, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm.
3.
Pe 4 octombrie 2005, secțiunea a doua a declarat petiția parțial inadmisibilă și a decis comunicarea Guvernului a plângerilor privind dreptul de acces la tribunal, precum și durata și echitatea procedurii. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.
4.
Pe 1 aprilie 2006, petiția a fost repartizată secțiunii a cincea nou constituite (articolele 25 § 5 și 52 § 1 din regulament).
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamanții s-au născut respectiv în 1947 și 1949 și sunt rezidenți în Hradec Králové.
6.
În decembrie 1990, reclamanții au achiziționat de la o întreprindere de stat un apartament.
7.
În septembrie 1991, descendenții fostului proprietar al acestui apartament, care ar fi fost forțat să-l doneze statului, i-au invitat pe reclamanți să li-l restituie în baza legii nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare. Interesații s-au opus, susținând că l-au achiziționat de bună credință.
8.
Pe 26 martie 1992, numiții descendenți («partea care acționează») au sesizat tribunalul de district (Okresní soud) din Hradec Králové cu o cerere îndreptată împotriva reclamanților și împotriva întreprinderii de stat, prin care solicitau constatarea nulității contractului de vânzare din 1990. Pe 11 iunie 1992, au completat acțiunea lor cerând tribunalului să ordoneze întreprinderii de stat să le restituie bunul în chestiune și să-i ramburseze pe reclamanți pentru prețul de achiziție.
9.
Prin sentința din 15 iunie 1994, tribunalul a admis acțiunea părții care acționează în forma completată pe 11 iunie 1992.
10.
Reclamanții au declarat apel, invocând în special lipsa unui interes juridic iminent pentru constatarea nulității contractului și subliniind că completarea acțiunii prin care partea care acționează solicitase restituția nu ajunsese tribunalului decât după expirarea termenului stabilit de legea privind reabilitările extrajudiciare (1 aprilie 1992).
11.
Pe 15 ianuarie 1996, tribunalul regional (Krajský soud) din Hradec Králové (I) a confirmat dispozitivul privind nulitatea contractului, admițând totuși că un recurs în casație să fie declarat împotriva acestei hotărâri, dar (II) a respins ca tardivă petiția de restitutie a apartamentului. De asemenea, a decis (III) că nici o parte nu avea dreptul la rambursarea cheltuielilor procesuale din primă instanță și apel. În măsura în care nici o acțiune următoare exercitată de părți nu a avut efect asupra părților (I) și (III) ale hotărârii, acestea au dobândit autoritate de lucru judecat pe 20 februarie 1996.
12.
Recursurile în casație introduse de partea care acționează și de reclamanți au fost respinse de Curtea supremă (Nejvyšší soud) pe 19 februarie 1997.
13.
Ca urmare a unui recurs constituțional declarat de partea care acționează, Curtea constituțională (Ústavní soud) a anulat pe 13 ianuarie 1999 hotărârea Curții supreme și precum și partea II a hotărârii tribunalului regional (referitoare la respingerea cererei de restitutie). Ea a considerat că tribunalul ar fi trebuit să instruiască partea care acționează pentru a-și rectifica petiția din 26 martie 1992 în așa fel încât scopul reabilitărilor să nu fie contrazis de eroarea sau ignoranța acesteia.
14.
Ca urmare a ședinței ținute pe 17 noiembrie 1999 în prezența reclamanților, tribunalul regional a pronunțat o nouă hotărâre prin care (I) a confirmat partea relevantă a sentinței din 15 iunie 1994 stabilind că întreprinderea de stat era obligată să restituie părții care acționează bunul cerut. Apoi, (II) pe baza articolelor 224 § 1 și 142 § 1 din codul de procedură civilă, a ordonat apărătorilor (reclamanților și întreprinderii de stat) să ramburseze părții care acționează, care a obținut o sentință favorabilă, cheltuielile procesuale corespunzătoare cu onorarii unui avocat din preluarea cauzei în 1992 până la ședința din 17 noiembrie 1999 (aproximativ 405 EUR). În sfârșit, (III) tribunalul a respins cererea reclamanților de a admite un recurs în casație, considerând că chestiunea dacă întreprinderea de stat era persoana obligată să restituie bunul fusese rezolvată prin hotărârea Curții constituționale.
15.
Pe 16 aprilie 2002, Curtea supremă a declarat inadmisibil recursul în casație declarat de reclamanți pe 7 ianuarie 2000 împotriva hotărârii din 17 noiembrie 1999. Ea a estimat în special că această hotărâre nu avea importanță juridică crucială, și nu a acceptat argumentul reclamanților potrivit căruia fusesera lipsiți de posibilitatea de a acționa în fața tribunalului în măsura în care nu fusese decis soarta cererei îndreptate împotriva lor (obligația de restitutie fiind impusă doar întreprinderii de stat). Curta a considerat în acest sens că nu putea exista un refuz al posibilității de a acționa în fața tribunalului la momentul adoptării deciziei, deoarece un asemenea refuz nu putea rezulta decât din conduita tribunalului în cursul procedurii, ceea ce nu a fost cazul în speță.
16.
Pe 12 iulie 2002, reclamanții au declarat un recurs constituțional prin care au solicitat Curții constituționale să declare că dreptul lor la un proces echitabil fusese încălcat de decizia Curții supreme combinată cu partea II a hotărârii tribunalului regional din 17 noiembrie 1999 și, prin urmare, să anuleze aceste decizii. Ei au subliniat că tribunalul regional nu hotărâse cu privire la acțiunea îndreptată împotriva lor deoarece obligația de restitutie fusese ordonată doar întreprinderii de stat. Astfel, în măsura în care procedura rămânea de facto în curs împotriva lor și nu era posibil să se spună că pierduseră, nu urma să le fie ordonat să ramburseze cheltuielile procesuale. În sfârșit, faptul că tribunalele nu hotărâseră cu privire la drepturile și obligațiile lor constituia după opinia lor un refuz de justiție.
17.
Pe 19 septembrie 2002, recursul constituțional a fost respins de Curtea constituțională: partea referitoare la decizia Curții supreme a fost declarată manifestă lipsă de temei, în timp ce plângerile referitoare la deciziile instanțelor inferioare au fost respinse ca tardive. Curta a reamintit pe acest punct că atunci când Curtea supremă declara recursul în casație inadmisibil, era hotărârea pronunțată în apel care trebuia considerată ca fiind ultima cale de atac prevăzută de lege pentru apărarea unui drept. Prin urmare, termenul de depunere în speță al recursului constituțional ar fi trebuit să înceapă să curgă pe 10 decembrie 1999, ziua notificării avocatului reclamanților a hotărârii tribunalului regional.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
18.
Esența dispozițiilor legale și a jurisprudenței interne relevante sunt descrise în hotărârile Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă din 12 noiembrie 2002 (nr. 46129/99, §§ 18-36, CEDO 2002-IX) și Vodárenská akciová společnost, S.A. c. Republica Cehă din 24 februarie 2004 (nr. 73577/01, § 21), precum și în decizia Vokurka c. Republica Cehă (nr. 40552/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007).
19.
Potrivit articolului 142 § 1 din codul de procedură civilă în vigoare la acel moment, partea la procedură care a obținut în întregime o sentință favorabilă are dreptul să se facă rambursată, de către partea care nu a obținut o sentință favorabilă, pentru cheltuielile procesuale angajate în mod justificat. Conform articolului 224 § 1, aceste principii sunt valabile și pentru procedura în apel.
PE DREPT
I.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA DREPTUL DE ACCES LA TRIBUNAL
20.
Reclamanții susțin că datorită practicii formaliste a acesteia, Curtea constituțională a declarat o parte a recursului lor inadmisibilă fără a o examina pe fond, lezând astfel dreptul lor de acces la tribunal. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...).»
A.
Privind admisibilitatea
21.
Curtea constată că această plângere nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că aceasta nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Pe fond
22.
Guvernul se încredințează judecății Curții.
23.
Curtea notează că situația interesaților este identică cu cea a reclamanților din cauza Zvolský și Zvolská menționată anterior, unde Curtea a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. În această din urmă cauză, Curtea a observat că admisibilitatea recursului în casație declarat în baza articolului 239 § 2 din codul de procedură civilă depindea în întregime de opinia Curții supreme cu privire la faptul dacă decizia atacată prezentase «importanță juridică crucială». În aceste circumstanțe, nici reclamanții nici avocatul lor nu erau în măsură să evalueze șansele ca recursul lor în casație să fie admis de Curtea supremă. Considerând prin urmare recursul ca fiind o ultimă cale de atac în sensul articolului 72 § 2 din legea privind Curtea constituțională, ei credeau de bună credință că termenul de șaizeci de zile deschis pentru depunerea recursului constituțional ar curge de la notificarea deciziei curții de casație (ibidem, § 49).
Curtea a observat de asemenea că art. 75 § 1 din legea privind Curtea constituțională nu distingea între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare, justiciabilii fiind obligați să epuizeze unele și altele, cu excepția recursului în revizuire a procedurii, explicit exclus. Dacă reclamanții erau astfel obligați să declare recurs în casație pentru a nu vedea recursul constituțional declarat inadmisibil, Curtea a estimat că termenul pentru depunerea recursului constituțional nu ar fi trebuit să curgă decât de la decizia Curții supreme, sau că acesta ar fi trebuit cel puțin să fie suspendat prin depunerea recursului în casație (ibidem, § 52).
Curtea a concluzionat prin urmare că lipsa previzibilității admisibilității recursului în casație, precum și cerința exercitării «tuturor căilor de atac» prevăzute de legea privind Curtea constituțională au atacat substanța însăși a dreptului de recurs al reclamanților, care au fost impuși o sarcină disproporționată rupând echilibrul drept între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectarea condițiilor formale pentru a sesiza instanța constituțională, și pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță (ibidem, § 54).
24.
În speță, Curtea nu vede nici un motiv de a se abate de la considerentele susmenționare care sunt, după opinia sa, în întregime valabile pentru prezenta cauză.
25.
Curtea observă de asemenea că după adoptarea hotărârilor Běleš și alții c. Republica Cehă (nr. 47273/99, CEDO 2002-IX) și Zvolský și Zvolská (citată anterior), Curtea constituțională cehă a anunțat, într-o comunicare publicată în Jurnalul oficial pe 3 februarie 2003, o schimbare a practicii sale cu privire la condițiile admisibilității recursului constituțional. Cu toate acestea, această schimbare nu a putut avea nici un impact asupra situației reclamanților în speță.
26.
Curtea estimează prin urmare că interpretarea deosebit de riguroasă făcută de Curtea constituțională a regulii de procedură în chestiune a privat reclamanții de dreptul de acces la tribunal.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe acest punct.
II.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA DURATA PROCEDURII
27.
Reclamanții se plâng în continuare că procedura litigioasă nu a fost condusă într-un «termen rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, care stipulează după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)»
Privind admisibilitatea
28.
În observațiile sale suplimentare, Guvernul a informat Curtea că legea nr. 160/2006 fusese adoptată, modificând legea nr. 82/1998 și permițând acum justiciabililor să solicite o satisfacție rezonabilă pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. El a cerut Curții să aprecieze dacă nu ar trebui să declare inadmisibile pentru neepuizarea căilor de atac interne toate cererile îndreptate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii.
29.
Reclamanții au exercitat acest nou recurs prin adresarea unei solicitări ministerului justiției datate pe 30 iunie 2006, prin care solicitau să li se acorde, pentru prejudiciul moral rezultat din durata procedurii, o satisfacție rezonabilă de cel puțin 300.000 CZK (11.608 EUR). Printr-o scrisoare din 2 august 2006, ministerul justiției i-a informat că după considerarea faptului că durata procedurii urmărită în speță fusese nerezonabilă și constituise o neregularitate în conduita procedurii, considera rezonabil să le acorde suma totală de 90.000 CZK (aproximativ 3.480 EUR).
30.
Curtea reamintește că atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia lor constituie o reparare potrivită și suficientă a acestei încălcări, partea interesată nu mai poate fi considerată victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Cât privește încălcarea cererii de termen rezonabil, una din caracteristicile unei reparări susceptibile de a face ca justiciabilul să-și piardă calitatea de victimă rezidă în suma care i-a fost alocată ca urmare a recursului intern. Curtea a avut ocazia deja de a indica că statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de suma indemnizației care i-a fost acordată la nivel național pentru situația din care se plânge în fața Curții (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 93, CEDO 2006-...).
31.
În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse deoarece ministerul justiției a recunoscut că durata procedurii litigioase nu fusese rezonabilă, în sensul jurisprudenței Curții.
32.
Cât privește cea de-a doua condiție, Curtea reamintește că pentru a evalua dacă un recurs intern a adus o reparare potrivită și suficientă, ea examinează durata procedurii de indemnizare, suma indemnizației eventual acordate, precum și, după caz, întârzierea în plata acestei indemnizații (Cocchiarella, citată anterior, §§ 86-107). În speță, reclamanții au fost conjunct acordată o sumă de aproximativ 3.480 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. Luând în considerare elementele din dosar și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea estimează că această sumă poate fi considerată ca fiind în general adecvată și deci capabilă să repare încălcarea suferită (Cocchiarella, citată anterior, § 146). Nu este prin urmare necesar să se examineze chestiunea dacă interesații ar fi trebuit să sesizeze tribunalul competent în baza articolului 15 § 2 din legea nr. 82/1998. În sfârșit, examinarea cererei reclamanților de ministerul justiției nu a durat decât o lună și aceștia nu au susținut o întârziere în plata sumei alocate.
33.
În aceste condiții, Curtea consideră că repararea furnizată de ministerul justiției s-a dovedit în speță suficientă și potrivită.
34.
Prin urmare, reclamanții nu mai pot fi considerați victime, în sensul articolului 34 din Convenție, a încălcării cererii «termenu rezonabil» consacrată de art. 6 § 1 din Convenție. Această parte a cererei este prin urmare manifestă lipsă de temei și trebuie respinsă în baza articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 in fine din Convenție.
III.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA ECHITATEA PROCEDURII
35.
Reclamanții susțin în continuare că procedura în chestiune a dus la un refuz de justiție, deoarece prin acceptarea cererei de restitutie doar în raport cu întreprinderea de stat, tribunalele nu au hotărât cu privire la soarta acestei cereri îndreptate împotriva lor și nu au pronunțat prin urmare asupra propriilor drepturi și obligații. În schimb, le-au ordonat să ramburseze cheltuielile procesuale angajate de partea care acționează, chiar dacă această obligație nu putea fi impusă decât părții care pierdusse procesul. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție, din care partea relevantă prevede după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)»
Privind admisibilitatea
36.
Guvernul estimează că, chiar dacă absența unei decizii formale pronunțând respingerea cererei de restitutie în raport cu reclamanții ar putea fi considerată ca o încălcare a regulilor de procedură interne, ar fi vorba despre un viciu pur formal care nu pune în discuție echitatea procedurii în totalitatea sa. Într-adevăr, din hotărârea din 17 noiembrie 1999 reiese clar că, contractul de vânzare transferând dreptul de proprietate reclamanților fiind declarat nul, obligația de a restitui bunul litigios revenea întreprinderii de stat și nu interesaților. În măsura în care procedura se referea la un bun individualizat și specific, decizia a fost consumată în momentul în care întreprinderea de stat a restituit acest bun reclamanților; nu mai este prin urmare posibil ca aceștia din urmă să-l revendice de la reclamanți.
Referitor la decizia privind cheltuielile procesuale, Guvernul notează că hotărârea tribunalului regional datată 17 noiembrie 1999 se referea la cheltuielile procesuale angajate în cursul întregii proceduri, inclusiv faza în care tribunalele hotărâseră cu privire la nulitatea contractului încheiat între reclamanți și întreprinderea de stat. Dat fiind faptul că interesele apărătorilor erau legate, nu este posibil să se spună că decizia de a li ordona să ramburseze cheltuielile procesuale în comun a fost afectată de arbitrar, cu atât mai mult cu cât suma acestor cheltuieli era mică.
37.
Reclamanții susțin că au suferit aceleași consecințe ca întreprinderea de stat, care era totuși singura care pierdusse petiția de restitutie. Ei susțin în plus că, deoarece nulitatea contractului de vânzare fusese obiectul unei decizii pronunțate în 1996, era acum evident că partea care acționează cerea restituția apartamentului proprietarului anterior acestui contract, și anume întreprinderii de stat, și că era inutil să se continue procedura împotriva lor. În ciuda acestui fapt, li s-a ordonat în mod arbitrar să ramburseze reclamanților cheltuielile procesuale ale acestora.
38.
Curtea reamintește că aparține în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor să interpreteze dreptul intern și că nu va substitui propria sa interpretare a dreptului celui al acestora în absența arbitrarului. Mai mult, nu-i aparține să cunoască de erorile de fapt sau drept pretinse a fi comise de o instanță internă, cu excepția cazului și în măsura în care ar fi putut leza drepturile și libertățile protejate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I).
39.
În speță, Curtea observă că reclamanții recunosc ei înșiși că era clar, de la adoptarea deciziei din 1996 cu privire la nulitatea contractului de vânzare, că obligația de a restitui bunul nu putea fi impusă decât întreprinderii de stat. Nu ar rămâne prin urmare nici o îndoială între părți cu privire la drepturile și obligațiile lor. Curtea observă de asemenea că în hotărârile cu privire la cheltuielile procesuale, tribunalul regional s-a bazat pe prevederile relevante din codul de procedură civilă; este într-adevăr incontestabil că partea care acționează a obținut o sentință favorabilă, ceea ce i-a dat dreptul la rambursarea cheltuielilor sale. Cu toate acestea, nu aparține Curții să se substituie instanțelor interne pentru a decide care din apărători trebuia să ramburseze care cheltuieli.
40.
În măsura în care reclamanții se mărginesc prin urmare să denunțe un viciu formal al deciziei, care nu a avut impact asupra drepturilor lor garantate de Convenție, precum și o eroare de drept pe care ar fi comis-o tribunalul regional în aplicarea dreptului intern, Curtea nu constată în prezenta cauză nici o aparență a unui arbitrar flagrant lezând drepturile fundamentale în temeiul Convenției.
41.
Prin urmare, această parte a cererei este manifestă lipsă de temei și trebuie respinsă în baza articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
IV.
PRIVIND ALTE PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI
42.
În observațiile și scrisorile lor din 30 iunie și 7 august 2006, reclamanții par să revină asupra plângerilor lor privind încălcarea de către tribunalele naționale a altor cerințe de echitate a procedurii, inclusiv principiile consacrând prioritatea lex specialis și obstaculul res iudicata, precum și presupusa lezare a dreptului lor la respectarea bunurilor. Cu toate acestea, aceste plângeri au fost declarate inadmisibile prin decizia parțială din 4 octombrie 2005.
43.
Curtea reamintește că sfera cauzei este determinată de decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, nu are competență de a cunoaște aceste plângeri, deoarece ies din domeniul trasat de decizia privind admisibilitatea prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Bulena c. Republica Cehă, nr. 57567/00, § 37, 20 aprilie 2004).
V.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
44.
Potrivit articolului 41 din Convenție:
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante interesate nu permite decât repararea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă.»
A.
Prejudiciul
45.
Reclamanții solicită 711.000 CZK (27.508 EUR) pentru prejudiciul material, care se presupune a corespunde cheltuielilor cu achiziția și reconstrucția unei noi locuințe, precum și cheltuielilor procesuale pe care trebuiau să le ramburseze reclamanților.
Solicită de asemenea 200.000 CZK (7.738 EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii și nerespectării de către tribunale a legislației privind reabilitarea.
46.
Guvernul estimează că nu există nici o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a drepturilor reclamanților garantate de art. 6 din Convenție și prejudiciul material solicitat de aceștia. Cât privește prejudiciul moral, se încredințează judecății Curții, considerând totuși excesivă suma solicitată la acest titlu de interesați.
47.
Curtea observă că baza pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în faptul că reclamanții nu au putut exercita dreptul lor de acces la tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Ea nu constată nici o legătură de cauzalitate între prejudiciile material și moral susținute de reclamanți și încălcarea constatată a articolului 6. Nu poate nici ea specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea constituțională ar fi primit și examinat recursul constituțional declarat de interesați.
Prin urmare, nu este loc pentru indemnizare la acest titlu, Curtea fiind de opinie că constatarea încălcării este suficientă pentru a repara orice prejudiciu moral suferit de reclamanți (a se vedea, mutatis mutandis, Vodárenská akciová společnost, S.A., citată anterior, § 40; Šroub c. Republica Cehă, nr. 5424/03, § 29, 17 ianuarie 2006).
B.
Cheltuieli și drepturi de reprezentare
48.
Reclamanții solicită de asemenea 60.000 CZK (2.320 EUR) pentru cheltuielile și drepturile de reprezentare angajate în fața instanțelor interne și 81.000 CZK (3.134 EUR) pentru cele angajate în fața Curții.
49.
Guvernul este de opinie că doar cheltuielile și drepturile de reprezentare angajate de reclamanți în fața Curții au fost angajate cu scopul de a obține ștergerea încălcării Convenției. Cu toate acestea, suma revendicată la acest titlu de reclamanți este după opinia sa manifestă excesivă și interesații nu ar trebui să li se aloce mai mult de 500 EUR.
50.
Curtea reamintește că cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în speță cea a articolului 6 din Convenție, rezultând exclusiv din conduita Curții constituționale.
51.
Cât privește cheltuielile angajate în procedura internă, Curtea acceptă opinia Guvernului că acestea nu au fost angajate în vederea prevenirii sau reparării încălcării Convenției. Prin urmare, această cerere trebuie respinsă.
Luând în considerare elementele în posesia sa și faptul că reclamanții au fost reprezentați de un avocat de la începutul procedurii în fața sa, Curtea acordă acestora suma de 1.200 EUR pentru cheltuielile angajate în fața sa.
C.
Dobânzi de întârziere
52.
Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
1.
Declară
petiția admisibilă privind plângerea relativ la dreptul de acces la tribunal, și inadmisibilă pentru restul;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Declară
că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți;
4.
Declară
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.200 EUR (o mie două sute de euro), de convertit în corone cehe la cursul aplicabil la data reglementării, pentru cheltuielile și drepturile de reprezentare, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 20 martie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieria
Președinte