ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1211/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată și cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, a solicitat anularea următoarelor acte administrative: actul administrativ cu caracter individual nr. x/27.09.2019, reprezentând adresa de respingere de către Inspectoratul de Stat în Construcții a cererii de prelungire a valabilității atestatului seria x nr. x/19.09.1994; actul administrativ cu caracter individual nr. x/18.11.2019, reprezentând adresa de respingere a plângerii prealabile depuse de reclamant; actul administrativ cu caracter normativ Ordinul MDRAP nr. 1895/2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea și exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuția lucrărilor de construcții, precum și pentru modificarea Reglementării tehnice "Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții" aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 777/2003. Totodată, prin acțiune reclamantul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015, pe care le-a apreciat a fi contrare dispozițiilor art. 108 alin. (2) din Constituția României.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulată de către reclamant, constatând că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992 și art. 29 ale aceluiași act normativ.

Calea de atac declarată împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2020 și soluția instanței de recurs Împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea încheierii recurate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 4 august 2018, sub nr. x/2020/a1. Prin decizia nr. 2039 din 3 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu opinie majoritară, a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Contestația în anulare Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2021, pe rolul Înaltei Curși de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții, a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2039 din 31 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul solicitând admiterea căii de atac extraordinare și anularea deciziei atacate. În motivarea cererii, contestatorul susține necompetența material procesuală a completului care a pronunțat decizia nr. 203/31.03.2021, întrucât niciunul dintre cei trei judecători nu este specializat în materia contenciosului administrativ. În acest sens, solicită a se avea în vedere decizia nr. 17/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia necompetența material procesuală a completului specializat este de ordine publică. Mai arată contestatorul că, urmare a lipsei competenței material procesuale a completului de judecată, recursul său a fost soluționat în mod nelegal, prin raportare la dispozițiile art. 486 și 488 C. proc. civ., cu ignorarea dispozițiilor Deciziei RIL a I.C.C.J. nr. XXXVI/2006, care nu permit judecătorului de drept comun să aprecieze asupra oportunității și necesității invocării excepției de neconstituționalitate. Cât timp prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 au fost invocate de Inspectoratul de Stat în Construcții pentru a dispune anularea atestatelor profesionale a peste 3000 de specialiști, este evident că aceste prevederi au legătură cu soluționarea cauzei, iar decizia instanței de recurs este una subiectivă.

Apărările formulate în cauză Intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții nu a depus întâmpinare față de contestația în anulare formulată de A.. II. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare Analizând contestația în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., text de lege pe care contestatorul și-a întemeiat cererea: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;" Înalta Curte reține că, în speță, în raport de susținerile contestatorului și de temeiul de drept pe care se întemeiază cererea, pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația (decizia nr. 2039/2021) să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, hotărârea să fi fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut, iar excepția necompetenței absolute să fi fost invocată și instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia. Aceste condiții sunt solicitate în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre ele determină inadmisibilitatea in integrum a contestației în anulare. Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită decât prima condiție, decizia nr. 2039/2021 fiind pronunțată în soluționarea unui recurs declarat potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Cât privește pretinsa necompetență absolută a instanței de recurs, Înalta Curte constată că o astfel de excepție nu a fost invocată de vreuna din părțile cauzei și, evident, nu există o omisiune a instanței de a soluționa această excepție. Prin urmare, această condiție nu este îndeplinită în cauză, astfel încât contestația în anulare este inadmisibilă, chiar și fără examinarea celei de-a treia condiții, din perspectiva neîntrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de lege. Înalta Curte constată că nici condiția pronunțării hotărârii de către o instanță necompetentă absolut nu este îndeplinită. Este de necontestat că, prin decizia nr. 17/2018, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că are caracter de ordine publică și necompetența material procesuală a secției/completului specializat, ceea ce a condus și la modificarea legislativă a art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin includerea acestei situații în cazurile de necompetență publică. Însă, contestatorul nu a invocat o astfel de necompetență material procesuală a secției sau completului specializat, ci a susținut că niciunul dintre cei trei judecători care au constituit completul învestit cu soluționarea recursului său nu este specializat în materia contenciosului administrativ, în raport de parcursul profesional al acestora, respectiv de instanțele și secțiile în cadrul cărora au activat anterior. Or, această ipoteză nu conturează un caz de lipsă a competenței material procesuale, câtă vreme nicio dispoziție din cuprinsul Legii nr. 304/2004 sau al Legii nr. 554/2004 nu impune cerințe referitoare la "specializarea" judecătorilor care judecă în materia contenciosului administrativ, respectiv condiții de obținere/certificare a acestei specializări. Altfel spus, în această materie, specializarea privește secția sau completul, după caz (în cadrul Înaltei Curți fiind organizată o secție specializată de contencios administrativ și fiscal), iar nu judecătorul membru al secției sau al completului respectiv. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 508 din același cod, va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A., ca inadmisibilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,