ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Asupra recursurilor în casație de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 254 din data de 10 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Beclean, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat B., fără antecedente penale, de sub învinuirea comiterii infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen.
S-au respins, ca neîntemeiate, acțiunile civile formulate de părțile civile C., D., E. și F., împotriva părții responsabile civilmente Societatea G. SA
S-au lăsat nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile H. și I., ambele cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat J., împotriva părții responsabile civilmente Societatea G. SA
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva sentinței penale anterior menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean și părțile civile C., D., E., F., H. și I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii de atac, desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, prev. și ped. de art. 192 alin. (2) C. pen., la pedeapsa închisorii între limitele legale, executarea pedepsei închisorii urmând a fi suspendată sub supraveghere, în temeiul prevederilor art. 91 din C. pen., pe un termen de supraveghere de 3 ani, conform prevederilor art. 92 C. pen., cu obligarea inculpatului să presteze muncă neremunerată în folosul comunității și să participe la un program de reintegrare socială.
Totodată, s-a solicitat admiterea acțiunilor civile formulate de părțile civile C., D., E. și F. împotriva părții responsabile civilmente Societatea G. SA, precum și de părțile civile H. și I. împotriva aceleiași părți responsabile civilmente.
Prin apelul promovat de părțile civile C., D., E. și F. s-a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul de a se dispune condamnarea inculpatului și admiterea acțiunilor civile.
Prin apelul promovat de părțile civile H. și I. s-a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desființarea sentinței apelate și rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, pentru motivul că nu s-a pronunțat asupra acțiunii civile. În subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., precum și admiterea acțiunii civile formulate de acestea.
Prin Decizia penală nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Cluj, secția penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean și de părțile civile C., D., E., F., H. și I. împotriva Sentinței penale nr. 254/10.12.2021 a Judecătoriei Beclean, care a fost desființată în întregime și, în rejudecare:
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce orice fel de vehicule pentru care se eliberează permis de conducere, conform O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie urmând a fi executată în măsura în care pedeapsa principală devine executabilă.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului A. și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Cluj, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Primăriei Cluj-Napoca sau al Asociației "O masă caldă", pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, respectiv:
- revocarea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea și executarea acesteia, la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenție, în cazul în care noua infracțiune este săvârșită cu intenție;
- posibilitatea revocării suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea și executarea acesteia, la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenție, în cazul în care noua infracțiune este săvârșită din culpă;
- revocarea suspendării și dispunerea executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere sau al neexecutării obligației impuse.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1385 și art. 1391 C. civ., au fost admise acțiunile civile formulate de părțile civile C., D., E. și F. și s-a dispus obligarea părții responsabile civilmente SC G. SA la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale:
- suma de 35.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile C.;
- suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile D.;
- suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile E.;
- suma de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile F.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1385 și art. 1391 C. civ., au fost admise acțiunile civile formulate în nume propriu de părțile civile H. și I. și s-a dispus obligarea părții responsabile civilmente SC G. SA la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale:
- suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile H.;
- suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, părții civile I.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (6) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de părțile civile H. și I., în calitate de continuatoare ale defunctei K.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.500 RON, cheltuieli judiciare către stat aferente derulării procedurii în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond (din care suma de 2.871 RON pentru faza de urmărire penală, incluzând costul expertizei criminalistice efectuate în cauză - 990 RON și al expertizei medico-legale - 1.590 RON și diferența pentru derularea procedurii în fața instanței de fond).
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta procedură au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva hotărârii instanței de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., au declarat recurs în casație inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC G. SA, calea de atac fiind fundamentată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.
Prin prisma cazului de casare menționat, în esență, recurentul inculpat A. a susținut că, față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, aprecierea care se desprinde cu puterea evidenței este aceea că între conduita sa și regretatul rezultat al decesului persoanei vătămate nu există legătură de cauzalitate, aceasta din urmă constituind un veritabil element al laturii obiective. Astfel, pentru a se constata caracterul tipic al unei conduite, nu este suficient a se verifica simpla corespondență între acțiunea/inacțiunea prescrisă de norma de incriminare și conduita analizată, ci se impune, cu necesitate, a fi verificat că rezultatul este urmarea necesară și firească a acțiunii/inacțiunii în cauză. Chiar dacă legătura de cauzalitate nu este expres prevăzută de norma de incriminare sau de dispozițiile generale în materia infracțiunii, existența ei se deduce logic din necesitatea ca rezultatul prevăzut de normă să fie consecința conduitei umane.
În acest sens, s-a făcut trimitere la teoria imputării obiective a rezultatului, consacrată în diferite sisteme juridice străine, teorie care, deși verifică, în egală măsură, și legătura de cauzalitate, se constituie într-o veritabilă metodă de verificare a caracterului imputabil autorului a rezultatului produs. Metoda presupune un mecanism de verificare în doi pași: într-o primă etapă, se cercetează dacă acțiunea agentului a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, urmând ca, în a doua etapă, să se verifice dacă această stare de pericol a cauzat în mod nemijlocit rezultatul tipic.
În opinia recurentului inculpat, acesta s-a aflat într-o situație de risc egal, împrejurare de natură a exclude cauzalitatea pentru producerea decesului persoanei vătămate.
S-a arătat că riscul egal își găsește incidența în cea de-a doua etapă specifică teoriei imputării obiective. Astfel, s-a învederat că, din raportul de expertiză, a reieșit faptul că viteza cu care s-ar fi deplasat inculpatul ar fi fost în jurul valorii de 90 km/h, pe un sector de drum unde limita de viteză este de 70 km/h. În teorie, inculpatul a creat o stare de pericol pentru siguranța rutieră, prin aceea că a depășit limita de viteză admisă pe respectivului sector de drum, astfel că prima etapă a procesului este verificată.
Cu privire la cea de-a doua etapă, s-a apreciat că producerea rezultatului tipic, decesul victimei, a ieșit din sfera de control a inculpatului.
Totodată, s-a susținut că riscul egal presupune că imputarea va fi exclusă atunci când se constată că rezultatul s-ar fi produs în mod cert și în ipoteza unei conduite alternative perfect licite. În această situație, starea de pericol nu este cea care se materializează în rezultat, producându-se indiferent de caracterul permis sau nepermis al conduitei analizate.
S-a făcut trimitere la considerațiile și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, care, la paginile 16-18, arată faptul că impactul ar fi putut fi evitat doar dacă inculpatul ar fi condus autoturismul cu o viteză de 53 km/h.
Pe cale de consecință, ar rezulta că, dacă inculpatul ar fi condus cu o viteză mai mare de 53 km/h, chiar dacă s-ar fi încadrat în limita de 70 km/h, tot nu ar fi putut evita impactul. Ancorând această concluzie în teoria anterior expusă, reiese faptul că, și în ipoteza unei conduite alternative perfect licite, rezultatul s-ar fi produs în mod cert, astfel că inculpatul se găsește într-o ipoteză cu potențial didactic de risc egal.
S-a precizat că este de netăgăduit faptul că inculpatul și-a încălcat o obligație de diligentă conducând cu o viteză de 90 km/h pe un sector limitat la 70 km/h, însă nu această încălcare a determinat producerea rezultatului tipic. Așa fiind, o soluție contrară achitării pentru lipsa cauzalității, și deci a tipicității faptei, l-ar pune pe inculpat în fața unei concluzii kafkiene: și dacă ar fi respectat legea, tot ar fi produs decesul victimei. S-a subliniat că nu există nicio rațiune pentru care, doar pentru că la momentul coliziunii nu se deplasa cu viteza regulamentară, inculpatul să răspundă pentru fapta de ucidere din culpă, câtă vreme rezultatul conduitei sale ar fi fost același și dacă ar fi avut cu 20 de km/h mai puțin, cât este considerată a fi limita legală.
În consecință, s-a solicitat, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, cu consecința judecării pe fond a căii extraordinare de atac declarate, cu citarea părților și, în continuare, admiterea recursului în casație, desființarea hotărârii atacate și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A., pentru motivul că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.
De asemenea, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea hotărârii atacate.
Prin prisma aceluiași caz de casare, în esență, recurenta parte responsabilă civilmente SC G. SA a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, subliniind că, în primul rând, hotărârea prezintă o abordare care ar conduce întotdeauna la concluzia impunității, iar în al doilea rând, că aceasta se bazează pe o afirmație lipsită de orice suport probator, încălcând și principiul in dubio pro reo.
S-a apreciat că prezenta cauză trebuia abordată din perspectiva teoriei imputării obiective a rezultatului, inculpatul aflându-se în situația riscului egal, sens în care s-a susținut că, deși acesta a acționat ilicit prin depășirea limitei de viteză și a creat o stare de pericol, nu există legătura de cauzalitate între respectiva încălcare și rezultatul produs, în condițiile în care acesta din urmă s-ar fi produs și în situația în care inculpatul ar fi circulat cu respectarea limitei de viteză de 70 km/h.
S-a opinat că, în cauză, inculpatul nu trebuia să fie condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât, chiar dacă ar fi adaptat viteza la condițiile de drum și ar fi circulat cu o viteză cuprinsă între 54 - 69 km/h (sub limita legală de 70km/h), impactul tot s-ar fi produs, așadar, chiar dacă ar fi circulat cu 15 km/h sub limită, evenimentul s-ar fi produs, iar pe de altă parte, inculpatul nu ar fi putut să cunoască viteza cu care ar putea opri autovehiculul într-o situație în care un pieton va traversa neregulamentar carosabilul/va staționa pe carosabil, întrucât aceasta diferă în funcție de momentul generării stării de pericol. Cu alte cuvinte, conducătorului auto nu i se poate imputa că nu a circulat pe un drum european intens circulat cu o viteză până la limita evitării oricărui pericol, deoarece această limită este subiectivă, iar conduita preventivă nu presupune rularea în mod constant/rularea pe un întreg tronson de drum cu o viteză redusă, care să permită, în orice situație, oprirea autovehiculului, cu atât mai mult într-o situație în care un pieton îmbrăcat în haine de culoare închisă ar staționa pe carosabil.
De asemenea, s-a susținut că soluția instanței de apel se bazează pe o afirmație lipsită de orice suport probator și încalcă principiul in dubio pro reo.
Astfel, s-a arătat că instanța a reținut că niciun mijloc de probă nu relevă că, dacă ar fi fost respectată limita de viteză de 70 km/h, decesul ar fi survenit oricum, așadar concluzia instanței ar fi că, în situația în care inculpatul ar fi respectat limita de viteză, decesul nu s-ar fi produs.
S-a mai menționat că, în raportul de expertiză criminalistică nr. x/03.07.2019, s-a arătat că studiile efectuate în domeniu indică faptul că, pentru viteze de impact de peste 50 km/h, riscul de deces este peste 50%.
Așadar, afirmația instanței de apel nu are niciun suport în probațiunea administrată, iar raportat la cele afirmate de experți, inculpatul ar fi trebuit să fie exonerat în baza teoriei riscului egal sau, în cel mai rău caz, în baza principiului in dubio pro reo.
Prin urmare, s-a opinat că ne aflam în ipoteza în care rezultatul (decesul) s-ar fi produs cu o probabilitate foarte mare și în situația unei conduite alternative licite, fiindcă șansele de deces ar fi fost mai mari de jumătate, însă și dacă s-ar aprecia că ne aflăm în ipoteza în care exista posibilitatea sau probabilitatea ca rezultatul să se fi produs în situația unei conduite perfect licite, soluția trebuie să fie aceeași (de exonerare a inculpatului), întrucât, în acest caz al dubiului (nu se știe dacă rezultatul s-ar fi produs sau nu), acesta trebuie să profite inculpatului, în considerarea principiului in dubio pro reo.
Așadar, raportul de cauzalitate nu trebuie să fie stabilit până la excluderea celei mai mici șanse a contrariului, altminteri, concluzia impunității ar rezulta aproape întotdeauna. Dacă judecătorul reține că îndoiala este una considerabilă, atunci aceasta trebuie să profite acuzatului.
În situația achitării inculpatului, s-a apreciat că acțiunea civilă trebuie să rămână nesoluționată, aceasta fiind soluția legală prevăzută de art. 25 alin. (5) C. proc. pen.
Totodată, s-a solicitat desființarea actelor de executare a acțiunii civile efectuate în baza Deciziei penale nr. 700/A/2022, cu consecința întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 și următoarele din C. proc. civ. raportat la art. 581 C. proc. pen. și art. 2 C. proc. civ.
S-a subliniat că, în C. proc. pen., nu se prevede nicio procedură privind executarea despăgubirilor civile dispuse odată cu soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și că, potrivit art. 581 C. proc. pen., despăgubirile civile cuprinse în hotărârea penală sunt supuse C. proc. civ., iar acesta, la art. 723, reglementează dreptul de a solicita constatarea desființării actelor de executare și restabilirea situației anterioare în cazul desființării titlului executoriu (Decizia nr. 700/A/2022).
Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și judecarea acestuia, cu citarea părților, urmând ca, ulterior, să se dispună, prin raportare la dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) și alin. (2) C. proc. pen., admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, pe latura penală, achitarea inculpatului, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, iar pe latură civilă, înlăturarea nelegalității și lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.
Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat a se dispune suspendarea executării hotărârii recurate, cu privire la soluția pronunțată pe latură civilă.
Prin încheierea din 20 octombrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, constatându-se că cererile de recurs în casație formulate de inculpatul A. și de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, în dosarul cu același număr, îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., acestea au fost admise în principiu și s-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursurilor în casație declarate.
Prin aceeași încheiere, au fost respinse cererile de suspendare a executării hotărârii atacate, formulate de recurentul inculpat și de recurenta parte responsabilă civilmente.
Examinând pe fond recursurile în casație declarate de inculpatul A. și de partea responsabilă civilmente SC G. SA, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.
Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație.
Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.
Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat și de recurenta parte responsabilă civilmente în susținerea căii de atac - acesta se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
În speță, prin motivele dezvoltate în susținerea căii de atac, s-a criticat greșita condamnare a recurentului inculpat A. pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, fapta nefiind prevăzută de legea penală, deoarece nu sunt întrunite, în mod cumulativ, elementele constitutive ale infracțiunii în discuție, lipsind una dintre componentele laturii obiective, respectiv existența unui raport de cauzalitate între conduita recurentului inculpat și rezultatul socialmente periculos, astfel cum se poate deduce din aplicarea teoriei imputării obiective a rezultatului, potrivit cu care aprecierea relevanței penale se realizează în doi pași - mai întâi se verifică dacă acțiunea a creat un pericol pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi se constată dacă rezultatul produs este o consecință a stării de pericol create prin respectiva acțiune, altfel spus, dacă starea de pericol a cauzat, în mod nemijlocit, rezultatul tipic. În acest context, s-a apreciat că, în speță, cea de a doua cerință nu este întrunită, prin raportul de expertiză criminalistică încuviințat în cauză stabilindu-se că accidentul nu ar fi putut fi evitat nici în ipoteza în care viteza de deplasare a autoturismului ar fi fost în limita legală de 70 km/h, doar o viteză de maxim 53 km/h putând conduce la evitarea impactului, așadar o viteză mai redusă chiar decât limita permisă de lege.
De asemenea, a fost criticată hotărârea atacată din perspectiva faptului că prezintă o abordare ce ar conduce întotdeauna la concluzia impunității, iar pe de altă parte, aceasta se bazează pe o afirmație lipsită de orice suport probator, încălcând și principiul in dubio pro reo.
O altă critică formulată a avut în vedere condamnarea recurentului inculpat pentru încălcarea dispozițiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât, chiar dacă ar fi adaptat viteza la condițiile de drum și ar fi circulat cu o viteză cuprinsă între 54 - 69 km/h (sub limita legală de 70 km/h), impactul tot s-ar fi produs, iar pe de altă parte, acesta nu ar fi putut să cunoască viteza cu care ar putea opri autovehiculul într-o situație în care un pieton va traversa neregulamentar carosabilul/va staționa pe carosabil.
S-a făcut trimitere și la împrejurarea că, în cuprinsul raportului de expertiză criminalistică nr. 132/03.07.2019, întocmit în cauză, s-a reținut că studiile efectuate în domeniu indică faptul că, pentru viteze de impact de peste 50 km/h, riscul de deces este peste 50%, astfel încât recurentul inculpat ar fi trebuit să fie exonerat în baza teoriei riscului egal sau, eventual, a principiului in dubio pro reo.
Aceste critici nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția și participația inculpatului în săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.
Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.
Prin recursurile în casație promovate, s-a urmărit, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanța de apel (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.
Astfel, prin raportare la situația de fapt reținută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă, pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, între conduita sa și rezultatul socialmente periculos (decesul victimei) existând legătură de cauzalitate, aceasta fiind verificată de instanța de apel în raport cu dinamica producerii accidentului și cu probele administrate.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se vor respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpatul A. și de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat și recurenta parte responsabilă civilmente vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului, iar cel dintâi va fi obligat și la plata sumei de 2830 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părți civile H. și I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpatul A. și de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul inculpat și recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 2830 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părți civile H. și I.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.