ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4137/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22.11.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România, anularea procesului-verbal din data de 10.05.2018, precum și a procesului-verbal din data de 28.11.2018. Prin încheierea nr. 442/CA/2020 din 09.07.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției a III-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu de instanță, și a fost trimis dosarul spre soluționare secției I Civile a aceleiași instanțe.

Recursul exercitat în cauză Împotriva hotărârii de declinare a promovat recurs reclamantul A., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 16.07.2020, sub nr. x/2019, iar prin precizările ulterioare depuse la dosar partea a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001, pe care le-a considerat neconstituționale prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României. De asemenea, a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (3) și a prevederilor art. 197 teza I din C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 848/CA/2020-R din data de 27 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (3) și a art. 197 teza I din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001 și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., excepție invocată de același recurent. De asemenea, s-a admis excepția netimbrării recursului, excepție invocată din oficiu, și s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de A. împotriva încheierii nr. 442/CA din 09.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România.

Contestația în anulare formulată Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 24 decembrie 2020, sub nr. x/2020. Cererea de contestație în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., partea invocând faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale cu referire la chestiunea timbrajului. În cuprinsul cererii de contestație în anulare a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004. La termenul de dezbateri din data de 14 iunie 2021, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare, în urma deliberării, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate supra, reținând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul că textele de lege vizate de excepție nu au legătură cu soluționarea cauzei. De asemenea, prin Decizia nr. 503/CA/2021-R din data de 14 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România, împotriva deciziei nr. 848/CA/27.11.2020 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, care a fost menținută în totalitate, fiind obligat contestatorul să plătească intimatei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în contestație. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că nu este incident motivul de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în cauză pretinsa eroare de judecată nefiind circumscrisă noțiunii de eroare materială în sensul textului de lege antereferit.

Recursul exercitat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale Împotriva soluției Curții de Apel Oradea, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv a prevederilor art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, contestatorul A. a formulat recurs, în termen legal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06.07.2021. În dezvoltarea recursului promovat în cauză, recurentul-reclamant a susținut că dispozițiile Deciziei nr. XXXVI/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii și obligatorii pentru toate instanțele de judecată, impun acestora obligația de a răspunde solicitărilor prin care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate a unor dispoziții legale, în virtutea garantării și respectării dreptului de acces la justiție, astfel cum acesta este reglementat de art. 21 din Constituția României, având în vedere faptul că părțile nu pot sesiza direct Curtea Constituțională a României cu o excepție de neconstituționalitate, ci exclusiv prin intermediul instanței. Recurentul-reclamant a înțeles să critice hotărârea Curții de Apel Oradea întrucât instanța a refuzat în ședința publică din 14 iunie 2021 să răspundă cererii sale prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nerespectând astfel dispozițiile obligatorii ale Înaltei Curți date în decizia în interesul legii nr. XXXVI/2006 și dovedind în acest fel că nu poate asigura desfășurarea judecării cauzei într-un mod echitabil de către o instanță imparțială, garanție a art. 6&1 din Convenție. În opinia părții, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dă dreptul instanței la judecarea invocării excepției de neconstituționalitate pe fondul acesteia, iar art. 13 din Convenție garantează solicitantului dreptul la un remediu efectiv. Prin urmare, lipsa soluționării pe fond a excepției și a pronunțării unei încheieri de ședință nu dă posibilitatea instanței de control judiciar să verifice respectarea procedurii de judecată a cererii de sesizare de către prima instanță și este încălcat astfel principiul dublului grad de jurisdicție impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat trimiterea cauzei la prima instanță, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 16.09.2021, intimatul-pârât Ordinul Arhitecților din România-Filiala Bihor a solicitat, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar constatarea nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse în dovedire. La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimatul-pârât, apreciind că partea a formulat critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurentul-reclamant a transmis Înaltei Curți la 20.09.2021 și respectiv 21.09.2021, prin intermediul poștei electronice, note de ședință prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, înregistrată sub nr. x/2020/a1, precum și excepția nulității absolute a întâmpinării formulate de d-na avocat B. pentru intimatul-pârât. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat,pentru considerentele ce succed. Cu titlu introductiv, Înalta Curte observă că prin notele de ședință depuse în cauză recurentul-reclamant a invocat excepția nulității întâmpinării formulate de avocatul B., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât, susținând, în esență, că Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România este o autoritate publică ce beneficiază de finanțare din bani publici prin administrarea taxei de timbru de arhitectură, fiindu-i astfel interzis să achiziționaze servicii juridice de consultanță, de asistență sau de reprezentare, având în vedere că dispune de personal propriu de specialitate juridică, și anume secretarul filialei. Analizând excepția nulității întâmpinării invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că întâmpinarea nu este supusă sancțiunii nulității și va respinge excepția având în vedere că actul de procedură întocmit îndeplinește cerințele dispozițiilor art. 205 coroborat cu art. 148 din C. proc. civ. În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 176 pct. 2 C. proc. civ., întrucât întâmpinarea formulată de intimatul-pârât este semnată de reprezentantul convențional al acestuia, în baza împuternicirii avocațiale atașate în dovedire, astfel încât nu se poate reține că întâmpinarea ar fi încălcat dispozițiile legale referitoare la reprezentarea procesuală. Nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că întâmpinarea nu este semnată de personalul propriu de specialitate juridică al pârâtului, nu poate conduce la aplicarea sancțiunii nulității acesteia, deoarece nu este susținută de vreun temei legal. În consecință, pretinsa nerespectare a dispozițiilor unor documente emise de Parlamentul și Guvernului României, invocate de către recurentul-reclamant în susținerea acestei excepții, nu atrage sancțiunea nulității întâmpinării formulate de intimatul-pârât prin reprezentant convențional, această soluție impunându-se și prin raportare la dispozițiile art. 80 din C. proc. civ., care dă posibilitatea părților să stea în judecată printr-un reprezentant ales. Analizând criticile invocate în recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține în primul rând faptul că, în calitate de instanță de control judiciar, are de analizat cererea de recurs în limitele trasate prin calea de atac promovată de parte, respectiv în ceea ce privește soluția Curții de Apel Oradea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 132 alin. (2) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. În speță, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de fond pentru motivul că instanța a refuzat să răspundă cererii formulate în ședința din 14 iunie 2021 prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a unor texte de lege pretins a avea legătură cu soluționarea cauzei, încălcând astfel dispozițiile Deciziei nr. XXXVI/2006 pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și prevederile art. 21 din Constituția României. Totodată, a susținut că art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dă dreptul instanței la judecarea invocării excepției de neconstituționalitate pe fondul acesteia, iar art. 13 din Convenție garantează solicitantului dreptul la un remediu efectiv. Conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "(1)Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile." Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul atribuie instanțelor în fața cărora a fost invocată o excepție de neconstituționalitate o competență limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, contrar susținerilor recurentului-reclamant în sensul că instanța de judecată a refuzat să-i soluționeze cererea și că avea obligația soluționării excepției de neconstituționalitate pe fondul acesteia. În realitate, prin criticile formulate partea își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanță, acestea nefiind susceptibile să conducă la reformarea hotărârii atacate. Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia a fost ridicată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea excepției printr-o încheiere motivată, în ipoteza contrară urmând să dispună respingerea sesizării formulate. Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, deoarece excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei,condiție care nu este însă îndeplinită în cauză. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța învestită cu cererea de sesizare, Înalta Curte constată că dispozițiile legale pretins a fi afectate de vicii de neconstituționalitate nu îndeplinesc condiția legăturii cu soluționarea cauzei, întrucât aspectele de neconstituționalitate vizează prevederile art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, precum și dispozițiile art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, fiind invocate de parte în cadrul juridic determinat de formularea unei căi extraordinare de atac (contestație în anulare), mijloc procedural prin intermediul căruia instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege. În speță, s-a invocat o pretinsă neconstituționalitate a unor norme cuprinse în C. proc. civ., O.U.G. nr. 80/2013 și Legea nr. 554/2004, care nu au însă incidență în pricina dedusă judecății. În acest context, având în vedere că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a analizat solicitarea reclamantului prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie și la obiectul dedus judecății, reținând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării instanței de contencios constituțional, Înalta Curte constată că nu se verifică în cauză susținerile părții sub acest aspect. În referire la criticile recurentului potrivit cărora lipsa soluționării pe fond a excepției și a pronunțării unei încheieri de ședință nu dă posibilitatea instanței de control judiciar să verifice respectarea procedurii de judecată a cererii de sesizare de către prima instanță, fiind încălcate astfel principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul solicitantului la un remediu efectiv, impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că prin încheierea de dezbateri de la termenul din data de 14 iunie 2021 instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a analizat solicitarea părții, în limita competenței sale stabilite prin lege, și a constatat în mod corect că nu sunt întrunite cumulativ cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că articolele vizate de excepția de neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei. Or, câtă vreme instanța a analizat solicitarea părții și a argumentat hotărârea pronunțată prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie, soluție împotriva căreia partea a avut posibilitatea să promoveze recurs, în acord cu dispozițiile Deciziei Înaltei Curți nr. XXXVI/2006 pronunțate într-un recurs în interesul legii, instanța de control judiciar având astfel posibilitatea să verifice conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, nu se poate susține cu suficient temei că hotărârea ar fi fost pronunțată cu nerespectarea regulilor de procedură și că ar fi fost încălcate principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul solicitantului la un remediu efectiv. Distinct de cele reținute, în ceea ce privește accesul la justiție în accepțiunea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte constată că potrivit jurisprudenței instanței europene (ex. Cauza Roseiro Bento c. Portugalia, 2988/02), în materie civilă Convenția nu prevede obligativitatea unui dublu grad de jurisdicție, art. 6 nelimitând dreptul statelor de a exclude de la posibilitatea de recurs anumite litigii, întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiției și evitarea aglomerării instanțelor de recurs. Prin urmare, în materie civilă dublul grad de jurisdicție, respectiv dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță, aparent nu este garantat și, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului dă o accepțiune generoasă noțiunii de proces echitabil, prezentă în art. 6 alin. (1) din Convenție și dezvoltată pe cale jurisprudențială, instanța europeană nu tratează principiul dublului grad de jurisdicție în materie civilă ca fiind o garanție a respectării acestui text. În speță, relativ la criticile formulate de recurentul-reclamant este de observat că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată intimatului, care nu a exprimat un punct de vedere, că părțile au fost citate pentru termenul la care prima instanță a luat în discuție și a soluționat sesizarea, iar soluția de respingere a fost atacată cu recurs, partea neformulând însă critici concrete privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanță, a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității. În esență, criticile recurentului-reclamant reflectă nemulțumirile sale cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat și din perspectiva nerespectării principiului dublului grad de jurisdicție. În egală măsură, Înalta Curte reține că modalitatea în care legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului împotriva soluției de respinge a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ori nemulțumirea generică a recurentului legată de procedura de soluționare a cererii de sesizare, subsumate, de asemenea, unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă chestiuni care să determine reformarea hotărârii pronunțate sub aspectul sesizării Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate. Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate și că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat. Cât privește solicitarea intimatului-pârât de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". În speță, reclamantul a promovat calea extraordinară de atac a recursului, iar prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și obligarea părții recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura seria x nr. x din 22.07.2021 și chitanța nr. x/27.07.2021 depuse la dosarul de recurs. În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În aplicarea dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatului-pârât și va obliga recurentul-reclamant să plătească acestuia cheltuielile de judecată avansate în recurs și dovedite ca atare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluționare a recursului, recurentul-reclamant este partea care a căzut în pretenții în accepțiunea prevederilor legale incidente în materie. PENTRU ACESTE MOTIVE,