ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele, Prin Sentința civilă nr. 2954/2012 Tribunalul Covasna a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei SC L. SA, prin administrator judiciar C.C.I. SPRL, prin practician în insolvență C.C., în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SRL, așa cum. a fost modificată, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține Ioc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului reprezentând construcția „V.G." din loc. Balvanyos, Jud. Covasna și terenul aferent în suprafață de 53 mp, inclus în suprafața terenului de 69.901 mp - fâneață, înscris în C.F. Turla (provenită din conversia de pe hârtie a C.F.).

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că partea reclamantă SC L. SA, în calitate de cumpărătoare, a încheiat cu SC A.I.E. SRL în data de 11 decembrie 2001, pentru prețul de 2.975.000.000 lei vechi, un contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate asupra activului „V.G.", situată în stațiunea Balvanyos din perimetrul fostului hotel C., în act specificându-se și transmiterea unui drept de folosință asupra terenului aferent activului vândut. Corespunzător acestui contract între părțile actului s-a emis și factura fiscală din 10 decembrie 2001. Expertul topograf a stabilit că acelei construcții a vilei îi revine un teren aferent în suprafață de 1.111 mp, care este parte componentă a terenului de 69.901 mp - taneață înscrisă în C.F.

Turia, având ca proprietar tabular pe SC I.H.M. SRL, valoarea terenului aferent vilei fiind de 38.338 lei. Vila în sine a fost identificată de expertul constructor, care a concluzionat că aceasta are o suprafață construită de 228,46 mp cu regim de înălțime demisol parțial, parter, etaj și mansarda în construire, fiind adevărat că se găsește, tară a fi notată în cartea funciară, pe acea parcelă având număr cadastral din C.F. Turia, valoarea construcției fiind de 570.000 iei. Pentru a se putea pronunța o hotărâre judecătorească care ține loc de contract autentic de vânzare-curnpărare, între partea reclamantă și cea pârâtă ar fi trebuit să există un antecontract, generator de raporturi obîigaționaie, în sensul că în sarcina SC I.H.M.

SRL de pe urma acelui antecontract ar fi trebuit să se nască obligația de „a face", adică de a perfecta cu partea reclamantă contractul autentic necesar înscrierii în folosul acesteia a unui drept real de proprietate asupra respectivei construcții, cu alte cuvinte SC L. SA ar fi trebuit sa fie creditoarea unei obligații de „a face" care, presupunând un fapt personal al debitorului, nu ar fi putut fi executată pe cale silita în natura ei specifică, așa încât voința debitorului ar fi trebuit să fie suplinită prin intermediul hotărârii judecătorești care ține loc contractului autentic. În cauza de față, partea reclamantă nu are calitatea de creditoare a părții pârâte, între acestea nu există o promisiune bilaterală de vânzare-curnpărare, prin urmare neexistând raporturi directe între părți, nu există premisa majoră pentru pronunțarea hotărârii judecătorești care ține locul actului autentic de înstrăinare.

O altă condiție esențială pentru formularea cu succes a unei acțiuni ca cea de față, constă în faptul că ceea ce se cheamă „clauzele anticipatorii" ale promisiunii sau antecontractului, să fi fost executate între părți, în sensul că bunul imobil a fost predat de către promitentul vânzător beneficiarului-cumpărător iar acesta, la rândul său, a achitat integral prețul vânzării, or, așa cum se observă, construcția nu se găsește în stăpânirea reclamantei, ci în cea a pârâtei care a și realizat investiții la bunul imobil evaluate la suma de 236.000 lei, iar de existența unui preț plătit de SC L. SA părții pârâte nici nu poate fi vorba, pentru bunul motiv că între reclamantă și pârâtă nu există vreo convenție de înstrăinare, nici măcar în forma antecontractului.

În plus, reclamanta nu poate cere pronunțarea unei sentințe care să îi creeze un titlu de proprietate asupra terenului aferent vilei, întrucât acel teren nu i-a fost vreodată vândut de către SC A.I.E. SRL, care i-a transmis doar folosința acestuia, prin urmare terenul a rămas pe mai departe în proprietatea acestei vânzătoare, formând mai apoi obiectul unor transmisiuni succesive, ajungând la un moment dat în patrimoniul SC T.A.O. SA, de la care l-a și cumpărat SC I.M. SRL înainte de a dezlega cauza în fond, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât cei trei ani, în care se prescrie acțiunea de față, au început să curgă din momentul încheierii în anul 2001 a acelui contract cu SC A.I.E.

SRL și pentru că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția este supusă legii sub care a început să curgă termenul, ceea ce înseamnă că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 16 lit. a) din Decizia nr. 167/1958, potrivit cărora recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie valorează întreruperea termenului, or, stăpânirea bunului de către reclamantă semnifică o atare recunoaștere, în acest context fiind de arătat că cel puțin până în anul 2003, potrivit înscrisurilor de la filele 24-39 din dosar, reclamanta a adus investiții construcției, din probatoriul administrat nerezultând cu certitudine dacă stăpânirea vilei de către SC L. SA a încetat anterior anului 2009, când la 27 noiembrie partea pârâtă a căpătat proprietatea terenului aferent vilei.

Ca atare, dacă termenul de prescripție a început să curgă în anul 2001, odată cu investițiile reclamantei din anii 2002-2003, în mod cert acest termen s-a întrerupt, fără a se cunoaște dacă întreruperea a încetat cu mai mult de 3 ani fată de data introducerii acțiunii (29 februarie 2012), știut fiind că întreruperea șterge prescripția scursă mai înainte și după încetarea întreruperii curge o nouă prescripție, o eventuală întrerupere numai la nivelul lunii noiembrie 2009, când partea pârâtă a achiziționat terenul aferent vilei, determinând ca acțiunea de față să fie formulată înăuntrul termenului de prescripție. În consecință, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele pronunțării unei hotărâri judecătorești care ține locul actului autentic de vânzare-cumpărare, lipsind între părți acel antecontract menționat de fostul art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, drept pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 20A din 19 martie 2013, Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, reținând următoarele: Reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune prin care a solicitat emiterea unei hotărâri care sa țină loc de contract de vânzare cumpărare, deci cu o acțiune în executarea atipică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, cu aplicarea dispozițiilor art. 1073 și 1077 C. civ. Așa cum a statuat prima instanță, incidența normelor evocate și drept consecință suplinirea consimțământului părții prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, este determinată de existența unui antecontract de vânzare cumpărare, în temeiul căreia partea reclamantă să-și fi executat obligațiile, respectiv cumpărătorul, dacă are această calitate, să fi plătit prețul, cerință care de altfel este îndeplinită în cauză.

Din analiza actului intitulat „contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate" reiese că în speță s-a încheiat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, acesta cuprinzând toate elementele unei astfel de convenții, respectiv lucrul vândut și prețul. Contractul este unul consensual, întrucât s-a vândut numai construcția, nu și terenul și deci, în virtutea dispozițiilor art. 1295 C. civ (în vigoare la data încheierii actului), își produce efectele ca veritabil act translativ de proprietate. Ca atare, dispozițiile de care se prevalează reclamanta nu sunt aplicabile, nefiind cazul executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare, deci a unui raport obîigațional în care reclamanta, în calitate de promitent cumpărător, să fie creditoarea obligației de „a face" din partea pârâtei.

Tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii, respectând principiul disponibilității, încât criticile reclamantei din apei sunt neavenite, când revine asupra cauzei acțiunii, susținând că este cazul unui contract de vânzare-cumpărare și nu a unui antecontract, dat fiind că acțiunea, pe care reclamanta a precizat-o, nu poate avea ca obiect decât executarea unui antecontract. În realitate, asupra imobilului în discuție, construcție „V.G.", s-a perfectat un contract de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 1294-1295 C. civ.

(și nu ale Legii nr. 85/1992 și Decret Lege nr. 61/1990 - inaplicabile datorită obiectului), astfel că pentru realizarea dreptului de proprietate, dat fiind efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 17 din Decret Lege nr. 115/1938, în vigoare la data perfectării convenției și deci a nașterii raportului de drept și aplicabil în regiunea unde se află imobilul, era necesară promovarea unei acțiuni în prestație tabulară - conform art, 22 și 24 din același act normativ, după care „cel care s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil este dator să-i predea înscrisurile trebuitoare pentru înscrierea acelui drept" (art. 22), iar, „dacă cel obligat nu predă înscrisul trebuitor, partea va putea cere instanței judecătorești să dispună înscrierea" (art. 24), or o asemenea acțiune nu a fost promovată.

Desigur că acțiunea ar fi putut fi intentată sub condiția reglementării dreptului de proprietate sau unui dezmembrământ al acestuia asupra terenului, dat fiind că asupra acestuia s-a dobândit doar un „drept de folosință", care în regim de carte funciară nu constituie temei de întabulare a construcției, deoarece celelalte prerogative ale dreptului de proprietate lipsesc din patrimoniul reclamantei. Indiferent însă, dacă este cazul unei acțiuni de genul celei cu care a fost învestită prima instanță sau a alteia în prestație tabulară, reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva cocontractantului său, vânzătorul în cauză, și care în speță nu este pârâta, ei o altă societate comercială care nu este parte în proces.

Nu pârâta este cea care a încasat prețul încât în sarcina acesteia să se fi născut vreo obligație, ci o altă societate terță de proces, așa încât pârâta nu are nicio obligație contractuală față de reclamantă, cum corect a reținut tribunalul. Pe cale de consecință, criticile din apel sunt neavenite, discuțiile privind degradările aduse imobilului ori identificarea acestuia prin expertize fiind în afara cadrului procesual, unde se pun doar chestiuni de drept, de genul celor analizate mai sus. În condițiile în care reclamanta a cumpărat construcția, iar pârâta deține cel puțin terenul în proprietate, alta ar fî fost calea de realizare a dreptului însă instanța nu este chemată decât să se pronunțe în limitele învestirii, cum dispune art 129 C. proc.

civ. S-a constatat ca nefondat și motivul vizând neacordarea cheltuielilor de judecată, pe care legal, cu respectarea art. 274 C. proc. civ., tribunalul nu le-a acordat, din moment ce reclamanta a căzut în pretenții prin respingerea cererii de chemare în judecată. Împotriva menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.C.I. SPRL, prin practician în insolvență C.C., administrator judiciar al SC L. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - instanța de apel confirmă, la modul general, ceea ce a reținut prima instanță și a fost criticat prin declarația de apel, respectiv că „suplinirea consimțământului părții prin pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic" este determinată de existenta unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul să fi plătit prețul.

Totodată, s-a susținut că în cauză s-a încheiat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, care a avut ca obiect doar construcția, iar nu și terenul, contractul fiind unul consensual, producându-și efectele ca act translativ de proprietate. Prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului „V.G." și terenul aferent acestuia, situat în perimetrul hotelului „I.M. SRL", întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ. (art. 1270 din noul C. civ.), art. 970 C. civ. (art. 1272 alin. (1) și (2), din noul C. civ.), art. 1073 C. civ. (art. 1516 din noul C. civ.) și a art. 82 coroborat cu art. 3, art. 112 și următoarele C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 29 martie 2012, deși pârâtul nu a depus întâmpinare, judecătorul cauzei le-a pus în vedere să precizeze acțiunea, în sensul dacă aceasta este sau nu o acțiune de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În acest fel, susține recurenta, au fost încălcate principiile rolului activ al judecătorului, al disponibilității, al oralității și al nemijlocirii, întrucât astfel judecătorul cauzei nu a respectat obligația de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului, cererile orale nu aveau corespondent în cele scrise, în caz contrar fiind necesară repunerea cauzei pe rol pentru ca noile chestiuni deduse judecății să fie dezbătute în contradictoriu, ceea ce conduce la nulitatea hotărârii astfel pronunțate. Deși au dovedit cu probele administrate, temeinicia acțiunii deduse judecății, în mod greșit aceasta a fost respinsă pe considerentul neîndeplinirii condițiilor cerute pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa antecontractului prevăzut de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

În mod greșit a fost respinsă acțiunea tară a se ține seama de faptul ca actul de vânzare cu plata în rate este valabil până la desființarea sa în condițiile legale și-și produce efectele pe toată durata existenței sale, fâră a fi necesară confirmarea lui printr-o hotărâre judecătorească. Dacă înscrisul numit „contract de vânzare-cumpărare" ar fi fost interpretat în sensul existenței sale ca antecontract de vânzare-cumpărare, atunci era necesară întrunirea tuturor elementelor contractului de vânzare-cumpărare, situație neîndeplinită în speță întrucât, la momentul încheierii contractului, în patrimoniul pârâtului nu a existat dreptul de proprietate asupra terenurilor, drept ce a fost dobândit ulterior.

Nu s-a probat în cauză nici că pârâtul ar fi obținut ulterior un titlu de proprietate pentru terenul în cauză și nici că acesta ar fi fost înstrăinat către o terță persoană. În mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată pretinse de pârât, întrucât acestuia nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ., dispoziție legală ce operează în favoarea sa. Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii deduse judecății. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ., constituie motiv de recurs „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești". Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă o situație gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiției și dăunează interesului public.

Sintagma prevăzută de norma menționată se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată „în sfera activității executive legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție noua lege organică, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, protejate la nivelul sistemului etatic, și este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale. Pot fi considerate ipoteze ce ar putea fi subsumate cazului de nelegalitate analizat, realizarea unuia act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaște valoarea juridică unor dispoziții normative în vigoare, aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare.

Or, nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs critica constând în pronunțarea hotărârii „pe cale de dispoziții generale". Aplicarea unor anumite dispoziții legale, de drept comun (generale) ori din legile speciale constituie întocmai una din atribuțiile puterii judecătorești, eventualele greșeli de aplicare ori interpretare a unei nomele legale, generale ori speciale, constituindu-se în ipoteză a unui alt caz de nelegalitate, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu poate fi primită nici critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

constând în faptul că „instanța a reținut o altă situație de fapt decât cea care ar rezulta din interpretarea coroborată a mai multor mijloace probatorii administrate în cauză", pentru considerentele: Al optulea motiv de recurs vizează „interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Acest motiv de recurs urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal tăcute cu putere de lege între părțile contractante. Interpretarea la care se referă textul legal menționat are în vedere actul juridic dedus în justiție (înțeles ca negotium) în întregime sau doar unele din clauzele sale, iar nu reținerea unei situații de fapt greșite în raport de probatoriile administrate, critică ce aparține unui alt motiv de recurs (art. 304 pct. 10 C. proc.

civ.), în prezent abrogat. Nu este fondată nici critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, criticile constând în încălcarea unor principii ale procesului civil (dreptul la apărare, contradictorialitate, nemijlocire și oralitate) de către prima instanță nu au fost invocate și în calea de atac a apelului, ele fiind astfel formulate omisso medio, iar, pe de altă parte, hotărârea recurată este rezultatul aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor, legale incidente în cauză.

Reclamanta a solicitat instanței pronunțarea, în temeiul prevederilor art. 1073 și 1077 C. civ., a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, înscrisul socotit ca încorporând convenția solicitată a fi validată de instanță fiind un „contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate" având ca obiect, astfel cum rezultă din clauzele inserate la pct. iii al contractului, activul „Vila Galbenă" și „dreptul de folosință asupra terenului aferent activului vândut, în conformitate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 351/1992". Or, astfel cum rezultă din chiar conținutul actului juridic menționat, între părți a operat, în realitate, în condițiile art. 1294-1295 C. civ., un veritabil transfer al dreptului de proprietate (cât privește construcția, obiect al contractului).

Reclamanta nu se află în ipoteza executării atipice a unui antecontract de vânzare-cumpărare, a unui raport juridic obligațional în care reclamanta, în calitate de promitent cumpărător, să fie creditoarea unei obligații de „a face" din partea pârâtei. Astfel cum legal a reținut instanța de apel, în raport de regiunea unde se află imobilul și momentul încheierii convenției (sub imperiul Decret Lege nr. 115/1938), reclamanta are la îndemână mijloacele procesuale specifice puse de această lege la îndemâna sa (art. 22 și 24 din acest act normativ), respectiv exercițiul unei acțiuni în prestație tabulară (în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege) și în contradictoriu cu cocontractantul său, debitorul obligației de executat.

Nu este fondată nici critica constând în greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, întrucât, dimpotrivă, fiind parte căzută în pretenții (care a pierdut procesul), reclamanta este datoare să plătească cheltuielile de judecată suportate, din vina sa, de pârâta în cauză. Nu sunt incidente/aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs,întrucât reclamanta nu se află în vreuna din ipotezele reglementate de acest text legal. Ca urmare, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I. SPRL prin practician în insolvență C.C., administrator judiciar al SC L. SA împotriva Deciziei nr. 20/Ap din 19 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.