ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 655 din 18 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 6 București, secția penală, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 255 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus restituirea către S.C. B. S.R.L. a cantității de 5.569 cartușe ridicate.

Împotriva sentinței penale nr. 655 din 18 noiembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 656/A din 05 mai 2021, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București împotriva sentinței penale nr. 655 din data de 18.11.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția penală, în dosarul nr. x/2018, a desființat hotărârea atacată și rejudecând, în fond, în temeiul art. 342 alin. (1) din C. pen. a stabilit pentru inculpatul A. pedeapsa de 1 an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 83 din C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condițiile art. 84 din C. pen.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. a) - e) din C. pen.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 84 alin. (4) din C. pen. referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei.

A menținut dispoziția sentinței penale apelate cu privire la restituirea bunurilor și a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în drept că faptele inculpatului A. care, la data de 26.05.2016, a depozitat la punctul de lucru al societății B. S.R.L., din str. x, mun. București, un număr de 20.397 cartușe, depășind limita de 15.000 cartușe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. București și în autorizația nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen., fiind încălcate dispozițiile art. 104 din Legea nr. 295/2004, deținerea cantității de 5397 cartușe fiind fără drept, în accepțiunea legii penale.

În fapt, curtea de apel a reținut, în esență, că inculpatul A. a semnat fără obiecțiuni procesul-verbal asupra modului de păstrare și depozitare al armelor și munițiilor, precum și a documentelor care stau la baza funcționării S.C. B. S.R.L. și a recunoscut în faza de urmărire penală că numărul de cartușe depozitate în camera de muniții a societății de la punctul de lucru din București, str. x, a depășit numărul celor aprobate prin autorizația emisă de ITM București, cu argumentarea că lipsește latura subiectivă a infracțiunii, întrucât a ridicat muniție pe care nu a putut să o depoziteze imediat la un depozitar, motiv pentru care temporar a depozitat-o în camera de muniție a firmei sus-menționate.

Notând dispozițiile prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 104 alin. (1), (2), (4) și (8) din Legea 295/2004, curtea de apel a reținut, în esență, că în autorizația prevăzută în art. 104 alin. (1) din Legea 295/2004 se menționează în mod expres categoriile de operațiuni cu arme, piese și muniții care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcție de spațiul destinat acestora și de nivelul de securitate, cantitatea de muniție ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă.

Or, din actele dosarului rezultă că prin avizul nr. x/25.05.2012 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, în temeiul art. 108 din Legea nr. 295/2004 și art. 112 din H.G. nr. 130/2005, a fost avizat spațiul de păstrare al cartușelor de diferite calibre, situat în str. x, parter sector 6 deținut de S.C. B. S.R.L. pentru deținerea unei cantități de până la 14.999 cartușe de diferite calibre.

Prin autorizația pentru efectuarea operațiunilor cu arme și muniții letale nr. x/02.08.2012, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - DGPMB, s-a autorizat, în baza Legii nr. 295/2004, S.C. B. S.R.L. pentru a efectua următoarele operațiuni cu arme și muniții: depozitări arme și muniții până la maxim 15 000 cartușe.

La data de 30 august 2021, inculpatul A. a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 656/A din 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin apărător ales C. (cu împuternicire avocațială seria x nr. x, eliberată la data de 30.08.2021, Baroul București, aflată la dosarul Înaltei Curți).

Cererea de recurs în casație a fost trimisă prin poștă la data de 30.08.2021 și înregistrată la Curtea de Apel București la data de 31.08.2021.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a susținut că fapta ce a făcut obiectul acuzației constând în aceea că, în calitate de administrator al unui armurier autorizat, a depozitat într-o anumită locație (autorizată ca depozit de muniție) o cantitate mai mare de cartușe decât era înscris în avizul ITM nr. 7/25.05.2012 și în autorizația AO nr. x emisă de DGPMB, nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen.

În concret, recurentul a susținut că elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen. nu poate fi constituit în modalitatea "deținerii fără drept" de către un armurier autorizat, precum și că o persoană fizică nu ar putea niciodată să fie titular al faptei de "depozitare", deoarece este o operațiune rezervată armurierilor autorizați.

Prin urmare, norma penală fiind de strictă interpretare, nu se poate interpreta extensiv, în sensul echivalării faptei de "a depozita o cantitate mai mare de muniție decât prevede avizul ITM și autorizația DGPMB" cu aceea de "deținere fără drept" la care se referă art. 342 alin. (1) din C. pen.

Notând categoriile de persoane fizice și persoane juridice ce pot efectua activități cu arme și muniții reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, recurentul a susținut că societatea B. S.R.L. al cărei administrator era face parte din categoria prevăzută în cap. V din legea menționată, ce poartă denumirea "Armurierii sau intermediarii care pot desfășura operațiuni cu arme și muniții".

Din definiția prevăzută de legiuitor în art. 2 alin. (1).6 din Legea nr. 295/2004 (în forma în vigoare la data faptei reținute în dosar), rezultă că "depozitarea" este enumerată printre operațiunile pe care le poate desfășura un armurier autorizat, însă nu și "deținerea" de arme și muniții.

S-a mai arătat că, în Capitolul V din Legea nr. 295/2004 care reglementează activitatea armurierilor, sintagma "deținere de arme și muniții" nu este folosită, în art. 105 lit. a) din Legea nr. 295/2004 prevăzându-se că armurierii autorizați să desfășoare operațiuni de comercializare a armelor, pieselor și munițiilor pot desfășura următoarele activități: cumpărare, vânzare, închiriere, schimb, import, export și transfer de arme și muniții, precum și intermedierea efectuării acestor operațiuni.

Așadar, în opinia recurentului, "deținerea" de cartușe în ceea ce-l privește pe armurierul autorizat nu poate fi niciodată "fără drept", întrucât în cazul acestui subiect nu există o limită cantitativă impusă de lege.

Pe de altă parte, noțiunea de "depozitare" este reglementată ca o operațiune cu arme și muniții tipică pentru armurierul autorizat și, chiar și în lipsa unei definiții exprese în legea specială, din prevederile art. 104 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 295/2004 rezultă că ea constă în plasarea armelor și munițiilor, contra cost, într-un depozit, care trebuie să îndeplinească anumite condiții.

În concluzie, recurentul a susținut că noțiunile de "deținere" și "depozitare" sunt diferite, "depozitarea" referindu-se la arme și muniții care nu aparțin armurierului și sunt depozitate contra cost pentru un alt deținător legal.

În plus, prin referire la situația de fapt ce face obiectul analizei, recurentul a susținut că nu este acuzat că ar fi dobândit ilegal cartușele (achiziționate în nume propriu în scop de revânzare), întrucât nici Legea nr. 295/2004, nici autorizația emisă de DGPMB nu prevedeau niciun fel de limitare sub aspectul cantității de cartușe pe care să o cumpere și care, în acest fel, să îi intre în proprietate.

Singura limită impusă era ca în depozitul din str. x, București, să nu depoziteze mai mult de 15.000 de cartușe, cantitate stabilită în condițiile impuse de art. 104 alin. (8) din Legea nr. 295/2004, potrivit căruia în autorizația prevăzută în același articol la alin. (1) trebuie să se menționeze în mod expres categoriile de operațiuni cu arme, piese și muniții care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcție de spațiul destinat acestora și de nivelul de securitate, cantitatea de muniție ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă.

În aceste condiții, în opinia apărării, depozitarea cartușelor cu depășirea cantității prevăzută de autorizație nu este prevăzută de legea penală, pentru că depozitarea nu poate fi confundată și nici asimilată cu deținerea fără drept în cazul armurierilor autorizați, așa cum este societatea al cărei administrator este inculpatul A., aceștia fiind în postura de a păstra muniția pe care o au în proprietate până la comercializare și de a depozita contra cost muniția proprietatea altor persoane autorizate.

Recurentul a mai susținut că motivarea instanței de apel este superficială, iar raționamentul juridico-logic care a condus la condamnarea sa este greșit, întrucât instanța de apel nu a surprins diferența dintre cele două noțiuni - "deținere" și "depozitare", și, deși a fost trimis în judecată pentru "depozitarea" unei cantități de cartușe peste plafonul stabilit prin autorizare, a fost condamnat pentru "deținerea cantității de 5.397 cartușe fără drept".

În final, apărarea a mai susținut că, în opinia sa, inclusiv instanța de apel și-a reprezentat caracterul licit al aflării în proprietatea societății administrate de recurent a cantității de muniție pentru că, deși în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., confiscarea specială a bunurilor a căror deținere este interzisă de legea penală este obligatorie, a menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește restituirea cantității de muniție în litigiu.

În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21.12.2021, sub nr. x/2018.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reținându-se, în esență, că, formal, doar analiza chestiunilor privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, se circumscrie în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta în raport de care a fost condamnat nu realizează elementul material al laturii obiective al infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și al munițiilor, întrucât depozitarea cantității de 5397 cartușe de muniție peste limita de 15.000 cartușe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. București, și în autorizația nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., nu se circumscrie noțiunii de "deținere fără drept" în sensul prevăzut de art. 342 alin. (1) din C. pen.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Norma de incriminare, în vigoare la data faptei, definește nerespectarea regimului armelor și al munițiilor pentru care a fost condamnat inculpatul după cum urmează: "(1)Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.".

Elementul material al laturii obiective al acestei infracțiuni se realizează prin una dintre următoarele acțiuni: deținerea, portul sau confecționarea fără drept a uneia sau mai multor arme letale; efectuarea fără drept a altor operațiuni privind circulația armelor letale; deținerea, portul sau confecționarea fără drept a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor unor arme letale și funcționarea fără drept a atelierelor de reparare a armelor letale. Pentru existența elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) C. pen. este suficient să se constate comiterea unei singure acțiuni dintre cele anterior menționate.

În ceea ce privește înțelesul noțiunii de "deținere", Înalta Curte observă că aceasta are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de "a avea în posesie", "a stăpâni", "a poseda".

Potrivit Dicționarului de neologisme, sintagma "a depozita" are sensul de "a pune (ceva) în depozit", "a depune, a încredința (un lucru) pentru a fi păstrat", depozitarul fiind "persoana căreia i se lasă ceva pentru păstrare, în baza unui contract".

C. civ. prevede în art. 555 alin. (1) că " (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.", iar în art. 916 alin. (1) că " (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar."

Deopotrivă, potrivit art. 918 din C. civ., " (1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:

a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;

b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitație sau servitute, față de nuda proprietate;

c) fiecare coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari;

d) orice altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpânește cu îngăduința acestuia."

Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, denumit "Constituirea armurierilor", " (1)Persoanele fizice și juridice prevăzute la art. 100 alin. (2) se pot constitui ca armurieri, în baza autorizației eliberate de Inspectoratul General al Poliției Române, după includerea în obiectul de activitate a operațiunilor cu arme, piese și muniții."

Art. 104 alin. (1), (2), (4) și 8 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, în vigoare la data săvârșirii faptei, cu denumirea marginală "Autorizarea desfășurării operațiunilor cu arme și muniții" din Secțiunea a 3-a " Regimul efectuării operațiunilor cu arme și muniții" din Capitolul V intitulat " Regimul operațiunilor cu arme, piese și muniții", prevede următoarele:

"(1) Armurierii constituiți în condițiile prevăzute la art. 102 pot efectua operațiuni cu arme, piese și muniții, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii privind regimul monopolului de stat, numai după obținerea autorizației pentru operațiuni cu arme și muniții, acordată de autoritățile competente pentru fiecare categorie de operațiuni dintre cele prevăzute la alin. (3) - (6).

(2) Autoritățile competente care acordă autorizația prevăzută la alin. (1) sunt Direcția Generală de Poliție a Municipiului București ori inspectoratele județene de poliție în a căror rază teritorială își are sediul social armurierul sau, după caz, punctul de lucru unde urmează să se desfășoare operațiunile pentru care se solicită autorizarea. (...)

(4) Autorizația pentru desfășurarea operațiunilor de comercializare sau, după caz, depozitare a armelor, pieselor și munițiilor se acordă armurierului care îndeplinește următoarele condiții:

a) deține, după caz, spații corespunzătoare destinate efectuării operațiunilor de comercializare a armelor, pieselor și munițiilor, asigurate cu amenajări tehnice de protecție și sisteme electronice de alarmare, avizate de organele de poliție și conectate la dispecerate de alarmare și intervenție specializate;

b) deține, după caz, spații corespunzătoare, destinate depozitării armelor și pieselor, avizate de organele de poliție, precum și spații destinate exclusiv depozitării munițiilor, capselor sau pulberilor pentru muniție, autorizate de inspectoratul teritorial de muncă. (...)

(8) În autorizația prevăzută la alin. (1) se menționează în mod expres categoriile de operațiuni cu arme, piese și muniții care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcție de spațiul destinat acestora și de nivelul de securitate, cantitatea de muniție ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor anterior redare, rezultă că expresia "deținerea munițiilor fără drept" din conținutul constitutiv al infracțiunii de referință presupune primirea și păstrarea de către o persoană fizică sau juridică a armelor letale, munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora, indiferent cu ce titlu. Nu are nicio importanță dacă acestea sunt deținute ca urmare a cumpărării, împrumutului, donației sau pentru a fi depozitate și, deopotrivă, pentru existența infracțiunii, nu are importanță nici perioada de timp a "deținerii fără drept".

Situația de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că inculpatul A. a depozitat, la data de 26.05.2016, la punctul de lucru al societății B. S.R.L., din str. x, mun. București, un număr de 20.397 cartușe, cu depășirea limitei de 15.000 cartușe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. București și în autorizația nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., cu încălcarea dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 295/2004, deținerea cantității de 5397 cartușe fiind fără drept, în accepțiunea legii penale.

Se reține că prin Autorizația pentru efectuarea operațiunilor cu arme și muniții letale emisă de Ministerul Afacerilor Externe, D.G.P.M.B., sub nr. x/02.08.2012, în temeiul Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, S.C. B. S.R.L., având punct de lucru deschis în mun. București, sect. 6, a fost autorizată să efectueze următoarele operațiuni cu arme și muniții: comerț cu arme și muniții; închirieri arme; intermedieri arme și muniție; operațiuni import - export; depozitări arme și muniții până la maxim 15.000 cartușe; transport arme și muniții.

Prin avizul nr. x din 25.05.2012 pentru deținerea unei cantități de până la 14999 de cartușe de diferite calibre, emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, Inspectoratul Teritorial de Muncă București, în temeiul art. 108 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, modificată și completată, s-a avizat spațiul de păstrare a cartușelor de diferite calibre, situat în mun. București, str. x, sect. 6, deținut de S.C. B. S.R.L.

Potrivit actului constitutiv al S.C. B. S.R.L. înregistrat sub nr. x/30.01.2014 la Cabinetul de avocat D., societatea a fost administrată și reprezentată de recurentul A., cu puteri depline și pe durată nelimitată.

În speță, deținerea fără drept a muniției, valorificată ca atare prin decizia instanței de apel, s-a concretizat prin depozitarea la punctul de lucru al societății B. S.R.L., din str. x, mun. București, a cantității de 5397 cartușe peste limita de 15.000 cartușe prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012 emis de I.T.M. București și în autorizația nr. x/02.08.2012 emisă de D.G.P.M.B.

Înalta Curte constată că poziția apărării se limitează, practic, la a critica faptul că noțiunile de "deținere" și "depozitare" au sensuri diferite, norma de incriminare reglementând în aparență doar fapta de deținere fără drept de muniții, nu și fapta de depozitare fără drept pentru care a fost condamnat recurentul.

Or, această susținere reflectă valorificarea limitată și selectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, prin ignorarea înțelesului complex al noțiunii de deținere, pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea instanței de apel și care reiese în mod evident din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale anterior redate.

Față de considerentele expuse, susținerea recurentului A., în sensul că "pentru un armurier nu există o limită de cartușe pe care să le dețină, să le aibă în proprietate", nu are corespondent în starea de fapt descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată, de vreme ce acuzația penală a vizat depozitarea unor muniții peste limita maximă de 15.000 cartușe, cu încălcarea, astfel, a Autorizației pentru efectuarea operațiunilor cu arme și muniții letale emisă de Ministerul Afacerilor Externe, D.G.P.M.B., sub nr. x/02.08.2012.

Nu poate fi primită nici susținerea apărării vizând incidența unui alt tip de răspundere, întrucât premisa de la care pleacă recurentul constând în aceea că i s-au atribuit valențe penale faptei de a depozita o cantitate de cartușe peste limita din avizul I.T.M. este eronată, de vreme ce persoanele fizice și juridice prevăzute de Legea nr. 295/2004 se pot constitui ca armurieri, în baza autorizației eliberate de Inspectoratul General al Poliției Române, după includerea în obiectul de activitate a operațiunilor cu arme, piese și muniții, și cu atât mai mult cu cât potrivit art. 128 din aceeași lege, "Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea penală, civilă, contravențională sau administrativă a persoanei vinovate.".

Așadar, criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează în realitate corespondența între norma de incriminare și situația de fapt reținută, ci antamează o justificare a acțiunilor lui care însă nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac a recursului în casație, fiind o împrejurare de fapt ce vizează elementul subiectiv a cărui analiză excedează prezentei.

În ceea ce privește incidența principiului ne bis in idem, antamată de apărare prin susținerea că sancțiunea aplicată comportamentului recurentului inculpat a constat în anularea autorizației, Înalta Curte amintește că prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. și conferă instanței de recurs în casație posibilitatea de a examina, în cadrul cazului de casare mai sus menționat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

Principiul ne bis in idem, a cărui încălcare o invocă recurentul, este prevăzut de dispozițiile art. 6 din C. proc. pen., conform cărora "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică".

De asemenea, articolul 4 din Protocolul 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori" (ne bis in idem) statuând că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat (...)".

Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă că principiul enunțat antamează o cauză de încetare a procesului penal și nu poate conduce la o soluție de achitare pe temeiul că fapta nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care critica referitoare la încălcarea principiului ne bis in idem nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurentul A..

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 martie 2022.

Procesat de GGC - LM