ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2963/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 834 din 13 mai 2009 Tribunalul Iași a respins cererea de repunere în termenul de prescripție formulată de reclamanții B.M. și B.Ș.O. A respins ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanții B.M. și B.Ș.O. în nume propriu și pentru fiica lor minora C. toți cu domiciliul ales la cabinet avocat R.R. cu sediul N. în contradictoriu cu pârâții A.M. cu domiciliul în lași, Șoseaua P. și Cabinetul Obstetrică și Ginecologie E., cu sediul Iași, Șoseaua P., având ca obiect daune materiale. A respins cererea de chemare în garanție a Societății de Asigurare și Reasigurare A. SA cu sediul în București, strada P., formulată de pârâta A.M.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că acțiunea formulată de B.M. și B.Ș.O. în nume propriu și pentru fiica minoră B.C. de obligare a pârâtei A.M. și a Cabinetului de Obstetrică și Ginecologie E. la daune materiale și morale este prescrisă. Rclamanții au precizat că momentul de la care încep să curgă daunele morale și materiale solicitate este de 2 februarie 2004, data nașterii fiicei sale B.C. În cauză termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a fost împlinit data de 2 februarie 2007. Chiar dacă s-ar lua ca punct de plecare în calcularea termenului de prescripție decizia nr. 192 din 6 decembrie 2004, termenul în care reclamanții puteau formula cerere de reparare a pagubei era 6 decembrie 2007. Totodată s-a mai reținut că nu sunt motive de repunere în termen, culpa reclamanților nu poate fi invocată ca și motiv de repunere în termen.

Împotriva sentinței civile nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului lași au declarat apel B.M. și B.O.Ș. Se critică sentința primei instanțe pentru că ar fi nesocotit prevederile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd instituția repunerii în termenul de prescripție pentru cazuri temeinic justificate. Cazul temeinic justificat este lăsat la aprecierea instanței fără ca textul legal să facă alte distincții. Eforturile constante ale reclamanților-apelanți de a normaliza prin intervenții chirurgicale repetate anatomia minorei B.C., au fost cauzele temeinic justificate, care în sensul dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 au determinat depășirea termenului de prescripție.

La finalul lunii martie 2008, la 19 martie 2008 din fișa de consultație de la clinica din Budapesta s-a concluzionat că este inutilă orice intervenție chirurgicală. Raportat la acest moment s-a formulat cererea de repunere în termen și cererea de chemare în judecată. Apelul a fost respins prin decizia nr. 12 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, reținându-se următoarele: În petitul acțiunii s-a susținut că reclamanta B.M. a rămas însărcinată și s-a adresat Cabinetului privat de Obstetrică, Ginecologie și Ecografie Generală E. Iași pentru urmărirea evoluției sarcinii, fiind preluată de A.M. în calitate de medic primar obstetrică ginecologic. La data de 2 februarie 2004, reclamanta a dat naștere minorei C. care s-a născut cu o malformație locomotorie gravă ce ar fi putut fi observată de un medic cu competențe în ecografie.

Până la data introducerii acțiunii în instanță 08 aprilie 2008, reclamanții au sesizat Colegiul Medicilor din Iași și au făcut eforturi constante de a normaliza prin intervenții chirurgicale repetate anatomia minorei B.C. Pe parcursul judecării cauzei, față de excepția prescripției dreptului la acțiune invocată, de precizările făcute de reclamanți că momentul de la care încep să curgă daunele morale și materiale este momentul nașterii minorei, 2 februarie 2004 și că termenul de prescripție de 3 ani potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 este împlinit la 2 februarie 2007, s-a solicitat de către reclamanți repunerea în termenul de prescripție extinctivă. Prin cauze temeinic justificate la care se referă art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se înțeleg acele împrejurări obiective - care fără a constitui cazuri de forță majoră sunt apreciate de instanță ca fiind de natură să împiedice pe titular să-și exercite dreptul la intentarea acțiunii.

Or, instanța constată că, anterior împlinirii termenului de prescripție, reclamanții au sesizat Colegiul Medicilor din Iași pentru culpa pârâtei A.M., a fost emisă decizia nr. 192 din 7 decembrie 2004 iar apoi instanța de judecată prin hotărâre irevocabilă decizia nr. 232 din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Iași a desființat hotărârea comisiei de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor, constatând că nu există o culpă medicală a pârâtei A.M. Reține Curtea că odată cu plângerile pe care reclamanții le-au făcut împotriva pârâtei A.M. potrivit legislației penale, nu exista niciun impediment să promoveze și prezenta acțiune civilă în termenul de prescripție prev. de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Adresa Clinicii din 19 martie 2008 din Budapesta nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripție, controalele medicale efectuate pentru minora C. nu au împiedicat pe reclamanți să-și exercite dreptul la intentarea acțiunii. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de apel, ca de altfel și instanța de fond au omis să constate că au fost solicitate atât daune morale, cât și daune materiale.

Așadar, avem de a face cu două termene de prescripție care curg în mod diferit, după cum este vorba despre daune morale (de la momentul nașterii minorei) sau despre daune materiale (de la momentul răspunsului primit de la Clinica medicală din Budapesta – 19 martie 2008). Se consideră că instanța de judecată, chiar dacă reclamanții au formulat cerere de repunere în termenul de prescripție cu privire la daunele morale, în baza rolului activ, atunci când a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune ar fi trebuit să constate că momentul la care reclamanții au luat cunoștință în mod real de întinderea pagubei, deci de nivelul daunelor materiale este data de 19 martie 2008 moment în care au aflat că "este inutilă orice intervenție chirurgicală" și că minora urmează să aibă nevoie de mai multe proteze medicale, deoarece se află în proces de creștere.

Astfel, minora a trebuit să își schimbe protezele și medicația periodic, până la finalizarea procesului natural de creștere a sistemului osos. Doar din acest moment părinții ar fi putut estima cuantumul daunelor materiale reprezentând costul protezelor și al cheltuielilor aferente acestora, din moment ce până în acest moment s-au făcut demersuri pentru rezolvarea chirurgicală a afecțiunilor. Mai mult, se consideră că reclamanții pot solicita raportat la acest moment și daune morale, deoarece acesta este momentul la care li s-a adus la cunoștință imposibilitatea de vindecare a copilului. Se invocă în drept, dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea pârâtelor la plata de daune materiale și morale, urmare a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în privința acestora, acțiune pe care instanțele de fond au apreciat-o ca fiind prescrisă. Instanța de apel și cea de fond în mod eronat au apreciat în mod unitar asupra momentului de la care se calculează termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, atât pentru daunele materiale solicitate, cât și pentru daunele morale, fără a distinge între cele două categorii de despăgubiri.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instanțele de judecată au încălcat rolul activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în a determina începutul prescripției extinctive, impunându-se analizarea regulii speciale de determinare a începutului prescripției extinctive prin stabilirea a două momente alternative de la data care prescripția poate începe să curgă, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea; fie momentul obiectiv al datei la care trebuie, după împrejurări să cunoască aceste elemente, în mod separat pentru daunele materiale și pentru cele morale.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la această dată, ca și dreptul subiectiv la reparație. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de la momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

De îndată ce sunt întrunite cerințele legale pentru nașterea răspunderii – prejudiciu, fapta ilicită săvârșită în principiu, cu vinovăție și raportul la cauzalitate între cele două elemente – un drept la reparație există, desigur încă nedesăvârșit, deoarece întinderea prejudiciului, ca și modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe și cunoscute. Se impune astfel verificarea, de către instanțele de judecată a datei la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă și a datei la care se poate exercita acest drept, exercițiu ce depinde de cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente pentru a putea acționa, distinct pentru cele două petite de acțiune – obligarea la daune materiale și obligarea la daune morale.

Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza art. 314 C. proc. civ. casarea deciziei civile și a sentinței nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului Iași cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalului Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.M. și B.Ș.O. atât în nume propriu cât și pentru fiica lor minoră B.C. împotriva deciziei civile nr. 12 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului Iași și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.