ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1094/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cererii de față reține următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22.11.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România, anularea procesului-verbal din 10.05.2018, precum și a procesului-verbal din data de 28.11.2018.

Prin încheierea nr. 442/CA/2020 din 09.07.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției a III-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu de instanță, și a fost trimis dosarul spre soluționare secției I Civile a aceleiași instanțe.

Împotriva hotărârii de declinare a promovat recurs reclamantul A., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 16.07.2020, sub nr. x/2019, iar prin precizările ulterioare depuse la dosar partea a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001, pe care le-a considerat neconstituționale prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României. De asemenea, a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (3) și a prevederilor art. 197 teza I din C. proc. civ.

1.2. Prin decizia civilă nr. 848/CA/2020-R din data de 27 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (3) și a art. 197 teza I din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001 și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., excepție invocată de același recurent.

De asemenea, s-a admis excepția netimbrării recursului, excepție invocată din oficiu, și s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de A. împotriva încheierii nr. 442/CA din 09.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România.

1.3. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 24 decembrie 2020, sub nr. x/2020.

Cererea de contestație în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., partea invocând faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale cu referire la chestiunea timbrajului. În cuprinsul cererii de contestație în anulare a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

La termenul de dezbateri din data de 14 iunie 2021, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare, în urma deliberării, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate supra, reținând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul că textele de lege vizate de excepție nu au legătură cu soluționarea cauzei.

De asemenea, prin Decizia nr. 503/CA/2021-R din data de 14 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Filiala Bihor a Ordinului Arhitecților din România, împotriva deciziei nr. 848/CA/27.11.2020 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, care a fost menținută în totalitate, fiind obligat contestatorul să plătească intimatei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în contestație.

1.4. Împotriva soluției Curții de Apel Oradea, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv a prevederilor art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, contestatorul A. a formulat recurs, în termen legal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06.07.2021.

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 16.09.2021, intimatul-pârât Ordinul Arhitecților din România-Filiala Bihor a solicitat, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar constatarea nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimatul-pârât, apreciind că partea a formulat critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a transmis instanței supreme, la data de 20.09.2021, prin intermediul poștei electronice, precizări prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, înregistrată sub nr. x/2020/a1, iar la data de 21.09.2021, tot prin poșta electronică, precizări în sensul invocării excepției nulității absolute a întâmpinării formulate de d-na avocat B. pentru intimatul-pârât.

1.5. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de recurentul-reclamant A., privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect.

1.6. Prin Decizia nr. 4137 din data de 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 132 alin. (2) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004. Totodată, l-a obligat pe recurentul-reclamant să plătească intimatului-pârât Ordinul Arhitecților din România - Filiala Bihor suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 27.09.2021, recurentul-reclamant A. a transmis prin poșta electronică o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând completarea hotărârii pronunțate în dosar la data de 23 septembrie 2021.

În dezvoltarea motivelor invocate a făcut trimitere la dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, la dispozițiile Declarației universale a drepturilor omului și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv la dispozițiile din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în respectarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, prin care acestea au un caracter obligatoriu, având prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

A invocat prevederile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 25 iulie 1997 (actualul art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992) și a susținut că instanța a refuzat să răspundă solicitării sale prin care a invocat excepția de neconstituționalitate, pe motiv că Legea nr. 47/1992 nu prevede o sancțiune pentru acest refuz.

Astfel, instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 4137 din data de 23 septembrie 2021 a refuzat să răspundă cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 alin. (6) din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 25 iulie 1997 (actualul art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În consecință, a solicitat completarea hotărârii cu privire la invocarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor legale invocate.

De asemenea, a susținut că prin notele transmise în data de 21 septembrie 2021 a invocat excepția nulității absolute a întâmpinării, întemeiată pe două legi și două documente, unul emis de Parlamentul României și unul emis de Guvernul României, astfel că înțelege să solicite completarea hotărârii și cu motivele pentru care instanța de recurs a înlăturat aceste argumente.

A mai invocat recurentul-reclamant dispozițiile Deciziei RIL a ÎCCJ nr. XXXVI/2006 care impun judecătorului obligația de a răspunde cererilor prin care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate, ca o garanție a liberului acces la justiție enunțat de prevederile art. 21 din Constituția României și garantarea dreptului de a fi judecat într-un mod echitabil de către o instanță imparțială, drept recunoscut și garantat de art. 6 din CEDO și de art. 47 teza a II-a din CDFUE, în condițiile în care, raportat la art. 146 lit. d) din Constituția României și de art. 29 din Legea nr. 47/1992, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, ci, doar prin intermediul instanței în fața căreia a fost ridicată.

A susținut că pentru a fi sigur de îndeplinirea acestor obligații de către judecător, prin art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a stabilit abaterile disciplinare ale judecătorului pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii. De altfel, întrucât refuzul judecătorului de a sesiza Curtea Constituțională este de drept o îngrădire a liberului acces la justiție, a considerat că acesta se sancționează cu nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de instanță în acea zi, inclusiv sub aspectul nesoluționării recursului în termenul prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea cererii de completare a hotărârii în privința aspectelor sesizate.

Intimatul-pârât Ordinul Arhitecților din România - Filiala Bihor, deși i s-a comunicat cererea de completare a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de recurs, nu a formulat un punct de vedere cu privire la solicitarea recurentului-reclamant.

Analizând cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 4137 din data de 23 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile legale incidente și de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.: "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.

În speță, recurentul-reclamant A. a solicitat completarea dispozitivului hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2010, respectiv decizia nr. 4137 din data de 23 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub două aspecte: în ceea ce privește invocarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 alin. (6) din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale (actualul art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și cu privire la soluția asupra excepției nulității absolute a întâmpinării formulate de intimatul-pârât în dosarul de recurs, excepție întemeiată pe două legi și două documente, unul emis de Parlamentul României și unul emis de Guvernul României, înțelegând astfel să solicite completarea hotărârii cu motivele pentru care instanța de recurs a înlăturat aceste argumente.

4.1. Cu privire la cererea de completare a dispozitivului deciziei în ceea ce privește soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 23 alin. (6) din Legea nr. 138/1997, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată.

Observă instanța că pentru termenul de judecată a recursului stabilit la data de 23 septembrie 2021, recurentul-reclamant a depus la dosar, prin poșta electronică, precizări prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, în totalitatea ei, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, partea a arătat, în esență, că Legea nr. 184/2001 este neconstituțională prin raportare la dispozițiile Constituției României și la prevederile celor trei tratate internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale la care România este parte, argumentând că art. 24 alin. (1) din actul normativ contestat este neconstituțional prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituția României.

A susținut că este interzis ca o persoană juridică de drept privat să aibă propria jurisdicție special administrativă, câtă vreme Ordinul Arhitecților din România este persoană juridică de drept public, înființată prin Legea nr. 184/2001 și care se supune categoriei asimilate autorităților publice, în temeiul art. 192 din C. civ.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de recurentul-reclamant A.,privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește condiția legăturii cu soluționarea cauzei, a actului normativ a cărui neconstituționalitate a fost invocată, că aceasta nu este îndeplinită, deoarece legătura la care face trimitere textul de lege nu este generată de simpla tangență cu obiectul cererii, ci, este necesar ca aspectele de neconstituționalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituțională, să aibă aptitudinea de a influența soluția ce se va pronunța în cauză.

Așadar, prin prisma interesului procesual, s-a apreciat că nu este îndeplinită în cauză cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, întrucât aspectele de neconstituționalitate vizează dispozițiile Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, fiind invocată excepția în faza procesuală a recursului având ca obiect verificarea modului de soluționare a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, precum și a prevederilor art. 488 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, iar recurentul-reclamant nu a evidențiat efectul pe care o eventuală declarare a neconstituționalității acestor acte normative l-ar produce cu privire la legalitatea celor două procese-verbale contestate în cauză.

După cum se poate observa, deși recurentul-reclamant susține că instanța de recurs nu a dat curs solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și nu a răspuns argumentelor formulate, din considerentele expuse supra rezultă că instanța de recurs a analizat solicitarea sa în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, în integralitatea acesteia, prin urmare, în limitele sesizării instanței.

Împrejurarea că recurentul-reclamant a înțeles să solicite completarea hotărârii cu excepția de neconstituționalitate a altor dispoziții legale, neinvocate inițial, prin intermediul unui demers ulterior încheierii dezbaterilor și pronunțării hotărârii de recurs, nu este de natură a atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece nu este îndeplinită condiția omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui petit formulat de parte în condițiile legii.

Distinct de acest aspect, este de observat faptul că asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate, instanța de recurs s-a pronunțat printr-o hotărâre separată, respectiv prin încheierea din 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, dosar asociat format ca urmare a invocării acestei excepții, în aplicarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că solicitarea de completare a dispozitivului deciziei nr. 4137 din 23 septembrie 2021 nu se justifică nici din această perspectivă.

4.2. Cu privire la cererea de completare a dispozitivului deciziei în ceea ce privește soluționarea excepției nulității absolute a întâmpinării formulate de intimatul-pârât în dosarul de recurs, Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondată.

Din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant a formulat precizări, transmise instanței prin poșta electronică, la data de 21.09.2021, în cuprinsul cărora a invocat excepția nulității absolute a întâmpinării formulate de d-na avocat B. pentru intimatul-pârât Ordinul Arhitecților din România - Filiala Bihor.

Verificând decizia nr. 4137 din 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, sub aspectul sesizat de recurentul-reclamant, în raport de dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii în discuție, mai exact la pct. II "Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului", instanța de recurs a analizat excepția invocată de parte, respingând-o conform argumentelor expuse.

Astfel, instanța a constatat că întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ordinul Arhitecților din România nu este supusă sancțiunii nulității, actul de procedură întocmit îndeplinind cerințele dispozițiilor art. 205 coroborat cu art. 148 din C. proc. civ.

A reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 176 pct. 2 C. proc. civ., deoarece întâmpinarea formulată de intimatul-pârât este semnată de reprezentantul convențional al acestuia, în baza împuternicirii avocațiale atașate în dovedire, nefiind motive pentru a se constata că întâmpinarea ar fi încălcat dispozițiile legale referitoare la reprezentarea procesuală.

Totodată, a reținut că nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că întâmpinarea nu este semnată de personalul propriu de specialitate juridică al pârâtului, nu poate conduce la aplicarea sancțiunii nulității acesteia, afirmația părții nefiind susținută de vreun temei legal. În consecință, s-a apreciat că pretinsa nerespectare a dispozițiilor unor documente emise de Parlamentul și Guvernul României, invocate de către recurentul-reclamant în susținerea acestei excepții, nu atrage sancțiunea nulității întâmpinării formulate de intimatul-pârât prin reprezentant convențional, această soluție impunându-se și prin raportare la dispozițiile art. 80 din C. proc. civ., care dă posibilitatea părților să stea în judecată printr-un reprezentant ales.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurentul-reclamant în cererea privind completarea dispozițiilor deciziei pronunțate de instanța de recurs, în sensul soluționării excepției nulității întâmpinării și expunerii argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile sale, nu se circumscriu dispozițiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece, așa cum s-a arătat în precedent, excepția invocată a fost analizată și soluționată în sensul respingerii, conform argumentelor prezentate, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiția omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui petit formulat de parte.

Față de considerentele expuse la pct. 4 din prezenta decizie, constatând că în speță cererea recurentului-reclamant A. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 4137 din 23 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2020, nu se circumscrie cerințelor art. 444 din C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, Înalta Curte o va respinge ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de reclamantul A. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 4137 din 23 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2020, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.