Decizia nr. 2039/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamant A. a solicitat anularea mai multor acte administrative, respectiv actul nr. x/27.09.2019 reprezentând adresa de respingere de către Inspectoratul de Stat în Construcții a cererii de prelungire a valabilității atestatului seria x nr. x/19.09.1994, nr. y/18.11.2019-reprezentând adresa de respingere a plângerii prealabile depuse de reclamant, precum și a Ordinului MDRAP nr. 1895/2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția lucrărilor de construcții, precum și pentru modificarea Reglementării tehnice "Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții" aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 777/2003. Totodată a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 și a solicitat admiterea sesizării Curții Constituționale cu privire la prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 ca fiind contrare dispozițiilor art. 108 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 23 iulie 2020, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulată de către reclamant, constatând că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992 și art. 29 ale aceluiași act normativ.

Calea de atac exercitată Împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamant A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivare arată că chiar dacă prevederile a căror neconstituționalitate se solicită "Procedura privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția se aprobă prin ordin al Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice", sunt contrare evident dispozițiilor art. 108 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului, și are legătură cu soluționarea cauzei deoarece legalitatea Ordinului nr. 1895/2016 emis de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP) direct în aplicarea legii fără a avea o hotărâre a guvernului intermediară a permis Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice să introducă prevederi contrare unei hotărâri a guvernului existentă care își producea efectul la data emiterii și prin republicare în anul 2018 a păstrat aceeași prevedere cu care prevederea din OMDRAP 1895/2016 este contrară. Împotriva dispozițiile Deciziei RIL a Î.C.C.J. nr. XXXVI/2006 emise în rațiunea evitării subiectivismului instanțelor de judecată, dispoziții obligatorii potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. tuturor instanțelor de judecată care instituie îndatorirea instanței de a răspunde Ia invocarea excepțiilor de neconstituționalitate a unor prevederi ridicate a fața ei ca o garanție a liberului acces la justiție garantat de dispozițiile art. 21 din Constituția României, deoarece " în raport de dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României și de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, ci doar prin intermediul instanței în fața căreia a fost ridicată" deoarece prin care aceste dispoziții legale atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanța a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă această are legătură cu soluționarea cauzei și dacă nu s-a constatat anterior neconstituționalitatea sa. În aprecierea dispozițiile Deciziei RIL a I.C.C.J. nr. XXXVI/2006, nerespectate de prima instanță, solicită casarea încheierii de ședință din data de 23 iulie 2020 cu privire la respingerea invocării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 și admiterea sesizării Curții Constituționale cu privire la prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 fiind contrare dispozițiilor art. 108 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului.

Apărările formulate în cauză Intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca fiind nul, iar în subsidiar ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând cauza și încheierea atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului. Înalta Curte constată întemeiată excepția invocată, fiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei. O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a acțiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea. Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.