ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor în casație declarate, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 252 din data de 03/04/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 București a hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A., în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de părțile civile B. și C. (ambele cu domiciliul procesual ales în București).

În baza art. 398 rap la art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat apel părțile civile B. și C., prin reprezentant legal B., și partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L București.

Prin decizia penală nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de apelantele părți civile B. și C., prin reprezentant legal B., împotriva sentinței penale nr. 252/03.04.2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018.

A fost desființată, în totalitate, sentința apelată și în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (1), (2) din C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatei pe un termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existența.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. i s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 București sau Arhiepiscopiei Bucureștilor, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. i s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 și art. 25 din C. proc. pen., au fost admise, în parte, acțiunile civile formulate de părțile civile B. și C., prin reprezentant legal B..

Totodată, a fost obligată fiecare parte responsabilă civilmente, S.C. E. S.A. (până la o limită de 12.000 euro, conform poliței de asigurare nr. x din data de 27.02.2014, încheiată cu inculpata) și F. S.A. (până la o limită de 350.000 euro, conform poliței de asigurare nr. x din data de 02.09.2013, încheiată cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.) la plata următoarelor sume cu titlu de daune materiale:

- părții civile B. suma de 15.000 RON;

- părții civile C. suma de 12.000 RON;

- părții civile C. suma de 350 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) sub formă de prestație periodică lunară de la data pronunțării prezentei decizii până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de intervenirea unei cauze legale de stingere a obligației.

A fost obligată fiecare parte responsabilă civilmente, S.C. E. S.A. (până la o limită de 12.000 euro, conform poliței de asigurare nr. x din data de 27.02.2014 încheiată cu inculpata) și F. S.A. (până la o limită de 350.000 euro, conform poliței de asigurare nr. x din data de 02.09.2013, încheiată cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.) la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale:

- părții civile B. suma de 100.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății);

- părții civile C. suma de 200.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății).

Au fost obligate în solidar, pentru diferențele de sume de bani (diferențe între sumele de bani cuvenite părților civile și plafoanele stabilite prin polițele de asigurare), inculpata A. și partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L București împotriva sentinței penale nr. 252 din data de 03/04/2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligată apelanta parte responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație recurenta A. și recurentele părțile responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București.

În motivarea cerererii de recurs în casație, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata A. a adus hotărârii atacate critici vizând lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea acesteia, din perspectiva laturii obiective și subiective, apreciind că, în speță, nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii de ucidere din culpă, din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În continuare, a arătat că, sub aspectul lipsei laturii obiective, critică decizia instanței de apel, atât sub raportul constatării elementului material, cât și al legăturii de cauzalitate.

Astfel, cu privire la lipsa elementului material al infracțiunii reținute, A. a susținut că actul de conduită reținut în sarcina sa nu coincide cu modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. În acest sens, a arătat că, pentru existența formei agravate a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) teza I din C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerințe: fapta să fie comisă cu ocazia exercitării unei profesii sau meserii ori a efectuării unei anumite activități, să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activități, fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere, iar prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudență pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere, tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau mai multor persoane.

În acest context, a susținut că uciderea din culpă profesională se poate reține atunci când rezultatul este produs ca urmare a nesocotirii unor norme, reguli ori măsuri specifice exercițiului unei activități, meserii sau profesii.

A mai arătat că, în speță, actul de sesizare a instanței îl reprezintă încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 11 mai 2018, dată în dosarul penal nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură, judecătorul a admis plângerea formulată de petenta B. împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța nr. 8418/P/2014 din data de 12 octombrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și a dispus începerea judecății cu privire la A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă. De asemenea, a arătat că, în sarcina inculpatei s-a reținut, în esență, în calitate de medic specialist în medicină de familie, angajată la D. din București, că în noaptea de 01 spre 02 iulie 2014, fiind de serviciul de cameră de gardă, a ales, a indicat și a aplicat greșit tratamentul pacientei G., având consecință decesul acesteia.

Raportat la probatoriul administrat, a arătat că, prin acțiunile sale nu a făcut decât să acorde tratamentul cuvenit pacientei, astfel că a solicitat să se constate că și-a respectat atribuțiile de serviciu, pe care le-a îndeplinit cu bună-credință, fapt ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, deși instanța de apel a apreciat că nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudență și diligență, respectiv a aplicat greșit tratamentul pacientei, având consecință decesul acesteia. Așadar, dintre cele trei acțiuni componente ale elementului material al infracțiunii de ucidere din culpă, instanța de apel a reținut că este întrunită aceea privind "administrarea de metilprednisolon în perfuzie intravenoasă", însă determinarea existenței legăturii de cauzalitate implică stabilirea unui raport cauză-efect între acțiunea inculpatului și urmarea imediată a acesteia, pentru a se putea constata că acțiunea prevăzută de norma de incriminare a fost cea care a cauzat urmarea imediată. Astfel, în ipoteza în care se pune problema unei culpe profesionale, atragerea răspunderii penale nu este automată, în sensul că nu decurge din simpla efectuare neconformă sau neefectuare a unei activități reglementate necesare sau obligatorii, situație ce ar echivala cu o răspundere obiectivă.

Specific acestei forme de răspundere penală (profesională) este și faptul că, în cazul său, nu este suficientă simpla legătură de cauzalitate între faptă și deces pentru a contura cauzalitatea ca element de tipicitate al infracțiunii.

În ceea ce privește lipsa legăturii de cauzalitate, a susținut că raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, adică să nu existe alți factori care să contribuie la producerea rezultatului prevăzut de norma penală. Or, în cauză lipsește din structura laturii obiective a infracțiunii, legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

Prin urmare, a solicitat instanței de recurs în casație să dea eficiență acelor mijloace de probă care infirmă acuzația și să observe că, în mod nefondat instanța de apel și-a întemeiat decizia pe alte mijloace de probă, care au confirmat acuzația. Totodată, inculpata a subliniat aspectul că nu solicită reaprecierea probelor, ci ca la soluționarea căii extraodinare de atac să nu ignore probele cu un pronunțat caracter tehnico-științific administrate în cauză, astfel cum în mod nelegal a făcut-o instanța de apel.

Față de mijloacele de probă administrate în timpul urmăririi penale, în timpul cercetării judecătorești în primă instanță și față de concluziile instanței de fond, instanța de apel a considerat materialul probator insuficient, dispunând, din oficiu, audierea specialistului H., medic primar alergolog și imunolog la Spitalul Clinic Malaxa, cooptat în cadrul Comisiei Superioare Medico-Legale cu ocazia avizului emis la raportul de nouă expertiză medico-legală, apreciind că, pentru înțelegerea actelor medico-legale întocmite în cauză este necesară audierea acestuia, declarația din data de 16 martie 2022 aflându-se la dosar.

În continuare, inculpata a susținut că acesta este mijlocul de probă pe care instanța de apel își întemeiază în principal soluția de condamnare, deși martorul specialist a declarat, de la debutul audierii, că "nu are expertiză în domeniul expertizei medico-legale", afirmând, totodată, că un medic specialist de medicină legală este mai avizat să aprecieze consecințele toxice ale cumulării unei doze de medicamente la o persoană la care s-au depistat, la necropsie, afecțiuni cardiace.

În aceste condiții, a apreciat ca fiind nelegală maniera în care instanța de apel a înlăturat celelalte mijloace de probă tehnico-științifice și a preferat să țină cont de această declarație și să înlăture avizele formulate cu precizări la suplimentul raportului de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 20 mai 2019 de către Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București și avizul formulat de Comisia Superioară Medico-Legală la data de 06.12.2021, cu precizări.

Inculpata a mai făcut referire la caracteristicile produsului LEMOD SOLU 500 mg pulbere și solvent, arătând că, din cuprinsul prospectului reiese că, în mod sporadic au fost raportate aritmii, colaps și stop cardiac după injectare intravenoasă rapidă a dozelor mari (mai mari decât cea folosită de inculpată). A mai arătat și că, în cazul G., nu este vorba despre o doză recomandată mai mare, cu atât mai mult cu cât decesul a survenit la un moment în care, în perfuzie mai rămăsese de administrat 33%-25% din substanța prescrisă, iar timpul de administrare a fost unul lent, de peste 45 minute.

În considerarea celor anterior expuse, inculpata a susținut că instanța de apel a ignorat rezultatele expertizelor medicale, care atestau antecedentele medicale ale numitei G., esențiale pentru justa soluționare a cauzei și pentru aflarea adevărului.

În ceea ce privește diagnosticul pe care i l-a pus pacientei, inculpata a precizat că a acționat în conformitate cu protocolul elaborat de Ministerul Sănătății, dar și cu ceea ce a învățat pe parcursul rezidențiatului, pe parcursul activității din camera de gardă, cât și în timpul efectuării studiilor universitare, conform protocolului existând un plan de tratament alternativ în cazul afecțiunii de care suferea pacienta, însă aceasta a afirmat că și-a autoadministrat astfel de medicamente.

A mai arătat că, la momentul administrării hidrocortizonului cunoștea că efectul farmacodinamic al acestuia se produce între 2 și 4 ore, dar nu putea să aștepte timpul menționat anterior, în condițiile în care afecțiunea pacientei se agrava și exista posibilitatea să facă șoc anafilactic, precizând, totodată, că starea pacientului impunea administrarea cantității de 500 mg de solumedrol.

Pe cale de consecință, a apreciat că inexistența unui raport de cauzalitate între actul medical și deces rezultă din avizul CSML 2021, punctul de vedere medical emis de dr. I., precum și din răspunsurile specialiștilor consultați de instanță.

Pentru toate aceste motive, a solicitat să se constate că instanța de apel a stabilit în mod greșit existența tipicității infracțiunii, în condițiile în care nu există un raport de cauzalitate direct între actul material și deces și, totodată, nu se poate reține nerespectarea unor dispoziții legale ori măsuri de prevedere pentru exercițiul unei profesii.

Cu referire la lipsa laturii subiective a amintit că, prin ordonanța emisă la data de 12.10.2017 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 București, confirmată de prim-procuror s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen., pe considerentul că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, procurorul apreciind că nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpata ar fi avut o culpă în diagnosticarea și tratarea pacientei G., poziția parchetului fiind constantă și în fața instanțelor de judecată.

A mai arătat că inculpata nu avea obligația să efectueze o testare prealabilă administrării acestor medicamente și avea la dispoziție acest tratament care era recomandat pentru astfel de reacții, iar singurul care este abilitat să stabilească în mod clar o legătură de cauzalitate este medicul legist. Or, în cauză, opiniile medicilor legiști sunt în sensul că efectele adverse ale unor tratamente nefiind în legătură cu producerea unui deces, se poate reține vinovăția unui medic doar în situația în care acesta a aplicat un tratament greșit, care a condus la decesul victimei.

Având în vedere antecedentele medicale ale pacientei, precum și prospectul medicamentului administrat, a susținut că este exclusă evaluarea sau prevederea unui rezultat periculos de către inculpată, în acest sens fiind și declarațiile specialiștilor audiați în cauză.

Astfel, sub aspect subiectiv, a considerat că forma de vinovăție cerută pentru reținerea infracțiunii de ucidere din culpă nu este îndeplinită, iar circumstanțele reale și personale favorabile inculpatei nu au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei.

Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil a susținut că prezumția de nevinovăție a fost înlocuită cu o prezumție de vinovăție.

În ceea ce privește pronunțarea unei soluții de condamnare succesiv achitării, a considerat că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecința condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

În continuare, a arătat că o instanță de control trebuie să analizeze în ansamblu său chestiunea vinovăției și nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, însă, în cauza de față, instanța de apel doar a creat impresia respectării acestor principii, dispunând condamnarea pe o singură probă nouă, respectiv declarația unui medic specialist, ignorând expertiza medico-legală, rapoartele și avizele întocmite de INML.

În ceea ce privește latura civilă, curtea a constatat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a reținut că acesta constă în efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite comise de o altă persoană.

A mai arătat că, în ceea ce privește soluționarea laturii civile, niciunul dintre cazurile de casare, nu prevede ca motiv de casare vreo nelegalitate cu privire la latura civilă a cauzei, autonom de cele statuate pe latură penală. Totodată a arătat că, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, instanța lasă nesoluționată actiunea civilă. Așadar, pentru a înlătura nelegalitatea constatată, soluția pe care o poate dispune instanța de recurs, când reține cauze spre rejudecare, este cea a lăsării ca nesoluționată a laturii civile, când admite recursul pentru cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În raport cu cele expuse în cuprinsul motivelor de recurs în casație, a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație și achitarea în baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală, iar pe latură civilă, în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lăsarea nesoluționată a acțiunii civile formulate de părțile civile.

Prin cererea de recurs în casație formulată de partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea cererii de recurs în casație, partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. a susținut că, fapta de ucidere din culpă pentru care a fost condamnată inculpata A. nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, a arătat că instanța de apel a dispus condamnarea inculpatei A. sub cuvânt că "nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudență și diligență, pentru administrarea tratamentului cu corticoizi, respectiv a aplicat greșit tratamentul pacientei G., având consecința decesului acesteia, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen..".

În continuare, a apreciat că infracțiunea de ucidere din culpa imputată medicului A. și încadrarea acesteia în condițiile de tipicitate trebuie examinată prin raportare la dispozițiile art. 381 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2005. Aceasta pentru că, dacă medicul a acționat în conformitate cu drepturile și obligațiile prevăzute de aceste texte de lege, în ipoteza producerii rezultatului nedorit de niciun medic, al decesului pacientului, nu este îndeplinită condiția de tipicitate cerută de lege pentru a se putea pronunța o hotărâre de condamnare, pentru că în acest caz ne aflăm în ipoteza art. 16 alin. (1) pct. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport cu cele expuse, partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. a apreciat că se impune admiterea recursului în casație, astfel cum a fost formulat.

Prin cererea de recurs în casație formulată de partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare Reasigurare S.A. F. a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea cererii, s-a arătat că decizia penală nr. 906 din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția Penală, este nelegală, datorită gravelor erori de iure comise de instanța de apel, în privința judecării chestiunii prealabile invocate [art. 52 alin. (3) din C. proc. pen..], erori în lipsa cărora ar fi fost menținută sentința penală nr. 252 din 03.04.2020 a Judecătoriei Sector 1, prin care s-a dispus achitarea inculpatei A., conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Societatea de asigurări a precizat că cererea de recurs în casație are ca obiect, atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, datorită faptului că instanța de apel a omis în totalitate faptul că polița de asigurare în baza căreia a fost obligată la plata despăgubirilor, nu avea acoperire pentru daune morale.

Astfel, a susținut că fapta, așa cum a fost descrisă și reținută de instanța de apel, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă, pronunțarea soluției de condamnare și reținerea greșită a faptei în sarcina inculpatei producându-se numai din cauza refuzului instanței de a lua în considerare la soluționarea cauzei avizele și concluziile Comisiei Superioare a INML și a Comisiei de Avizare și Control din cadrul INML. În continuare, recurenta a susținut că s-a dispus condamnarea inculpatei, în apel, doar în baza unei opinii, formulate de medicul specialist H..

Totodată, a arătat că instanța de apel a comis grave erori și în soluționarea laturii civile a cauzei, obligând S.C. F. la plata despăgubirilor, reprezentând daune materiale și daune morale deși, în mod evident aceste despăgubiri erau excluse. Excluderea de la plată figura, în mod clar, pe prima pagină a poliței de asigurare aflată la dosarul cauzei, iar prin notele de ședință prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive, recurenta a arătat că motivul formulării excepției a fost întemeiat strict pe excluderea de la plata despăgubirilor înscrise în polița de asigurări aflată la dosarul cauzei.

Drept consecință, raportat la aspectele de fapt și de drept invocate prin apărările formulate, a considerat că se impune admiterea recursului în casație în sensul celor arătate.

Prin încheierea pronunțată la data de 10 noiembrie 2022, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de recurenta A. și de recurentele-părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală și a fixat termen la data de 24 noiembrie 2022, pentru judecarea recursurilor în casație pe fond.

În încheierea pronunțată, Înalta Curte a arătat că a admis în principiu cererile de recurs în casație numai cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, respectiv elementul material și legătura de cauzalitate, ce se circumscriu laturii obiective.

Examinând recursurile în casație declarate de recurenta A. și de recurentele-părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București, Înalta Curte, după deliberare, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Cazul de recurs în casație invocat de inculpat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, adică doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, se reține că analizarea criticilor formulate de recurenți se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte putând cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casație, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel și analizând, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație este admisibilă numai cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, respectiv elementul material și legătura de cauzalitate, ce se circumscriu laturii obiective. Așadar, Înalta Curte urmează a examina, în cele ce succed, aspectele mai sus menționate.

În speță, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că " în drept, fapta inculpatei A. care, în noaptea de 01/02.07.2014, în exercitarea atribuțiilor de medic primar medicină de familie, cu ocazia efectuării serviciul de gardă la camera de primiri urgențe a D. din București, nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudență și diligență, pentru administrarea tratamentului cu corticoizi, respectiv a aplicat greșit tratamentul pacientei G., având consecință decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen. (...) În ceea ce privește raportul de cauzalitate între administrarea de către inculpată a solumedrolului în condițiile menționate mai sus și deces există legătură de cauzalitate directă. S-a explicat în Suplimentul la Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală nr. A5/6108/2015 faptul că fibrilația ventriculară neresponsivă la manevrele de resuscitare, urmată de oprirea cordului și deces, s-a produs în timpul perfuziei intravenoase cu metilprednisolon hemisuccinat, ceea ce duce la concluzia că între administrarea solumedrolului în condițiile menționate mai sus și deces există legătură de cauzalitate directă, condiționată de afecțiunile cardiace preexistente necunoscute clinic și determinate histopatologic la momentul efectuării necropsiei medico-legale. Curtea notează că legătura de cauzalitate există și atunci când activitatea culpabilă a inculpatei se suprapune pe o altă stare/situație/activitate a altei persoane, fiind suficient ca acțiunea inculpatei să se înscrie printre cazurile care au determinat rezultatul.".

Din analiza considerentelor deciziei penale atacate rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta pentru care inculpata a fost trimisă în judecată întrunind condițiile de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă pentru care a fost condamnată, aspecte care au fost amplu argumentate de către instanța de apel, cu trimiteri la probatoriile pe care le-au avut în vedere.

Prin urmare, se constată că susținerile recurenților, în sensul că fapta inculpatei nu este prevăzută de legea penală, nu sunt apte a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât timp cât există concordanță între baza factuală, astfel cum a fost ea reținută în mod definitiv de instanța de apel și condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă, pentru care a fost condamnată.

Înalta Curte consideră că nu se pot examina criticile de ordin subiectiv referitor la forma de vinovăție a recurentei inculpate, respectiv a culpei, prin prisma cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., dar nici printr-un alt caz de casare, în raport cu natura și specificul recursului în casație.

De asemenea, Înalta Curte nu poate examina, în calea extraordinară solicitată probele administrate, acestea fiind de competența primei instanțe și instanței de apel.

Așadar, Înalta Curte consideră criticile referitoare la latura obiectivă privind cauza, elementul material, legătura de cauzalitate, ca fiind nefondate, întrucât, pe de o parte, împrejurările stabilite cu caracter definitiv de instanța de apel conduc la îndeplinirea condițiilor de tipicitate referitoare la elementul material și legătura de cauzalitate, iar pe de altă parte, ar tinde spre schimbarea situației de fapt, ceea ce excedează căii extraordinare de atac solicitate.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenta inculpată A. și de recurentele părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată A. și recurentele părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenta inculpată A. și de recurentele părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală.

Obligă recurenta inculpată A. și recurentele părți responsabile civilmente F. S.A. și S.C. D. S.R.L. București la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2022.