ÎCCJ, Decizia nr. 107/2022

Deliberând asupra cauzei prezente, reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 5994 pronunțată în dosarul nr. x/2016, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat perimat recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 2222 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, a declarat recurs recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor înregistrat pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2021.

Prin memoriul de recurs, recurentul solicită admiterea recursului și repunerea pe rol a cauzei. Arată că va depune motivarea pe larg a recursului după comunicarea hotărârii de perimare.

Recurentul susține că încheierea de ședință din data de 9 iulie 2020 prin care s-a dispus suspendarea cererii de recurs, în prezenta cauză, motivat de faptul că niciuna dintre părți nu a solicitat judecata în lipsă a căii extraordinare de atac, nu i-a fost comunicată. Astfel, Ministerul nu a avut cunoștință de suspendarea recursului promovat în prezenta cauză, motiv pentru care nu a putut întreprinde niciun demers legal în vederea evitării perimării.

Având în vedere cele anterior menționate, apreciază că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece nu există un motiv imputabil Ministerului.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii nr. 5994 din 2 decembrie 2021 și repunerea cauzei pe rol.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei A. care a depus note scrise prin care solicită să se constate că în cauză a intervenit perimarea.

Precizează că instanța nu avea obligația de a comunica încheierea de suspendare către recurent și arată că recurentul nu a indicat temeiul de drept în baza căruia instanța ar fi trebuit sa procedeze în acest sens.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Se reține că prin memoriul de recurs, recurentul nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că motivele invocate prin cererea de recurs sunt susceptibile de încadrare în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că s-a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează instituția perimării, iar recurentul, în principal, a criticat aplicarea acestei sancțiuni.

În argumentarea căii de atac exercitate, recurentul a susținut că, în cauză, nu a intervenit perimarea, arătând că încheierea de ședință din data de 9 iulie 2020 prin care s-a dispus suspendarea cererii de recurs nu i-a fost comunicată. Astfel, Ministerul nu a avut cunoștință de suspendarea recursului promovat în prezenta cauză, motiv pentru care nu a putut întreprinde niciun demers legal în vederea evitării perimării.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni, iar potrivit alin. (2) termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni și această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.

În cauză, se constată că prin încheierea de ședință din 9 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus suspendarea soluționării cererii de recurs exercitate de recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 2222 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că niciuna dintre părțile cauzei nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În același sens, prin decizia recurată, s-a reținut că pricina a rămas în nelucrare din culpa părților mai mult de 6 luni, astfel că la termenul din 12 decembrie 2021, instanța a constatat îndeplinite condițiile pentru aplicarea sancțiunii procedurale a perimării, în temeiul dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut că de la data suspendării judecății cererii de recurs nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de perimare.

În ceea ce privește criticile recurentului, prin care solicită admiterea recursului pe motiv că nu i-a fost comunicată încheierea de ședință prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei și, astfel, nu a putut întreprinde niciun demers legal în vederea evitării perimării, Înalta Curte constată că, potrivit art. 416 alin. (2) C. proc. civ., "Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță".

C. proc. civ. nu condiționează curgerea termenului de perimare de comunicarea actului procedural întocmit de instanță, astfel că data de la care se calculează termenul de perimare este data pronunțării încheierii de suspendare a judecății pricinii, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost sau nu comunicată părților, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispunerea măsurii suspendării judecății se datorează culpei părților, a lipsei de stăruință a acestora în vederea judecării litigiului.

Totodată, se reține că nu prezintă nicio relevanță argumentele recurentului, în sensul că, în lipsa comunicării încheierii, nu a putut întreprinde nici un demers legal în vederea evitării perimării. Or, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.".

Înalta Curte reține că recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este cel care a formulat calea de atac și avea obligația de a contribui la desfășurarea și de a urmări finalizarea procesului, aceasta și în virtutea principiului disponibilității procesului civil.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța a aplicat normele legale incidente în cauză, constatând, în mod corect, că cererea de recurs s-a perimat.

În raport de considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile aduse de recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor deciziei atacate, urmând a dispune respingerea recursului împotriva deciziei civile nr. Deciziei civile nr. 5994 din 2 decembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 5994 din 2 decembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 23 mai 2022.

Procesat de GGC - LM