ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 535/2022

Asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 august 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare a domnilor judecători A. și B. din cadrul Tribunalului Prahova, formulată de contestatoarea C.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reținut că la termenul de judecată stabilit în vederea soluționării contestației la data de 01.08.2022, persoana condamnată C. a formulat cerere de recuzare a domnilor judecători A. și B. din cadrul Tribunalului Prahova, întrucât anterior aceștia au pronunțat două decizii de respingere a contestațiilor formulate împotriva sentințelor de respingere a cererilor de liberare condiționată. Totodată, a învederat că înțelege să formuleze această cerere pentru că anterior a depus la dosarele despre care face vorbire, înscrisuri ce conțineau 180 pagini, iar completul nu le-a studiat, apreciind astfel că acest complet de judecată i-a încălcat dreptul la apărare.

În drept, au fost invocate disp. art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

La același termen de judecată s-a constatat imposibilitatea constituirii unui complet colegial în vederea soluționării cererii de recuzare, distinct de cel recuzat, astfel că cererea a fost înaintată Curții de Apel Ploiești, în vederea desemnării unei alte instanțe pentru soluționarea acesteia.

Examinând sesizarea cu soluționarea căreia a fost învestită, Curtea a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 alin. (8) și alin. (9)1 din C. proc. pen., potrivit cărora "când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiași instanțe sau, în cazul instanțelor organizate pe secții, din cadrul aceleiași secții și nici din cadrul unei secții cu aceeași specializare, cererea se soluționează de un judecător de la instanța ierarhic superioară.

În cazul în care se admite abținerea sau recuzarea, dacă instanța competentă pentru soluționarea cauzei este organizată pe secții și nu se poate desemna un judecător de la secția corespunzătoare a acestei instanțe, soluționarea cauzei se realizează de o altă secție a aceleiași instanțe, care are aceeași specializare. Dacă nu există o secție cu aceeași specializare, judecătorul de la instanța ierarhic superioară desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat declarația de abținere sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel învecinate".

Prin urmare, desemnarea unei alte instanțe egale în grad cu cea în fața căreia s-a formulat cererea de recuzare este condiționată de admiterea acestei cereri, care, în situația inexistenței unui număr suficient de judecători ai unei secții specializate din cadrul instanței pentru a se putea analiza temeinicia sa, se soluționează de un complet constituit în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural de la instanța ierarhic superioară.

În continuare, examinând cererea de recuzare, în raport, cu motivele invocate, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, s-a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel, potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată.

Pentru a se analiza existența acestui caz de incompatibilitate, Curtea a examinat cu prioritate aspectele jurisprudențiale europene și naționale în materie, așa cum acestea au fost reliefate în doctrina de specialitate.

În lumina jurisprudenței constante a CEDO, imparțialitatea instanței de judecată, în sensul art. 6 parag. 1, este analizată, atât sub aspect subiectiv, cât și sub aspect obiectiv (a se vedea hotărârile Procola contra Luxemburg, Le Compte, van Leuven, de Meyere contra Belgiei, Thorgeir contra Islandei, Hautschildt contra Danemarcei, Klezn contra Olandei).

S-a statuat astfel, că, prin prisma demersului subiectiv, judecătorii sunt datori să se abțină a manifesta o poziție preconcepută (hotărârile Piersack contra Belgiei și De Cubber contra Belgiei), iar prin prisma demersului obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanții pentru a exclude orice dubiu că ar putea fi părtinitor într-un litigiu dedus judecății (Piersack contra Belgiei, Grieves contra Marii Britanii).

Astfel, incompatibilitatea a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal.

Pornind de la aceste hotărâri, s-a stabilit tot în jurisprudența CEDO că imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, iar atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuie să fie dovedită (cauzele Kyprionou contra Ciprului, Wettstein contra Elveției, Padovani contra Iltaliei).

Astfel, printre cazurile rare când CEDO a reținut că se poate contura acest motiv de incompatibilitate, a fost și acela în care judecătorul și-ar fi exprimat părerea, calificând apărarea inculpatului ca fiind "incredibilă", " mincinoasă" și " respingătoare".

În egală măsură, se poate aplica demersul obiectiv pentru a se determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa. În aplicarea acestui demers, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă.

Esențial este, însă, că bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, iar în acest caz judecătorul bănuit de imparțialitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (a se vedea hotărârile din cauzele Rudnichenko contra Ucrainei, Castillo Algar contra Spaniei, Micallef contra Maltei).

Cu toate că în prezenta cauză a fost invocat temeiul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a constatat că problema vizează maniera în care instanța s-a pronunțat anterior în contestațiile formulate de persoana condamnată împotriva sentințelor de respingere a cererilor de liberare condiționată.

Or, dispoziția instanței de respingere a unor cereri nu poate trezi serioase suspiciuni asupra lipsei de imparțialitate manifestată de către membrii completului din cadrul tribunalului.

Pronunțarea completului de judecată prin respingerea unor contestații anterioare nu poate reflecta în niciun caz o suspiciune rezonabilă referitoare la imparțialitatea completului de judecată, ci reprezintă tocmai efectul aplicării în cauză a dispozițiilor legale ce guvernează procesul penal, fără ca aceasta să antreneze, în vreun fel, vreo exprimare a părerii membrilor completului de judecată de natură să contureze lipsa lor de imparțialitate.

Noțiunea de imparțialitate judiciară presupune ca judecătorii implicați să hotărască în mod obiectiv și pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante și a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăți sau predilecții în privința cazului pe care îl instrumentează, și fără că să acționeze în moduri care susțin interesele uneia din părți.

Conform art. 5 din Statutul Universal al Judecătorilor, "judecătorul trebuie să fie și să apară imparțial în exercițiul activității sale judiciare. El trebuie să-și îndeplinească sarcinile sale cu moderație și demnitate în raport cu funcția sa și față de toate persoanele implicate".

Prin urmare, imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluționeze în condițiile în care deontologia profesională îi obligă pe judecători să-și exercite funcția cu obiectivitate, având ca unic temei legea și principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor și influențelor exterioare. Mai mult, ei sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de imparțialitate, în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili, tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale așa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Piersack vs. Belgia (Hotărârea din 1 oct. 1982, prf. 30.)

Împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie contestatoarea C. a formulat contestație.

Examinând contestația formulată de contestatoarea C. împotriva încheierii mai sus menționată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Posibilitatea unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată de art. 129 din Constituția României. Corespunzător principiului constituțional enunțat în acest articol, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Potrivit art. 68 alin. (7) din C. proc. pen., încheierea prin care se soluționează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.

În cauză, Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 03 august 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost soluționată cererea de recuzare a domnilor judecători A. și B. din cadrul Tribunalului Prahova, formulată de contestatoarea C. Or, încheierea atacată nu este supusă niciunei căi de atac.

Se constată, așadar, că aceasta a învestit Înalta Curte cu soluționarea unei căi de atac neprevăzută de legea procesual penală, ceea ce încalcă principiul legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept, așa încât critica formulată oral în ultimul cuvânt al contestatoarei nu poate fi analizată excedând cadrului procesual.

Față de considerentele precizate, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația declarată de contestatoarea C. împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curții Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația declarată de contestatoarea C. împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curții Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15 septembrie 2022.

GGC - ED