ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 209/2022

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 15 martie 2022, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva inculpatului A., în baza ordonanței procurorului nr. x/2015 din data de 28.02.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea de Apel București a reținut că, prin cererea formulată și înregistrată pe rolul instanței, la data de 15.03.2022, inculpatul A., prin apărător ales, a solicitat să se constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva sa în baza ordonanței procurorului nr. x/2015 din data de 28.02.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost instituit sechestrul asigurator asupra următoarelor bunuri: asupra cotei de 50% din clădirea (imobil de locuit) situată în Timișoara, str. x, nr. cadastral (topo) x și număr Carte Funciară x; asupra cotei din clădirea (imobil de locuit) situată în Timișoara, str. x, nr. cadastral (topo) x și număr Carte Funciară x, ca urmare a omisiunii verificării măsurilor în termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen.

S-a arătat că, potrivit art. 2502 din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

De asemenea, s-a menționat că textul de lege a fost introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 6/2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în M. Of. nr. 167 din 18 februarie 2021, iar, potrivit art. 25 din lege, aceasta a intrat în vigoare în 10 zile de la data publicării, deci se aplică începând cu data de 28.02.2021.

S-a apreciat că, pentru a analiza temeinicia cererii astfel formulate, trebuie identificat scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea unei astfel de reglementări. În acest sens, a fost prezentată expunerea de motive, publicată pe site-ul Camerei Deputaților. Intervenția legislativă, ce a vizat și normele din materia măsurilor asigurătorii ori cheltuielilor judiciare, a fost motivată de eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național. În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea acestora.

Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu, periodice. Cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă.

În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau apariția unor noi temeiuri care să justifice menținerea ori să impună ridicarea măsurii a fost evidențiată de către magistrați cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni.

S-a apreciat că, având în vedere această expunere de motive, reiese cu destulă claritate scopul urmărit de legiuitor prin introducerea textului de lege, și anume verificarea pe parcursul procesului penal a calității bunurilor în vederea conservării valorii de piață, pentru ca la finalul procesului penal să fie utile soluționării laturii civile a cauzei și nu să se acopere, doar cheltuielile efectuate cu paza și depozitarea acestora pe parcursul procesului penal.

Astfel, trebuie stabilite următoarele:

- bunurile puse sub sechestru pot fi supuse deteriorării într-o perioadă scurtă de timp;

- costurile cu administrarea bunurilor sechestrate ar putea să depășească până la finalul procesului penal, valoarea de piață a acestora.

Rezultă din cele arătate anterior, că temeiurile avute în vedere de legiuitor și care ar trebui verificate din oficiu sunt cele referitoare la menținerea valorii bunurilor și la utilitatea măsurii pentru acoperirea unor prejudicii la finalul procesului.

Mai mult decât atât, s-a arătat că, dacă în urma verificării măsurii asigurătorii de către organele judiciare se constată că bunurile sechestrate nu pot asigura recuperarea prejudiciului la finele procesului penal, trebuie depuse diligențele necesare pentru suplimentarea măsurii prin identificarea altor bunuri.

S-a reținut că, în cauza de față, bunurile supuse măsurii asigurătorii sunt bunuri imobile care, prin natura lor, nu sunt supuse degradării pe perioade scurte și de asemenea, nu sunt efectuate cheltuieli cu menținerea și conservarea valorii acestora, imobilele fiind în posesia inculpatului.

În ce privește afectarea dreptului de proprietate al inculpatului, această ingerință este minimă, deoarece este restricționat parțial doar dreptul de dispoziție juridică asupra acestor bunuri, restul atributelor dreptului de proprietate fiind exercitate în deplinătatea lor de către inculpat.

În continuare, referitor la soluția de încetare a măsurii asigurătorii, s-a arătat că legiuitorul nu a prevăzut sancțiuni în cazul în care nu este verificată măsura în termenul prevăzut de lege, ci doar soluțiile de menținere, restrângere, extindere sau ridicare a sechestrului iar importarea unor soluții prevăzute în reglementarea altor instituții procesual penale constituie o interpretare prin analogie ce nu este permisă în această materie.

Împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, a formulat contestație inculpatul A. apreciind că măsura asiguratorie a încetat de drept întrucât nu a fost verificată în termenul impus de lege.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele:

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în M. Of. nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare) a fost modificată și completată, printre altele, fiind introdus art. 2502 în materia măsurilor asigurătorii.

Potrivit noului text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Obligația verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde exigențelor aplicării în timp a normelor procesual penale (art. 13 din C. proc. pen.).

Legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune procesuală în cazul rămânerii în pasivitate a organului judiciar ori depășirii termenului. Explicația rezidă din aceea că este un termen de procedural, de recomandare, ce poate fi valorificat de subiecții procesuali și organele judiciare potrivit interesului legitim individual sau general ori al procesului penal, sancțiunile posibile fiind însă extraprocesuale.

Spre deosebire de reglementarea din materia măsurilor preventive, evocată în sprijinul soluției încetării de drept, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabilește, în mod expres, situațiile de încetare de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în privința măsurilor asigurătorii. Soluția juridică a aplicării prin analogie a acestui textului în ipoteza măsurilor asigurătorii, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce termenele legale au naturi juridice distincte (termene procedurale în ipoteza măsurilor asigurătorii și substanțiale în cazul măsurilor preventive). În plus, măsurile distincte (preventive și asigurătorii) au efecte, condiții de luare, menținere și scopuri diferite, fără ca reglementările să se suprapună ori să includă norme de trimitere.

Textul evocat de apărare pentru susținerea soluției încetării de drept a măsurii asigurătorii, art. 241 din C. proc. pen., nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general ce ar putea deveni aplicabilă ipotezei analizate, ci reprezintă o normă specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul său (în materia măsurilor preventive), fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare - specialia generalibus derogant.

Interpretarea prin analogie presupune extinderea soluției în materii similare ce nu beneficiază de reglementare expresă, unde legea tace, iar nu în ipoteze pentru care legiuitorul însuși a evaluat soluțiile, în cadrul unor reglementări distincte. În cazul măsurilor asigurătorii, textul de lege prevede expres soluțiile, art. 2502 din C. proc. pen., enumerând menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii.

Nu este posibilă (legală) interpretarea prin analogie în cazul măsurilor preventive și asigurătorii, întrucât, chiar dacă ambele reprezintă ingerințe în exercițiul libertăților ori drepturilor recunoscute de lege, beneficiază de reglementări specifice (Titlul IV - măsuri preventive și alte măsuri procesuale, Cap. I. Măsurile preventive/Cap. III. Măsurile asigurătorii), au naturi juridice distincte și scopuri diferite [asigurarea bunului mers al procesului penal - art. 202 alin. (1)/evitarea sustragerii de la urmărirea bunurilor - art. 249 alin. (1)], legiuitorul stabilind procedura de urmat și soluțiile pentru fiecare măsură preventivă distinct și, separat, pentru măsura asigurătorie (art. 225 și urm., 235 și urm, ș.a./art. 2502).

Termenul pentru care se dispun măsurile preventive este un termen substanțial (clasificare asumată doctrinar și jurisprudențial), termenul în care intervine verificarea măsurilor asigurătorii este un termen procedural (dispozițiile art. 2502 din C. proc. pen., instituie o obligație legală în sarcina organului organului judiciar, aceea de a verifica periodic măsura ce se poate menține pe întreaga fază procesuală, însă nu mai mult de 6 luni în cursul urmăririi penale și un an în cursul judecății).

Ca urmare, nu vor fi incidente ori aplicabile nici dispozițiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., care reglementează consecința nerespectării termenului pentru valorificarea dreptului procesual (nu obligației legale), dar nici cele distincte și speciale ce se referă exclusiv la măsurile preventive, art. 241 și 271 din C. proc. pen. (Interpretarea sistematică a condus la aceeași concluzie, textele făcând parte din capitole distincte.)

Ca urmare, termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., de 6 luni sau de 1 an este un termen procedural, de recomandare, sancțiunea nerespectării sale nefiind procesuală (similar - termenul de redactare a hotărârii sau cel reglementat în privința duratei judecății în cameră preliminară, care nerespectate, nu duc la nulități ale actelor emise sau fazelor procesuale).

Înalta Curte amintește că jurisprudența instanței supreme este în același sens, apreciindu-se că termenul impus de dispozițiile art. 2502 din C. proc. pen. este unul de recomandare, iar încălcarea sa nu are drept consecință încetarea de drept a măsurii asiguratorii (e.g. încheierea din 21 martie 2022, ÎCCJ, Completul de 5 Judecători, Dosar nr. x/2019).

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.

GGC - ED