ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele,

Prin Sentința

civilă nr. 2954/2012 Tribunalul Covasna a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

A

fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei SC L. SA, prin

administrator judiciar C.C.I. SPRL, prin practician în insolvență C.C., în

contradictoriu cu pârâta SC I.M. SRL, așa cum. a fost modificată, având ca

obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține Ioc de act autentic de

vânzare-cumpărare asupra imobilului reprezentând construcția „V.G." din

loc. Balvanyos, Jud. Covasna și terenul aferent în suprafață de 53 mp, inclus

în suprafața terenului de 69.901 mp

-

fâneață, înscris în C.F. Turla (provenită din conversia de pe hârtie a C.F.).

A

fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.200 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că partea reclamantă SC L.

SA, în calitate de cumpărătoare, a încheiat cu SC A.I.E. SRL în data de 11

decembrie 2001, pentru prețul de 2.975.000.000 lei vechi, un contract de

vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate asupra activului „V.G.",

situată în stațiunea Balvanyos din perimetrul fostului hotel C., în act

specificându-se și transmiterea unui drept de folosință asupra terenului

aferent activului vândut.

Corespunzător acestui contract între părțile actului s-a

emis și factura fiscală din 10 decembrie 2001.

Expertul

topograf a stabilit că acelei construcții a vilei îi revine un teren aferent în

suprafață de 1.111 mp, care este parte componentă a terenului de 69.901 mp -

taneață înscrisă în C.F. Turia, având ca proprietar tabular pe SC I.H.M. SRL,

valoarea terenului aferent vilei fiind de 38.338 lei.

Vila în sine a fost identificată de expertul constructor,

care a concluzionat că aceasta are o suprafață construită de 228,46 mp cu regim

de înălțime demisol parțial, parter, etaj și mansarda în construire, fiind

adevărat că se găsește, tară a fi notată în cartea

funciară,

pe acea parcelă având număr cadastral din C.F. Turia, valoarea construcției

fiind de 570.000 iei.

Pentru

a se putea pronunța o hotărâre judecătorească care ține loc de contract

autentic de vânzare-curnpărare, între partea reclamantă și cea pârâtă ar fi

trebuit să există un antecontract, generator de raporturi obîigaționaie, în

sensul că în sarcina SC I.H.M. SRL de pe urma acelui antecontract ar fi trebuit

să se nască obligația de „a face", adică de a perfecta cu partea

reclamantă contractul autentic necesar înscrierii în folosul acesteia a unui

drept real de proprietate asupra respectivei construcții, cu alte cuvinte SC L.

SA ar fi trebuit sa fie creditoarea unei obligații de „a face" care,

presupunând un fapt personal al debitorului, nu ar fi putut fi executată pe

cale silita în natura ei specifică, așa încât voința debitorului ar fi trebuit

să fie suplinită prin intermediul hotărârii judecătorești care ține loc

contractului autentic.

În

cauza de față, partea reclamantă nu are calitatea de creditoare a părții

pârâte, între acestea nu există o promisiune bilaterală de vânzare-curnpărare,

prin urmare neexistând raporturi directe între părți, nu există premisa majoră

pentru pronunțarea hotărârii judecătorești care ține locul actului autentic de

înstrăinare.

O

altă condiție esențială pentru formularea cu succes a unei acțiuni ca cea de

față, constă în faptul că ceea ce se cheamă „clauzele anticipatorii" ale

promisiunii sau antecontractului, să fi fost executate între părți, în sensul

că bunul imobil a fost predat de către promitentul vânzător

beneficiarului-cumpărător iar acesta, la rândul său, a achitat integral prețul

vânzării, or, așa cum se observă, construcția nu se găsește în stăpânirea

reclamantei, ci în cea a pârâtei care a și realizat investiții la bunul imobil

evaluate la suma de 236.000 lei, iar de existența unui preț plătit de SC L. SA

părții pârâte nici nu poate fi vorba, pentru bunul motiv că între reclamantă și

pârâtă nu există vreo convenție de înstrăinare, nici măcar în forma

antecontractului.

În

plus, reclamanta nu poate cere pronunțarea unei sentințe care să îi creeze un

titlu de proprietate asupra terenului aferent vilei, întrucât acel teren nu i-a

fost vreodată vândut de către SC A.I.E. SRL, care i-a transmis doar folosința

acestuia, prin urmare terenul a rămas pe mai departe în proprietatea acestei

vânzătoare, formând mai apoi obiectul unor transmisiuni succesive, ajungând la

un moment dat în patrimoniul SC T.A.O. SA, de la care l-a și cumpărat SC I.M.

SRL

înainte de a dezlega cauza în fond,

tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune,

întrucât cei trei ani, în care se prescrie acțiunea de față, au început să

curgă din momentul încheierii în anul 2001 a acelui contract cu SC A.I.E. SRL

și pentru că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția este supusă

legii sub care a început să curgă termenul, ceea ce înseamnă că îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 16 lit. a) din Decizia nr. 167/1958, potrivit

cărora recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie valorează

întreruperea termenului, or, stăpânirea bunului de către reclamantă semnifică o

atare recunoaștere, în acest context fiind de arătat că cel puțin până în anul

2003, potrivit înscrisurilor de la filele 24-39 din dosar, reclamanta a adus

investiții construcției, din probatoriul administrat nerezultând cu certitudine

dacă stăpânirea vilei de către SC L. SA a încetat anterior anului 2009, când la

27 noiembrie partea pârâtă a căpătat proprietatea terenului aferent vilei.

Ca atare, dacă termenul de prescripție a început să curgă

în anul 2001, odată cu investițiile reclamantei din anii 2002-2003, în mod cert

acest termen s-a întrerupt, fără a se cunoaște dacă întreruperea a încetat cu

mai mult de 3 ani fată de data introducerii acțiunii (29 februarie 2012), știut

fiind că întreruperea șterge prescripția scursă mai înainte și după încetarea

întreruperii curge o nouă prescripție, o eventuală întrerupere numai la nivelul

lunii noiembrie 2009, când partea pârâtă a achiziționat terenul aferent vilei,

determinând ca acțiunea de față să fie formulată înăuntrul termenului de

prescripție.

În

consecință, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele pronunțării

unei hotărâri judecătorești care ține locul actului autentic de

vânzare-cumpărare, lipsind între părți acel antecontract menționat de fostul

art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, drept pentru care

acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 20A din 19 martie 2013, Curtea de Apel

Brașov a respins ca nefondat apelul declarat în cauză,

reținând următoarele:

Reclamanta

a învestit prima instanță cu o acțiune prin care a solicitat emiterea unei

hotărâri care sa țină loc de contract de vânzare cumpărare, deci cu o acțiune

în executarea atipică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, cu aplicarea

dispozițiilor art. 1073 și 1077 C. civ.

Așa

cum a statuat prima instanță, incidența normelor evocate și drept consecință

suplinirea consimțământului părții prin pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de contract, este determinată de existența unui antecontract de vânzare

cumpărare, în temeiul căreia partea reclamantă să-și fi executat obligațiile,

respectiv cumpărătorul, dacă are această calitate, să fi plătit prețul, cerință

care de altfel este îndeplinită în cauză.

Din analiza actului intitulat „contract de

vânzare-cumpărare cu plata în rate" reiese că în speță s-a încheiat un

veritabil contract de vânzare-cumpărare, acesta cuprinzând toate elementele

unei astfel de convenții, respectiv lucrul vândut și prețul. Contractul este

unul consensual, întrucât s-a vândut numai construcția, nu și terenul și deci,

în virtutea dispozițiilor art. 1295 C. civ (în vigoare la data încheierii

actului), își produce efectele ca veritabil act translativ de proprietate. Ca

atare, dispozițiile de care se prevalează reclamanta nu sunt aplicabile,

nefiind cazul executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare, deci

a unui raport obîigațional în care reclamanta, în calitate de promitent

cumpărător, să fie creditoarea obligației de „a face" din partea pârâtei.

Tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii,

respectând principiul disponibilității, încât criticile reclamantei din apei

sunt neavenite, când revine asupra cauzei acțiunii, susținând că este cazul

unui contract de vânzare-cumpărare și nu a unui antecontract, dat fiind că

acțiunea, pe care reclamanta a precizat-o, nu poate avea ca obiect decât

executarea unui antecontract.

În realitate, asupra imobilului în discuție, construcție

„V.G.", s-a perfectat un contract de vânzare-cumpărare, în condițiile art.

1294-1295 C. civ. (și nu ale Legii nr. 85/1992 și Decret Lege nr. 61/1990 -

inaplicabile datorită obiectului), astfel că pentru realizarea dreptului de

proprietate, dat fiind efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea

funciară, consacrat de art. 17 din Decret Lege nr. 115/1938, în vigoare la data

perfectării convenției și deci a nașterii raportului de drept și aplicabil în

regiunea unde se află imobilul, era necesară promovarea unei acțiuni în

prestație tabulară - conform art, 22 și 24 din același act normativ, după care

„cel care s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept

real asupra unui imobil este dator să-i predea înscrisurile trebuitoare pentru

înscrierea acelui drept" (art. 22), iar, „dacă cel obligat nu predă

înscrisul trebuitor, partea va putea cere instanței judecătorești să dispună

înscrierea" (art. 24), or o asemenea acțiune nu a fost promovată.

Desigur

că acțiunea ar fi putut fi intentată sub condiția reglementării dreptului de

proprietate sau unui dezmembrământ al acestuia asupra terenului, dat fiind că

asupra acestuia s-a dobândit doar un „drept de folosință", care în regim

de carte funciară nu constituie temei de întabulare a construcției, deoarece

celelalte prerogative ale dreptului de proprietate lipsesc din patrimoniul

reclamantei.

Indiferent însă, dacă este cazul unei acțiuni de genul

celei cu care a fost învestită prima instanță sau a alteia în prestație

tabulară, reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva cocontractantului său,

vânzătorul în cauză, și care în speță nu este pârâta, ei o altă societate

comercială care nu este parte în proces. Nu pârâta este cea care a încasat

prețul încât în sarcina acesteia să se fi născut vreo obligație, ci o altă

societate terță de proces, așa încât pârâta nu are nicio obligație contractuală

față de reclamantă, cum corect a reținut tribunalul.

Pe

cale de consecință, criticile din apel sunt neavenite, discuțiile privind

degradările aduse imobilului ori identificarea acestuia prin expertize fiind în

afara cadrului procesual, unde se pun doar chestiuni de drept, de genul celor

analizate mai sus.

În

condițiile în care reclamanta a cumpărat construcția, iar pârâta deține cel

puțin terenul în proprietate, alta ar fî fost calea de realizare a dreptului

însă instanța nu este chemată decât să se pronunțe în limitele învestirii, cum

dispune art 129 C. proc. civ.

S-a constatat ca nefondat și motivul vizând neacordarea

cheltuielilor de judecată, pe care legal, cu respectarea art. 274 C. proc. civ.,

tribunalul nu le-a acordat, din moment ce reclamanta a căzut în pretenții prin

respingerea cererii de chemare în judecată.

Împotriva menționatei hotărâri a declarat recurs

reclamanta C.C.I. SPRL, prin practician în insolvență C.C., administrator

judiciar al SC L. SA,

criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

- instanța de apel confirmă, la modul general, ceea ce a

reținut prima instanță și a fost criticat prin declarația de apel, respectiv că

„suplinirea consimțământului părții prin pronunțarea unei hotărâri care să tină

loc de act autentic" este determinată de existenta unui antecontract de

vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul să fi plătit prețul.

Totodată,

s-a susținut că în cauză s-a încheiat un veritabil contract de

vânzare-cumpărare, care a avut ca obiect doar construcția, iar nu și terenul,

contractul fiind unul consensual, producându-și efectele ca act translativ de

proprietate.

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se

constate dreptul său de proprietate asupra imobilului „V.G." și terenul

aferent

acestuia, situat în perimetrul hotelului „I.M. SRL", întemeiată pe

dispozițiile art. 969 C. civ. (art. 1270 din noul C. civ.), art. 970 C. civ. (art.

1272 alin. (1) și (2), din noul C. civ.), art. 1073 C. civ. (art. 1516 din noul

C. civ.) și a art. 82 coroborat cu art. 3, art. 112 și următoarele C. proc.

civ.

La

termenul de judecată din data de 29 martie 2012, deși pârâtul nu a depus

întâmpinare, judecătorul cauzei le-a pus în vedere să precizeze acțiunea, în

sensul dacă aceasta este sau nu o acțiune de pronunțare a unei hotărâri care să

țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În

acest fel, susține recurenta, au fost încălcate principiile rolului activ al

judecătorului, al disponibilității, al oralității și al nemijlocirii, întrucât

astfel judecătorul cauzei nu a respectat obligația de a stărui prin toate

mijloacele pentru aflarea adevărului, cererile orale nu aveau corespondent în

cele scrise, în caz contrar fiind necesară repunerea cauzei pe rol pentru ca

noile chestiuni deduse judecății să fie dezbătute în contradictoriu, ceea ce

conduce la nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Deși au dovedit cu probele administrate, temeinicia

acțiunii deduse judecății, în mod greșit aceasta a fost respinsă pe considerentul

neîndeplinirii condițiilor cerute pentru pronunțarea unei hotărâri

judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv

lipsa antecontractului prevăzut de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

În

mod greșit a fost respinsă acțiunea tară a se ține seama de faptul ca actul de

vânzare cu plata în rate este valabil până la desființarea sa în condițiile

legale și-și produce efectele pe toată durata existenței sale, fâră a fi

necesară confirmarea lui printr-o hotărâre judecătorească.

Dacă înscrisul numit „contract de vânzare-cumpărare"

ar fi fost interpretat în sensul existenței sale ca antecontract de

vânzare-cumpărare, atunci era necesară întrunirea tuturor elementelor

contractului de vânzare-cumpărare, situație neîndeplinită în speță întrucât, la

momentul încheierii contractului, în patrimoniul pârâtului nu a existat dreptul

de proprietate asupra terenurilor, drept ce a fost dobândit ulterior. Nu s-a

probat în cauză nici că pârâtul ar fi obținut ulterior un titlu de proprietate

pentru terenul în cauză și nici că acesta ar fi fost înstrăinat către o terță

persoană.

În mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de

judecată pretinse de pârât, întrucât acestuia nu-i sunt aplicabile dispozițiile

art. 275 C. proc. civ., dispoziție legală ce operează în favoarea sa. Au

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma

rejudecării cauzei, admiterea acțiunii deduse judecății.

Recursul

nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ., constituie motiv

de recurs „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești".

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă o

situație gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat,

fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiției și dăunează

interesului public.

Sintagma prevăzută de norma menționată se concretizează

într-o imixtiune a instanței de judecată „în sfera activității executive

legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție noua lege organică, ea

săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei

autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Excesul

de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin

autorităților publice, protejate la nivelul sistemului etatic, și este un exces

față de limitele fixate prin norme constituționale.

Pot

fi considerate ipoteze ce ar putea fi subsumate cazului de nelegalitate

analizat, realizarea unuia act care intră în sfera exclusivă de activitate a

organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de

a recunoaște valoarea juridică unor dispoziții normative în vigoare, aplicarea

unei legi înainte de intrarea ei în vigoare.

Or, nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs

critica constând în pronunțarea hotărârii „pe cale de dispoziții

generale".

Aplicarea unor anumite dispoziții legale, de drept comun

(generale) ori din legile speciale constituie întocmai una din atribuțiile

puterii judecătorești, eventualele greșeli de aplicare ori interpretare a unei

nomele legale, generale ori speciale, constituindu-se în ipoteză a unui alt caz

de nelegalitate, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica încadrată în prevederile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în faptul că „instanța a reținut o altă

situație de fapt decât cea care ar rezulta din interpretarea coroborată a mai

multor mijloace probatorii administrate în cauză", pentru considerentele:

Al optulea motiv de recurs vizează „interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia". Acest motiv de recurs urmărește

desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit

principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal

tăcute cu putere de lege între părțile contractante. Interpretarea la care se

referă textul legal menționat are în vedere actul juridic dedus în justiție

(înțeles ca negotium) în întregime sau doar unele din clauzele sale, iar nu

reținerea unei situații de fapt greșite în raport de probatoriile administrate,

critică ce aparține unui alt motiv de recurs (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.),

în prezent abrogat.

Nu este fondată nici critica încadrată în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, criticile constând în

încălcarea unor principii ale procesului civil (dreptul la apărare,

contradictorialitate, nemijlocire și oralitate) de către prima instanță nu au

fost invocate și în calea de atac a apelului, ele fiind astfel formulate omisso

medio, iar, pe de altă parte, hotărârea recurată este rezultatul aplicării și

interpretării corecte a dispozițiilor, legale incidente în cauză.

Reclamanta

a solicitat instanței pronunțarea, în temeiul prevederilor art. 1073 și 1077 C.

civ., a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare,

înscrisul socotit ca încorporând convenția solicitată a fi validată de instanță

fiind un „contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate" având ca obiect,

astfel cum rezultă din clauzele inserate la pct. iii al contractului, activul

„Vila Galbenă" și „dreptul de folosință asupra terenului aferent activului

vândut, în conformitate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 351/1992".

Or,

astfel cum rezultă din chiar conținutul actului juridic menționat, între părți

a operat, în realitate, în condițiile art. 1294-1295 C. civ., un veritabil

transfer al dreptului de proprietate (cât privește construcția, obiect al

contractului).

Reclamanta

nu se află în ipoteza executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare,

a unui raport juridic obligațional în care reclamanta, în calitate de promitent

cumpărător, să fie creditoarea unei obligații de „a face" din partea

pârâtei.

Astfel cum legal a reținut instanța de apel, în raport de

regiunea unde se află imobilul și momentul încheierii convenției (sub imperiul

Decret Lege nr. 115/1938), reclamanta are la îndemână mijloacele procesuale

specifice puse de această lege la îndemâna sa (art. 22 și 24 din acest act

normativ), respectiv exercițiul unei acțiuni în prestație tabulară (în măsura

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege) și în contradictoriu cu

cocontractantul său, debitorul obligației de executat. Nu este fondată nici

critica constând în greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de pârâtă, întrucât, dimpotrivă, fiind parte căzută în pretenții

(care a pierdut procesul), reclamanta este datoare să plătească cheltuielile de

judecată suportate, din vina sa, de pârâta în cauză.

Nu sunt incidente/aplicabile dispozițiile art. 275 C.

proc. civ., invocate în cererea de recurs,întrucât reclamanta nu se află în

vreuna din ipotezele reglementate de acest text legal.

Ca urmare, față de prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I. SPRL prin practician în

insolvență C.C., administrator judiciar al SC L. SA împotriva Deciziei nr. 20/Ap

din 19 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.