ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 700/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 700/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei penale de

față, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 369 din 20 mai 2013, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe

inculpatul M.O. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare (15 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 176 alin. (1) lit.

a) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. și art. 175 alin. (1) lit. d)

și e) C. pen. și 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 217 alin. (1) și (4) C. pen.) cu executare în regim de detenție și la

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 10 ani, după executarea pedepsei principale,

deducând prevenția de la 8 ianuarie 2013 la zi și menținând starea de arest a inculpatului.

În

baza art. 14 și 346 alin. (1) teza I C. proc. pen. raportat

la art. 1357 și urm. C. civ., inculpatul a fost obligat la 100.000 RON daune materiale

și 10.000 RON daune morale către partea civilă M.M. și 5.000 RON daune morale către

partea civilă M.D.M.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

fond a reținut, în esență, că în noaptea de 7 din 8 ianuarie 2013, pe fondul consumului

de băuturi alcoolice, inculpatul M.O. a procedat la incendierea imobilului socrului

său D.O. situat în str. S., comuna H., unde locuia împreună cu soția sa și acesta,

prin aprinderea gazului de la două butelii, cauzând astfel distrugerea integrală

a locuinței și decesul prin carbonizare a proprietarului care era imobilizat la

pat fiind paralizat, fără să ia măsuri pentru evacuarea victimei care era astfel

în imposibilitate de a se apăra.

Relevante în stabilirea împrejurărilor

faptice au fost apreciate declarațiile părților civile M.M., M.D.M., ale martorilor

P.L. și V.A., fișa de constatări preliminarii, raportul de constatare medico-legală

nr. A3/5/2013 al S.M.L. Giurgiu conform căruia moartea victimei a fost violentă

fiind cauzată de insuficiența cardo - respiratorie acută consecutivă arsurilor de

gradul IV pe 90% din suprafața corpului, planșa foto și procesul verbal de intervenție,

fiind înlăturate apărările inculpatului care a acreditat ideea că nu a avut intenția

de a incendia locuința, ci doar de a verifica gradul de umplere a celor două butelii.

Au fost avute în vedere și concluziile

raportului de expertiză nr. Al/940/2013 al I.N.M.L. potrivit cărora inculpatul prezintă

diagnosticul de „tulburare organică de personalitate cu deteriorare cognitivă pe

fond mixt toxietilic și vascular", cu discernământ diminuat în raport de faptele

sale.

La stabilirea intenției inculpatului de

a suprima viața victimei, judecătorul fondului s-a raportat la modul în care a acționat

acesta, constatându-se că nu există nicio explicație rațională pentru faptul că

a optat mai întâi să elibereze gazul din cele două butelii și numai ulterior a aprins

chibritul pe care îl avea asupra sa, riscul de incendiere a gazului eliberat în

încăpere fiind major și asumat în lipsa oricărui indiciu care să dovedească că nu

avea reprezentarea acțiunilor sale. De altfel, în contextul în care inculpatul a

arătat că s-a trezit devreme pentru a-și strânge lucrurile în vederea mutării la

București, s-a apreciat că nu se justifică faptul pentru care în primul rând a verificat

existența gazului în butelii cu atât mai mult cu cât dorea să le transporte la noua

locuință, iar ulterior izbucnirii incendiului nu a intervenit pentru a lua măsuri

în vederea stingerii, ba mai mult a aruncat materiale textile în flăcări, contribuind

la propagarea acestora.

În

drept, s-a constatat că faptele inculpatului care în noaptea

de 7/8 ianuarie

2013, a incendiat un imobil prin aprinderea

gazului de la două butelii care a fost distrus integral punând astfel în primejdie

viața altor persoane și cauzând decesul victimei care a fost în imposibilitatea

să se apere, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de omor deosebit

de grav și distrugere prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la

art. 174 alin. (1) C. pen. și art. 175 alin. (1) lit. d) și e) C. pen. și art. 217

alin. (1) și (4) C. pen.

La individualizarea tratamentului sancționator,

instanța de fond a avut în vedere vârsta inculpatului, lipsa antecedentelor penale

dar și starea sa de sănătate, condiții în care au fost aplicate pedepse orientate

spre minimul special prevăzut de lege.

Având în vedere că în dovedirea daunelor

materiale suferite de partea civilă M.M. a fost administrată proba testimonială,

martorii exprimând însă poziții diferite, judecătorul fondului a stabilit o valoare

medie pentru imobilul distrus și pentru cheltuielile de înmormântare sens în care

a acordat suma de 100.000 RON pentru repararea acestor prejudicii.

Apreciind că sumele solicitate cu titlu

de daune morale sunt exagerate au fost admise în fond doar în parte pretențiile

solicitate de către părțile civile pentru acoperirea acestora.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și inculpatul M.O.

Parchetul a criticat cuantumul redus al

pedepselor aplicate inculpatului, în raportat de modul de săvârșire a faptelor,

atitudinea acestuia.

Inculpatul M.O. a solicitat schimbarea

încadrării juridice faptelor în infracțiunile de ucidere din culpă și distrugere

din culpă, susținând că sub aspect volitiv nu a acționat cu intenție, reindividualizarea

pedepselor în sensul coborârii sub minimul special ca urmare a reținerii circumstanțelor

atenuante și reducerea cuantumului daunelor civile.

Prin decizia penală nr. 229/A din 11 septembrie

2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile

Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu și inculpatului M.O., menținând starea

de arest a acestuia și deducând prevenția la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de prim control judiciar a constatat că judecătorul fondului a stabilit în mod corect

situația de fapt, încadrarea juridică dată infracțiunilor și vinovăția inculpatului

prin coroborare probatoriului administrat în cauză (declarațiile părții civile M.M.,

ale martorilor P.L. și V.A., procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele-foto,

procesul-verbal de intervenție din 08 ianuarie 2013 al I.S.U. Călărași potrivit

căruia incendierea locuinței a fost cauzată de folosirea intenționată a unei surse

de aprindere, raportul de necropsie nr. A3/5/2013 al S.L.M. Giurgiu din care a rezultat

că

moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienței cardio-respiratorii

acute consecutiv arsurilor de gradul IV pe circa 90% suprafață).

Evaluând ansamblul probelor administrate,

instanța de apel a reținut, în esență, că în noaptea de 07 din 08 ianuarie 2013,

pe fondul consumului de alcool, inculpatul M.O., aflându-se în imobilul din

str. S., comuna H., județul Giurgiu unde locuia, a luat două butelii depozitate

într-o încăpere separată, le-a mutat în bolul ce făcea legătura între mai multe

încăperi, la o distanță de circa 8 m de camera în care dormea socrul său, victima

D.M., imobilizată la pat, apoi a eliberat gazul din acestea, după care a aprins

un chibrit, producând un incendiu care s-a extins repede, în condițiile în care

a aruncat peste flacăra o mochetă din poliester și care a distrus integral imobilul,

cauzând decesul victimei care din motive de sănătate a fost în imposibilitate de

a se apăra, împrejurări faptice care au dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul

a acționat cu intenție indirectă, prevăzând rezultatul faptei sale și acceptând

posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă nu l-a urmărit.

Sub acest din urmă aspect, instanța de

prim control judiciar a considerat neplauzibile susținerile inculpatului că a intenționat

doar să încerce cele două butelii, în condițiile în care greutatea lor ar fi fost

un indiciu suficient pentru a stabili gradul de umplere, cu atât mai mult cu cât

la locuința din București nu ar fi avut nevoie să le folosească, deci nu se justifica

să le ia cu el.

Pornind, însă de la variantă prezentată

de inculpat, s-a constatat că încercarea buteliilor s-a făcut în condiții total

improprii, apte a produce în mod inevitabil un incendiu, fapt care nu avea cum să

nu fie cunoscut inculpatului, în vârstă de 72 de ani, cu o bogată experiență de

viață.

Eliberarea de gaz într-un spațiu închis

urmată de aprinderea unui chibrit s-a apreciat că exclude existența unei culpe cu

sau fără prevedere, întrucât inculpatul trebuia să prevadă rezultatul faptei sale,

respectiv posibilitatea producerii unui incendiu, chiar în condițiile unui discernământ

diminuat, cu atât mai mult cu cât nu a avut la dispoziție niciun element obiectiv

sau subiectiv pentru a considera că nu se va produce un incendiu.

Acceptând posibilitatea producerii unui

incendiu în urma activității sale periculoase, inculpatul implicit a prevăzut și

posibilitatea distrugerii locuinței, date fiind materialele de construcție, dar

și cea a decesului prin ardere sau asfixie a socrului său, imobilizat la o distanță

redusă de locul în care inculpatul a „încercat" cele două butelii, astfel că

s-a reținut ca dovedită existența legăturii de cauzalitate dintre infracțiunea de

distrugere și cea de omor.

Făcând trimitere la doctrină care a stabilit

că în cazul intenției indirecte infractorul are o atitudine indiferentă de acceptare

a rezultatului pe care-l prevede, nefăcând nimic pentru preîntâmpinarea acestuia,

instanța de apel a constatat că atitudinea inculpatului se circumscrie unui astfel

de comportament, aspect dovedit

și de acțiunile sale ulterioare

declanșării incendiului - singurul demers întreprins fiind aruncarea unui material

puternic inflamabil asupra flăcării deschise, ceea ce a dus la întețirea incendiului.

În

raport de cele arătate, s-a apreciat că nu se impune schimbarea

încadrării juridice din infracțiunile de distragere și omor calificat și deosebit

de grav în cele de distrugere din culpă și ucidere din culpă.

S-a mai reținut existența intenției indirecte

în comiterea infracțiunilor nu este exclusă de atitudinea inculpatului care s-a

mutat în localitatea H. pentru a avea grijă împreună cu soția sa de victima D.M.

și care nu avea un comportament violent față de aceasta.

Nici discernământul diminuat al inculpatului

s-a apreciat că nu echivalează cu lipsa de reprezentare a faptei comise, cu atât

mai mult cu cât comportamentul voit al inculpatului - consumul de alcool - a fost

de natură a reduce percepția acestuia asupra evenimentelor.

În

raportat la declarațiile părților și schița locuinței s-a

considerat că partea civilă M.M. a fost în imposibilitate să-și salveze tatăl atât

din cauza interpunerii inculpatului, cât și pentru faptul că fiind o persoană de

sex feminin nu putea să-l transporte singură afară din imobil, în condițiile în

care victima era și imobilizată la pat.

În

drept, s-a reținut că faptele inculpatului realizează conținutul

constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat

la art. 174 alin. (1) C. pen. și art. 175 alin. (1) lit. d) și e) C. pen. și

art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., întrucât omorul a fost săvârșit prin mijloace

ce au pus în pericol viața mai multor persoane - prin incendiere - și prin cruzimi

- relevante în acest sens fiind arsurile pe 90% din suprafața corpului victimei,

profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra întrucât era imobilizată la

pat, deci prin acțiuni apte să producă un evident pericol public.

Sub aspect sancționator s-a constatat că,

în mod corect, judecătorul fondului a individualizat criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen., motiv pentru care nu se impune nici majorarea, dar nici diminuarea

pedepselor, întrucât gravitatea deosebită a faptelor lipsește de efecte elementele

favorabile inculpatului, care însă împiedică aplicarea de pedepse mai aspre.

Pe latură civilă s-a apreciat că daunele

morale acordate la fond destul de reduse în raport de gradul de rudenie dintre părțile

civile și victimă, de modul în care a intervenit decesul, de suferințele evidente

rezultate din modul în care a intervenit decesul tatălui, respectiv bunicului, motiv

pentru care nu se impune a mai fi diminuate

Referitor la daunele materiale, probele

administrate în cauză au fost considerate ca suficiente pentru stabilirea corectă

a cuantumului acestora de către prima instanță.

De altfel, a fost acordat o sumă mai mică

decât cea dovedită de proba testimonială, cu planșe foto, cu înscrisuri în legătură

valoarea obiectelor de mobilier, a cheltuielilor ocazionate de înmormântare și restul

datinilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs,

în termen, inculpatul M.O. care, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., a criticat greșita încadrare juridică dată faptelor în condițiile

în care în raport de discernământul diminuat cauzat de consumul de alcool a acționat

cu forma de vinovăție a culpei, astfel că se impune condamnarea sa pentru infracțiunile

de ucidere și distrugere, ambele săvârșite din culpă, cu consecința reducerii pedepselor

în mod corespunzător, inclusiv în sensul reținerii circumstanțelor atenuante, iar

pe latură civilă diminuarea cuantumului daunelor morale dar și a celor materiale,

dat fiindcă nu au fost integral dovedite.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct 17

2

C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul M.O. ca fiind

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării criticilor formulate

de inculpat, este de menționat că, date fiind dispozițiile tranzitorii cuprinse

în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, judecarea prezentei căi de atac a recursului

s-a făcut conform prevederilor art. 385

1

- art. 385

19

C.

proc. pen. (1968), deși art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres veghea

lege procesual penală, începând cu 01 februarie 2014, dată la care a intrat în vigoare

Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Hotărârea recurată este supusă casării

prin prisma cazului prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., atunci când este contrară legii sau dacă prin intermediul acesteia

s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Având în vedere modificările aduse dispozițiilor

art. 385

9

C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești, prin care s-a realizat o nouă limitare a devoluției

recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au

fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs

prevăzut de pct. 17

2

al art. menționat, rezultă clar intenția legiuitorului,

de a restrânge controlul judiciar efectuat prin intermediul recursului, ca a doua

cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În

aceste condiții, deși cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. care privea greșit încadrare juridică a faptei penale

a fost abrogat expres prin actul normativ anterior menționat, analizarea criticilor

referitoare la acest aspect trebuie realizată prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., dar numai în măsura în care, se contestă greșita

aplicare a normei de incriminare la împrejurările faptice deja stabilite în mod

suveran de către instanțele inferioare.

Având în vedere că prin criticile formulate

cu privire la încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina sa, inculpatul

M.O. nu repune în discuție situația de fapt deja stabilită în cauză, ci doar poziția

sa psihică în momentul comiterii infracțiunii, Înalta Curte urmează să facă propriul

său examen din această perspectivă.

Sub acest aspect, este de menționat că,

spre deosebire de infracțiunile de omor și distrugere, care se comit cu intenție

directă sau indirectă, infracțiunile de ucidere din culpă și distrugere din culpă,

în care s-a solicitat de către inculpat schimbarea încadrării juridice, se săvârșesc

numai din culpă, în sensul că autorul, deși a prevăzut producerea incendiului cu

consecința distrugerii imobilului și intervenirii decesului victimei, nu le-a acceptat,

socotind fără temei că nu se vor produce, fie nu le-a prevăzut, deși trebuia și

putea să le prevadă.

În

raport de elementele faptice reținute de instanțele inferioare,

Înalta Curte apreciază că acțiunile inculpatului M.O., aflat în stare avansată de

ebrietate, de a deschide gazul la cele două butelii și de da a aprinde chibrituri,

provocând astfel un incendiu, în timp ce socrul său imobilizat la pat se afla într-o

încăpere alăturată, urmată de o atitudine pasivă din partea acestuia caracterizată

prin lipsa de intervenție în vederea salvării victimei care era în imposibilitatea

de a se apăra întrucât nu se putea mișca și al cărei deces s-a produs din cauza

stopului cardio respirator și a arsurilor de gradul VI ce au acoperit cadavrul în

proporții de 90%, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de omor

deosebit de grav și distrugere, prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit.

d) și e) C. pen. (1969) și art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. (1969), inculpatul

acționând cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut producerea

incendiului și moartea victimei, ca rezultat al acțiunii sale, și a acceptat realizarea

acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Acțiunea inculpatului de a deschide gazul

de la butelii urmată de folosirea chibriturilor a provocat declanșarea incendiului

care a cauzat distrugerea locuinței și moartea victimei, a atras în mod corect reținerea

elementului circumstanțial de agravare referitor la omorul săvârșit prin cruzimi,

întrucât decesul nu a survenit instantaneu, ci din cauza unei suferințe suplimentare

a victimei, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale.

Starea de ebrietate a inculpatului și discernământul

constatat prin expertiza medico-legală ca fiind diminuat în raport cu faptele sale,

nu au relevanță sub aspect volitiv, aceste aspecte putând fi valorificate doar în

ceea ce privește individualizarea tratamentului sancționator, fără însă a putea

fi examinate întrucât nu vizează o chestiune de drept ce poate fi invocată în cadrul

recursului ca a doua cale de atac ordinară.

Așa cum, în mod corect, au reținut atât

judecătorul fondului, cât și instanța de prim control judiciar, în condițiile concrete

în care a acționat - profitând de

faptul- că socrul său era

imobilizată la pat și nu putea reacționa și rămânând în pasivitate după ce a provocat

incendiul care prin natura sa a creat pericol public, întrucât se putea extinde

și la alte imobile - inculpatul a avut reprezentarea că locuința va fi distrusă,

iar victima poate deceda ca urmare a arsurilor suferite prin incendiere, neputându-se

reține că a fost în culpă față de aceste rezultate.

În

aceste condiții Înalta Curte, în acord cu instanța de fond

și cea de apel, consideră că inculpatul M.O. a acționat, în plan subiectiv, cu intenția

indirectă de a ucide victima și de a provoca distrugerea imobilului, constatând,

așadar, că s-a făcut o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta.

Nici cuantumul daunelor morale și al celor

materiale nu poate fi cenzurat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct 17

2

C. proc. pen., întrucât cuantificarea în bani a prejudiciului

moral, dar și recuperarea celui material constituie chestiuni de apreciere, fiind

atributul exclusiv al instanțelor care examinează cauza sub toate aspectele de fapt

și de drept să le stabilească.

În

ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 5 din noul

C. pen. referitoare la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte consideră că acestea

trebuie interpretate și aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai blânde,

ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri; în raport cu fiecare

criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală

și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă

judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia

dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său,

cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.

O interpretare contrară a noilor- dispoziții,

inclusiv a celor tranzitorii din legea de punere în aplicare a C. pen. este inadmisibilă

contravenind normelor constituționale, întrucât ar permite judecătorului să legifereze

prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor mai blânde din legi penale succesive,

creând astfel o lex tertia, operațiune care este interzisă în condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 61 din Constituție, Parlamentul este unica putere legiuitoare.

Relevante sub acest aspect este jurisprudența

constantă Curții Constituționale (Deciziile nr. 1470 și nr. 1483 din 8 noiembrie

2011, publicate în M. Of., Partea I nr. 853/02.12.2011).

Este important a se menționa și faptul

că legiuitorul a reglementat în mod expres situațiile în care este permisă combinarea

dispozițiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art.

10, art. 15 și art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 286/2009 privind C. pen., împrejurare care demonstrează în lipsa oricărei prevederi

exprese că legea mai favorabilă se apreciază în mod global.

În

aceste condiții, Înalta Curte constată că legea mai favorabilă

inculpatului M.O. este, în concret, vechiul C. pen. care, în ansamblul

dispozițiilor

sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează

obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care

influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai

avantajoasă, chiar dacă pedeapsa pentru infracțiunea de distrugere prevăzută de

art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. (1969) era mai aspră, respectiv închisoarea de

la 3 ani la 15 ani, iar în prezent este închisoarea de la 2 ani la 7 ani (art. 253

alin. (1) și (4) C. pen.).

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată

pentru două infracțiuni în concurs, fiind condamnat de instanțele inferioare la

15 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută

de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. d) și e) C. pen. (1969) și sancționată cu

pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, faptă care,

în noua reglementare, este incriminat sub denumirea de omor calificat în art. 189

C. pen., având în vedere că elementul circumstanțial al săvârșirii prin cruzimi,

se regăsește în conținutul acestei infracțiuni la lit. h), fiind pedepsită tot cu

închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi, precum

și la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de distrugere prevăzută de art. 217

alin. (1) și (4) C. pen. (1969).

Rezultă, așadar, că, pentru infracțiunea

de omor ambele coduri prevăd aceleași limite de pedeapsă, în timp ce pentru infracțiunea

de distrugere, dispozițiile noului C. pen. apar ca fiind mai blânde sub aspectul

regimului sancționator, însă, evaluând aceste prevederi legale în coroborare cu

cele care reglementează tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma

concursului, se observă că legea care, în ansamblul prevederilor sale care sunt

incidente în speță, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat

este reglementarea veche, iar nu cea în vigoare la data soluționării prezentului

recurs.

În

acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea

reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea

sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea

actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.),

astfel încât, în situația în care, în cauză, faptele inculpatului M.O. ar fi reîncadrate

în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute

de acestea, prin valorificarea acelorași criterii de individualizare, s-ar ajunge,

ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, la o pedeapsă

rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilită de instanțele inferioare,

în temeiul legii penale anterioare.

Constatând, așadar, că, în cauză, nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din

oficiu,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

M.O.

Având în vedere că recurentul inculpat

este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul M.O. împotriva deciziei penale nr. 229/A din 11 septembrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului

inculpat, durata prevenției, de la 8 ianuarie 2013 la 27 februarie 2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 350 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, precum și la plata sumei de

1.000 RON cheltuieli de judecată către partea civilă M.M., reprezentând onorariul

de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie

2014.