ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 83/S din data de 02 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/2015, în cauza privind și pe inculpații A. și B., printre altele, în baza art. 396 alin. (5), art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C. pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5), art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru infracțiunea de abuz în serviciu (în formă continuată), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale) și art. 5 C. pen.

A fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă promovată de CNPR SA (pretenții solicitate în cuantum de 1.128.288 RON) și a fost menținută, în condițiile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., măsura asiguratorie instituită prin ordonanța procurorului din data de 02.06.2015 asupra bunurilor inculpatului B.

Mijloacele materiale de probă indicate în procesul-verbal de la dosar instanță, au rămas atașate dosarului.

În baza art. 273 C. proc. pen. diferența de onorariu expertiză, în cuantum de 4.600 RON a fost suportată din fondurile Tribunalului Brașov.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA Serviciul Teritorial Brașov, inculpatul B. și partea civilă Compania Națională Poșta Română SA.

Prin Decizia nr. 449/Ap din 02 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., printre altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de partea civilă Compania Națională "Poșta Română" SA împotriva Sentinței penale nr. 83/S din data de 02 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Brașov, care a fost desființată și, în rejudecare, cu privire la inculpatul C.:

S-a constatat că, prin încheierea din 18 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului C., din infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale) și art. 5 C. pen. în infracțiunea de delapidare în formă continuată prev. de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale) și art. 5 C. pen.

S-a dispus schimbarea temeiului de drept al soluției de achitare a inculpatului C. pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) cu aplicarea art. 5 C. pen., din art. 16 alin. (1) lit. a) în art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În baza art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale), cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., care se execută în situația revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și, în baza art. 92 alin. (1) C. pen., a fost stabilit termen de supraveghere de 2 ani, calculat potrivit art. 92 alin. (2) C. pen. de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Brașov, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune Brașov sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei municipiului Brașov sau în cadrul Primăriei orașului Rupea, județul Brașov, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. cu aplicarea art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., potrivit cărora, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, ori săvârșește o nouă infracțiune, instanța va revoca suspendarea și va dispune executarea pedepsei aplicate.

În baza art. 397 cu aplicarea art. 19 și art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 și 1382 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Compania Națională "Poșta Română" SA, și au fost obligați, în solidar, inculpații C. și A. să plătească acesteia suma de 1.128.227 RON reprezentând despăgubiri civile.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul C. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuielile judiciare avansate de stat la fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii penale a formulat cerere de recurs în casație inculpatul C., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub numărul de dosar x/2015

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul C. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", solicitând admiterea în principiu a recursului în casație, iar, pe fond, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.

Subsumat cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul C. a susținut că, pe lângă faptul că instanța de judecată a dispus schimbarea încadrării juridice în faza procesuală a apelului, schimbând natura și cauza acuzației ce făcea obiectul actului de sesizare, dintr-o infracțiune de pericol într-o infracțiune de rezultat, instanța de apel a dispus condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, recurentul a învederat că faptele reținute în sarcina sa, potrivit rechizitoriului, constau în aceea că, în perioada mai 2011 - martie 2012, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, a dispus distribuirea repetată, de către Compania Națională "Poșta Română" SA, fără facturare, în folosul SC D. SRL, a corespondenței "E." (procesate în poștă hibridă), corespondență indicată de el ori de coinculpata A., producând companiei naționale un prejudiciu de 1.128.228 RON. Ca atare, în cuprinsul actului de sesizare s-a arătat că, în perioada menționată, din dispoziția sa, la instigarea și sub autoritatea inculpaților A. și B., a fost distribuită în mod repetat, de CNPR, fără facturare, corespondență "E." prelucrată prin poștă hibridă, provocând companiei naționale prejudiciul arătat.

Recurentul a susținut că instanța de apel, nefiind de acord cu soluția de achitare pronunțată de prima instanță, a constatat dovedită existența infracțiunii de delapidare săvârșită de acesta, în calitate de autor. S-a reținut astfel că, în calitatea sa de funcționar public, a deținut, în perioada 2011-2012, atribuții de gestionare sau administrare a bunurilor unei persoane juridice publice, conform fișei postului .

A mai arătat că, sub aspectul laturii obiective, Curtea de Apel Brașov a reținut că folosirea, contrar dispozițiilor legale a infrastructurii poștei și neplata contravalorii serviciului prestat prin intermediul acesteia, semnifică scoaterea temporară a respectivelor bunuri din patrimoniul părții civile, timp în care aceasta nu își mai putea folosi resursele în vederea desfășurării normale a obiectului său de activitate.

Față de cele reținute în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, relativ la modalitatea în care a fost săvârșită fapta, recurentul inculpat a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, a menționat că aceasta nu poate reprezenta o acțiune specifică infracțiunii de delapidare, întrucât sub aspectul folosirii, administratorul bunurilor instituției trebuia să scoată temporar bunuri din patrimoniul CNPR, acțiune succedată de utilizarea bunului și, ulterior, de readucerea bunului în patrimoniul părții civile. Cu alte cuvinte, a arătat că delapidarea comisă prin folosire trebuia să se realizeze prin sustragere, ca prim pas al ajungerii autorului în posesia bunului delapidat.

Or, recurentul a susținut că, în speță, nu poate fi vorba despre o asemenea faptă, întrucât bunurile din patrimoniul CNPR, nu au fost apropriate de către acesta și nici nu au fost scoase temporar din patrimoniul părții civile, acestea fiind utilizate în conformitate cu destinația lor. De altfel, recurentul a menționat că în cadrul motivării deciziei recurate nu se face vorbire despre existența unei astfel de împrejurări.

A mai susținut că, scoaterea temporară a bunurilor din patrimoniul CNPR, trebuia să presupună din partea autorului și o acțiune de utilizare a acestora în interes personal, sau cu un alt scop, diferit față de acela căruia ele au fost afectate.

Deopotrivă, a arătat că, ceea ce i se reproșează, în concret, este încălcarea unor atribuții, evidențiate punctual și în cuprinsul cererii de schimbare a încadrării juridice, însă a considerat că încălcarea conduitei impuse funcționarului public nu echivalează cu o faptă de scoatere temporară a bunurilor din patrimoniul CNPR, aceasta din urmă trebuind să fie exhibată de către autor printr-o acțiune specifică, care de altfel nu este identificată de către instanța de judecată.

S-a mai susținut în cuprinsul cererii de recurs în casație că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii recurate că, într-adevăr modul de derulare a activității cercetate este unul aparte, însă specific obiectului de activitate a Poștei Române, care a fost desemnat prin Decizia ANCOM nr. 293/2009, furnizor de serviciu universal în domeniul serviciilor poștale, noțiunea de servicii poștale fiind definită prin art. 2 lit. a) din O.G. nr. 31/2002 ca fiind serviciile destinate publicului, constând în colectarea, sortarea, transportul și livrarea la destinatari a trimiterilor poștale, efectuate cu caracter profesional și în scopul obținerii de profit.

Raportat la considerentele hotărârii judecătorești și la faptul că instanța de judecată, atunci când a analizat elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, se referă tot la atribuțiile ce-i reveneau, în calitatea sa de funcționar public, recurentul a susținut că fapta nu este prevăzută de legea penală. A mai arătat că, instanța de apel, în esență, a analizat cu prilejul motivării, atât condiții ce privesc săvârșirea faptei de abuz în serviciu, cât și a faptei de delapidare, creându-se, astfel, un hibrid al unei infracțiuni de serviciu, reținând, în mod generic, că s-a folosit de infrastructura poștei, în mod contrar dispozițiilor legale, și că ar fi scos temporar din patrimoniul părții civile, bunurile utilizate în mod nelegal, respectiv s-a folosit de bunurile mobile și imobile, de infrastructura unității poștale pentru a distribui gratis (fără contraprestație) corespondența în interesul D. SRL, instigat fiind de coinculpata A. ca urmare a încălcării atribuțiilor din fișa postului.

În opinia recurentului această faptă nu poate reprezenta o infracțiune de delapidare, întrucât obiectul juridic special al infracțiunii de delapidare îl constituie relațiile sociale de natură patrimonială a căror existență și dezvoltare este condiționată de menținerea poziției de fapt a bunurilor ce aparțin sau interesează o persoană juridică privată sau publică, împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor, de însușire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activității de gestionare sau administrare.

Recurentul a mai susținut că elementul material al infracțiunii de delapidare constă într-o acțiune de sustragere definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice în posesia sau detenția căreia se afla, de către o persoană care îl gestionează sau administrează. "Folosirea" constă într-un act inițial de luare sau scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unități publice sau private și apoi într-un act subsecvent de întrebuințare a bunului sustras, prin care se obține un folos în beneficiul făptuitorului sau a altei persoane. Or, recurentul a precizat că, fără a mai interpreta latura obiectivă sub aspectul acțiunii reproșate în cauză, instanța de judecată s-a mărginit la a aprecia că, deși modul de derulare a activității este unul aparte, din probatoriul administrat rezultă că fapta reprezintă o infracțiune de delapidare.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație s-a mai arătat că, din întreaga analiză realizată de instanța de apel rezultă că, prin încălcarea dispozițiilor ce privesc atribuțiile de serviciu, recurentul s-a folosit, în mod nelegal, de infrastructura persoanei juridice de drept public, respectiv bunurile mobile și imobile aparținând acesteia din urmă.

În aceeași ordine de idei, recurentul a susținut că instanța de apel a creat o infracțiune hibridă, compusă atât din latura obiectivă ce este specifică infracțiunii de abuz în serviciu, cât și din latura obiectivă a infracțiunii de delapidare, cu referire la forma alternativă de săvârșire, reprezentată de "folosire".

Recurentul a considerat că, interpretare dată de instanța de apel noțiunii de "folosire" a bunurilor, în contextul infracțiunii de delapidare, depășește funcția de judecată a instanței, aceasta intrând pe tărâmul atribuirii unui nou înțeles noțiunii strict reglementate de către legiuitor. De asemenea, a reiterat că bunurile mobile sau imobile nu au fost scoase, temporar, din sfera patrimonială în care se găseau, de altfel neexistând nicio stare de pericol pentru acest patrimoniu, fiind exclusă posibilitatea ca bunul sa fie pierdut sau însușit.

A mai menționat că, potrivit doctrinei, atunci când fapta este săvârșită prin folosire, scopul acțiunii, spre realizarea căruia subiectul își canalizează energia, nu îl reprezintă însușirea bunului, ci întrebuințarea temporară a bunului, pentru că, ulterior, bunul este readus în patrimoniul unității la care acesta efectuează acte de gestiune. Or, a subliniat că instanța de apel nu a analizat modalitatea în care bunurile au fost readuse în patrimoniul CNPR, întrucât nici nu s-a putut identifica acțiunea de apropiere temporară a unor bunuri de către funcționarul public și, implicit, nici modalitatea în care persoana juridică de drept public a pierdut controlul asupra bunurilor sale.

Recurentul a mai solicitat să se observe, cu ocazia soluționării căii extraordinare de atac, dacă instanța de judecată în apel a reținut, chiar și cu titlu de simplă afirmație, că CNPR a pierdut vreodată, pe parcursul perioadei în care se reproșează săvârșirea faptei de delapidare (2011-2012), controlul asupra bunurilor sale și că, în patrimoniul său s-a creat o imposibilitate de utilizare a bunurilor ca urmare a activității infracționale reproșate.

A reiterat că ceea ce i se reproșează, în mod efectiv, este încălcarea atribuțiilor de serviciu, care ar fi avut ca și consecință folosirea infrastructurii CNPR în alte scopuri decât cele pentru care aceasta era afectată.

S-a mai arătat, cu referire la aspectele care ar reprezenta încălcări ale legii, că prima instanță a apreciat ca încălcate efectiv anumite atribuții care îi reveneau inculpatului, prin faptul că ar fi dispus distribuirea de corespondență direct în cartare. Astfel, nu au fost identificate acele norme legale ce trebuie apreciate, indiferent că aparțin legislației primare (care interesează infracțiunea de abuz în serviciu) sau celei secundare. Cu privire la art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, recurentul a menționat că este o normă cu caracter general, care nu privește situația de fapt descrisă în actul de sesizare.

Raportat la cele statuate prin Decizia nr. 405/2016 a CCR, recurentul a susținut, că orice faptă prin care o persoană și-a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea atrage răspundere penală numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 (legislație primară - legi, ordonanțe simple sau de urgență). Neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu nu poate fi reținută prin raportare la obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, fișe de post etc. A susținut că această interpretare se impune având în vedere faptul că, prin deciziile mai sus menționate (nr. 405/2016 și nr. 392/2017), Curtea Constituțională a constatat că sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. în vigoare nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează "prin încălcarea legii".

Concluzionând cu privire la cele susținute, pe larg, în cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul C. a considerat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa, nu este prevăzută de legea penală, întrucât, pe deoparte, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, așa cum a fost reținută de către instanța de apel, iar pe de altă parte, ceea ce i se reproșează prin reinterpretarea dată de către instanța de apel stării de fapt reținute, este încălcarea unor dispoziții legale, care nu pot avea relevanță penală.

Astfel, instanța de apel, cu toate că a dispus schimbarea încadrării juridice din fapta de abuz în serviciu, în infracțiunea de delapidare, analiza sa a vizat tot încălcarea atribuțiilor de către funcționarul public, care ar fi avut ca urmare directă folosirea bunurilor aparținând CNPR în alt scop decât cel legal.

Concluzionând, recurentul inculpat a susținut că fapta reproșată nu își găsește temei nici în reglementarea generală a infracțiunii de abuz în serviciu, nici în reglementarea subsidiară a delapidării, fapta identificată de către instanța de judecată putând constitui cel mult o chestiune pur comercială, legată de neîncasarea unui serviciu prestat de către persoana juridică de drept public, care se poate soluționa pe cale civilă.

În cauză au fost depuse concluzii scrise, la data de 02.09.2021 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, care a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de recurs în casație.

Referitor la susținerea recurentului în sensul că, prin schimbarea încadrării juridice în faza procesual a apelului s-a schimbat natura și cauza acuzației ce făcea obiectul actului de sesizare, dintr-o infracțiune de pericol într-o infracțiune de rezultat, s-a arătat că acesta este nefondată. În acest sens, s-a menționat că fapta imputată inculpatului și reținută în actul de sesizare ca îmbrăcând forma infracțiunii de abuz în serviciu, conform art. 297 alin. (1) C. pen., a fost cea prin care s-a reținut ca și modalitate alternativă de comitere producerea unei pagube în patrimoniul părții civile, respectiv cea prin care s-a produs un rezultat.

Cu privire la afirmațiile recurentului că fapta imputată acestuia nu poate reprezenta o acțiune specifică infracțiunii de delapidare, întrucât, sub aspectul folosirii, administratorul bunurilor instituției ar fi trebuit să scoată temporar bunuri din patrimoniul CNPR, să utilizeze bunurile respective și apoi să le readucă în patrimoniul părții civile, s-a arătat, în esență, că instanța de apel a analizat, în cuprinsul deciziei recurate, faptele imputate recurentului din perspectiva elementelor constitutive ale infracțiunii de delapidare, inclusiv sub aspectul laturii obiective, antamate de recurentul inculpat, concluzionând că "folosirea" (ca modalitate alternativă infracțiunii de delapidare) este pe deplin dovedită.

Referitor la critica recurentului, în sensul că instanța de apel a creat un hibrid al unei infracțiuni de serviciu, analizând atât condițiile ce privesc săvârșirea faptei de abuz în serviciu, cât și a faptei de delapidare, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA a susținut că aceasta este neîntemeiată, atâta vreme cât infracțiunea de delapidare, fiind o infracțiune ce privește încălcarea relațiilor de serviciu, raportarea la latura obiectivă impune, în mod necesar, examinarea atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ. Astfel, s-a arătat că instanța de apel a analizat atribuțiile pe care le avea inculpatul pentru a constata, pe de o parte, dacă acesta îndeplinea criteriile referitoare la calitatea ce ar fi atras răspunderea sa penală pentru infracțiunea de delapidare, respectiv atribuțiilor de administrator al structurii poștale, iar pe de altă parte, dacă ar fi avut posibilitatea efectivă să cunoască/urmărească/controleze/analizeze acțiunile ce i-au fost imputate prin actul de inculpare.

La data de 01.11.2021, au fost depuse concluzii scrise de către intimata inculpată A., care a solicitat, în esență, admiterea recursului în casație, casarea hotărârii judecătorești atacate, extinderea efectelor recursului în casație în ceea ce o privește și achitarea sa și a recurentului inculpat C., întrucât infracțiunea de delapidare și instigare la delapidare pentru care s-a dispus condamnarea lor, nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin încheierea din 03 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte, secția penală, constatându-se îndeplinite condițiile strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului recursului în casație, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat C. împotriva Deciziei penale nr. 449/Ap din data de 02 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Înalta Curte a reținut, astfel, că în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost prezentate motive de recurs ce vizează neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. (elementul material al laturii obiective, urmarea imediată), ce prezintă aparența de sustenabilitate a cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., și pot fi analizate prin prisma acestuia, ca și motivul de recurs prin care s-a evocat schimbarea naturii și cauzei acuzației ce a făcut obiectul actului de sesizare prin schimbarea încadrării juridice dintr-o infracțiune de pericol, într-o infracțiune de rezultat.

De asemenea, s-a arătat că se circumscrie cazului de casare evocat de recurent motivul de recurs prin care a susținut că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa constituie, cel mult, o chestiune pur comercială (neîncasarea serviciului prestat de persoana juridică de drept public), care se poate soluționa pe cale civilă.

Față de motivele dezvoltate de recurent s-a mai precizat că nu se includ în sfera cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și nici a vreunui alt caz de casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., criticile cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, cele referitoare la motivarea deciziei recurate, aspectele relative la reinterpretarea probatoriului, reexaminarea conținutului mijloacelor de probă, verificarea existenței ori a suficienței probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul C. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența instanței supreme, s-a reținut că "în esență, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune" (Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 și Decizia nr. 98/RC din 19 martie 2019 ale ÎCCJ, secția penală).

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

În cauză, recurentul inculpat C. a fost condamnat de către instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 295 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale), cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. pen. infracțiunea de delapidare constă în însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Situația premisă în cazul infracțiunii de delapidare presupune existența unor raporturi de gestionare sau administrare a bunurilor între persoana juridică și funcționarul (public sau privat) subiect activ al infracțiunii.

Elementul material constă într-o acțiune ce poate îmbrăca una dintre cele trei modalități alternative prevăzute de norma de incriminare - însușire, folosire sau traficare.

Însușirea reprezintă scoaterea din sfera de stăpânire a unității și trecerea lui în patrimoniul subiectului activ, iar traficarea constă în scoaterea temporară din sfera de stăpânire a unității și darea spre folosire unui terț contra unui câștig.

Folosirea reprezintă scoaterea temporară din sfera patrimonială a unității a bunului și utilizarea lui de către funcționarul public sau de către terțe persoane, cu titlu gratuit. În doctrină s-a arătat că, în ipoteza folosirii - din punct de vedere juridic bunul rămâne în patrimoniul societății, doar faptic este scos din sfera de stăpânire a unității. În ipoteza bunurilor imobile, folosirea nu implică în mod obligatoriu scoaterea în fapt a bunului din sfera patrimonială a unității, ci doar utilizarea lui cu titlu gratuit în alte scopuri decât cele impuse de sarcinile de serviciu. De obicei, în cazul infracțiunilor comise în această modalitate, prejudiciu constă în contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor sau contravaloarea uzurii bunului (V. Cioclei, C. Rotaru - Drept penal. Partea Specială II. Curs tematic. Ed. C.H. Beck, București 2019, p.278).

În cauza de față, starea de fapt, valorificată prin decizia instanței de apel recurată constă, în esență, în aceea că, inculpatul C., în perioada mai 2011 - martie 2012, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, în calitatea sa de administrator, respectiv de director operațional județean al Oficiului Județean de Poștă Brașov, a dispus distribuirea repetată, de către Compania Națională "Poșta Română" SA, fără facturare, în folosul SC D. SRL, a corespondenței "E." (procesate în poștă hibridă), respectiv a unui număr de 1.504.303 de bucăți de trimiteri poștale conținând facturile emise de E., prezentate de D. la centrul de tranzit din Brașov, cu ocazia celor 11 livrări descrise detaliat în cuprinsul stării de fapt, prin folosirea infrastructurii CNPR în mod nelegal.

Instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei recurate că, SC D. SRL se ocupa de serviciul de tipărire și distribuire a corespondenței comerciale, serviciu externalizat al unor operatori economici importanți sau companii naționale, activitate ce se efectua contra-cost.

Cu privire la relația existentă între partea civilă CNPR SA și D. SRL, instanța de apel a reținut că cele două au încheiat două contracte (care interesează cauza) și în baza cărora se desfășura livrarea corespondenței:

(...) Prezintă o relevanță deosebită în prezenta cauză prevederile art. 11.6 din contractul de asociere în participațiune conform cărora "Asociații recunosc că distribuirea intraregională a trimiterilor poștale tip corespondență privată nu fac obiectul activității Asociației, acest tip de serviciu fiind realizat exclusiv de către CN Poșta Română SA, iar tariful intraregional perceput beneficiarilor serviciilor Asociației va reveni integral CNPR."

Și, în plus, la 11.7 din contract se specifică faptul că dacă D. este titularul contractului cu clientul final terț, tariful intraregional al corespondenței va fi virat către CNPR imediat după încasare de la clientul final terț și către Asociație se va raporta cota rezultată din eliminarea etapelor pe fluxul CNPR, specificată în Anexa E.

Mai mult, se poate observa că aceeași mențiune a fost trecută și în Anexa E la contract, privind structura și nivelul costurilor acceptate de asociații participanți. La pct. 8 fiind indicat tariful intraregional, cu mențiunea expresă că acest tarif i se cuvine exclusiv CNPR, tarif majorat prin actul adițional nr. x la contract, redactat și semnat la data de 29.10.2007, dar care nu aduce atingere conținutului prevederii, decât cuantumului tarifului." (...)

Sistemul de francare TP este unul din sistemele de francare oferite de CNPR clienților, alături de utilizarea de timbre poștale (imprimate sau lipite pe trimitere), constând în imprimarea pe trimiterile poștale a amprentelor mașinilor de francat oficial aprobate de CNPR, conform "Instrucțiunii privind utilizarea sistemului de francare TP" nr. x. (...)

Contractul a fost modificat, printre altele, și prin actul adițional nr. x, înregistrat la CNPR sub nr. x/2986 în data de 06.05.2011 și la D. sub nr. x în data de 10.05.2011 prin care se introducea ca oficiu de prezentare a trimiterilor în cadrul contractului TP și Oficiul Poștal Brașov 2.

Deopotrivă, în ceea ce privește starea de fapt, Curtea de Apel Brașov a mai reținut că, la începutul anului 2011, E. a acceptat oferta S.C D. SRL privind procesarea și livrarea, în poștă hibridă, a corespondenței comerciale (facturi de internet și cablu) însă fără a încheia un contract cu aceasta.

Relațiile comerciale se desfășurau în baza unor comenzi lunare transmise de către E. care cuprindeau facturile clienților sub forma unor date electronice care erau prelucrate de departamentul IT de la D. și transformate în documente PDF, iar după obținerea consimțământului E., erau tipărite, plicuite și ambalate.

D. primea două tipuri de comenzi în fiecare lună, una se referea la corespondența distribuită de E. pe cont propriu, iar cealaltă era predată oficiului poștal de prezentare pentru distribuirea corespondenței.

S-a mai menționat în cuprinsul deciziei instanței de apel că, folosindu-se de cutuma prezentată (s.n. introducerea volumului mare de corespondență ce nu putea fi prelucrată în timp util, direct în cartare, la centrul regional de tranzit, fără să treacă mai întâi pe la oficiul poștal de prezentare), în perioada mai 2011 - februarie 2012, inculpatul C. a dat dispoziții martorului F. de a introduce direct în cartare la Centrul Regional de Tranzit Brașov o parte din corespondența prezentată de D., fără ca aceasta să mai treacă în prealabil pe la Oficiul Poștal nr. 2 Brașov (oficiu de prezentare) pentru francare.

(...)Transporturile care nu erau prezentate la OP 2 erau cele indicate în prealabil martorului F. de către inculpatului C., cu confirmarea prealabilă obținută de la inculpata A.

Astfel, nu au fost luate în evidență toate trimiterile poștale prezentate de D., constând în facturile emise de E. abonaților săi și tariful de distribuire a acestora nu a fost achitat de D.

În schimb, în evidențele contabile ale D. și E. a fost înregistrat fiecare plic conținând facturile E., verificarea încrucișată a acestor evidențe cu cele ale CNPR conducând la identificarea tuturor transporturilor frauduloase.

Astfel, Curtea a reținut că, prin fapta inculpaților C. și A. s-a cauzat un prejudiciu de 1.128.227.25 RON părții civile CNPR reprezentând contravaloarea unui număr de 1.504.303 bucăți de corespondență E. livrată, dar nefacturată de Poșta Română în perioada mai 2011 - februarie 2012.

În cauză, instanța de apel a reținut următoarele 11 livrări, aferente actelor materiale reținute în sarcina inculpatului:

- livrarea din 24.05.2011, când CRTZ Brașov a preluat un număr mare de scrisori de la D., reprezentat în acea dată de G., respectiv în total 284.014 de scrisori, din care s-a trecut în evidențele Poștei Române doar un număr de 177,158 (cele predate conform proceselor - verbale nr. x/24.05.2011, nr. x/24.05.2011, nr. x/24.05.2011, x/24.05.2011, ale căror copii sunt depuse la filele x al dosarului de u.p.), iar un număr de 106.856 scrisori, predate conform procesului-verbal nr. x/24.05.2011 nu a fost înregistrat la CNPR;

- livrarea din data de 09.06.2011, conform procesului-verbal de predare primire nr. x/09.06.2011 privind un număr de 134.298 scrisori; cu acea ocazie D. a fost, de asemenea, reprezentată de martorul G.;

- livrarea din 12.07.2011, potrivit procesului-verbal nr. x/12.07.2011 privind un număr de 153.714 scrisori;

- livrarea din data de 26.07.2011, așa cum rezultă din procesul-verbal nr. x/26.07.2011 privind un număr de 84.633 scrisori;

- livrarea din data de 12.08.2011, potrivit procesului-verbal nr. x/12.08.2011 privind un număr de 115.042 scrisori;

- livrarea din data de 25.08.2011, conform proceselor-verbale nr. x/25.08.2011 privind un număr de 1530 scrisori, nr. x/25.08.2011 privind un număr de 20.897 scrisori, nr. x/25.08.2011 privind un număr de 10.596 scrisori din care 10.595 fiind inclusă în categoria "corespondență simplă 0,020" și doar una în categoria "corespondență simplă 0,050", nr. x/25.08.2011 privind un număr de 85.223 scrisori și nr. x/25.08.2011 privind un număr de 72.270 scrisori;

- livrarea din data de 13.09.2011, potrivit procesului-verbal nr. x/13.09.2011 privind un număr de 121.602 scrisori;

- livrarea din data de 11.11.2011, conform procesului-verbal nr. x/11.11.2011 privind un număr de 148.590 scrisori;

- livrarea din data de 28.11.2011, conform proceselor-verbale nr. x/28.11.2011 privind un număr de 252 scrisori și nr. x/28.11.2011 privind un număr de 154.053 scrisori;

- livrarea din data de 23.12.2011, conform proceselor-verbale nr. x/23.12.2011 privind un număr de 155.354 scrisori; nr. x/23.12.2011 privind un număr de 10.005 scrisori, din care 10.004 din treapta de greutate 0 - 20 grame și doar una singură din treapta de greutate 21 - 50 grame, precum și procesul-verbal nr. x/23.12.2011 privind un număr de 623 scrisori;

- livrarea din data de 11.01.2012, potrivit procesului-verbal nr. x/11.01.2012, privind un număr de 128.766 scrisori.

Deopotrivă, Curtea a reținut că, indiferent de sistemul de livrare a corespondenței (normal sau hibrid), taxa percepută de Poșta Română de la D. pentru distribuire, era aceeași, respectiv cea stabilită în baza contractului din 2009, semnat de Poșta Română și D., motiv pentru care toată corespondența trebuia să fie prezentată la OP 2 Brașov care se ocupa de întocmirea actelor necesare facturării serviciilor prestate în beneficiul clientului.

Invocând incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul C. a susținut, printre altele, că instanța de judecată a dispus schimbarea încadrării juridice în faza procesuală a apelului, schimbând natura și cauza acuzației ce făcea obiectul actului de sesizare, dintr-o infracțiune de pericol într-o infracțiune de rezultat.

Înalta Curte notează că, extinderea obiectului cercetării cu privire la alte fapte, cu nesocotirea limitelor trimiterii în judecată, ar impune evaluarea afectării judecății de o cauză de nulitate ce, odată constatată, radiază explicit și inevitabil asupra soluției ori sancțiunii aplicate, și, de principiu, ar putea susține incidența cazurilor prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen. (acest din urmă caz de casare, nefiind, însă, invocat de recurent).

Instanța de recurs în casație, evaluând susținerea părții prin raportare la maniera reformării caracterizării în drept de către instanța de apel, reține însă un demers în limitele normelor procesuale, fără afectarea judecății de vreun viciu esențial. Schimbarea încadrării juridice a faptelor descrise în rechizitoriul, în limitele evocate în cuprinsul deciziei, era permisă de dispozițiile legale (art. 386 C. proc. pen.) pe tot parcursul desfășurării procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar rezultatul evaluării nu nesocotește obiectul și limitele judecății, astfel cum acestea au fost predeterminate prin actul de sesizare, întrucât ambele infracțiuni, atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de delapidare sunt infracțiuni de rezultat. Apoi, în actualul C. pen., infracțiunea de delapidare a fost inclusă în Titlul V, Capitolul II din Partea specială - destinat infracțiunilor de serviciu, pentru că, prin comiterea ei "se vatămă mai întâi relația socială de serviciu și în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice" (Expunere de motive). Ca atare, între cele două infracțiuni menționate anterior, există o unitate de obiect juridic protejat, ce presupune ca ambele dispoziții de incriminare au ca obiect juridic generic aceeași categorie de relații sociale, în speță obiectul juridic vizează protejarea relațiilor de serviciu. Nu în ultimul rând, sub aspect sancționator, cele două infracțiuni de serviciu nu prezintă diferențe, ambele fiind sancționate cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Cu privire la celelalte motive de recurs în casație subsumate art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte consideră că, prin acestea, recurentul inculpat valorifică limitativ și selectiv considerentele Deciziei penale nr. 449/Ap din 02 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, prin accentuarea numai a unor chestiuni factuale descrise sintetic la pag. 66 a hotărârii recurate, cu ignorarea, însă, a ansamblului argumentelor pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea instanței de apel.

Astfel, din examinarea coroborată a întregii argumentații expuse în decizia recurată (pag. 63 - 100), Înalta Curte reține că aceasta reflectă și clarifică împrejurările faptice imputate recurentului inculpat, dezvoltând, totodată, ansamblul atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa de funcționar public, respectiv de administrator al Direcției Regionale de Poștă Brașov, prin funcția de director pe care o îndeplinea în perioada de referință 2011 - 2012 (pag. 64 decizie).

Așa cum s-a arătat deja, în configurarea actualului C. pen., infracțiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în categoria infracțiunilor de serviciu. Incriminarea acestei categorii de fapte tinde la apărarea relațiilor de serviciu, relații sociale ale căror normală desfășurare presupun, în mod necesar, asigurarea bunului mers al activității instituțiilor.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de delapidare, instanța de apel, a reținut, în esență, că, folosirea contrar dispozițiilor legale a infrastructurii poștei și neplata contravalorii serviciul prestat prin intermediul acesteia, semnifică scoaterea temporară a respectivelor bunuri din patrimoniul părții civile, timp în care aceasta nu își mai poate folosi resursele în vederea desfășurării normale a obiectului său de activitate. În același timp, Poșta Română este lipsită de posibilitatea de a percepe taxele poștale aferente serviciilor prestate cu ajutorul infrastructurii sale, motiv pentru care, contrar susținerilor apărătorilor inculpaților, prejudiciul cauzat constă în taxele poștale aferente fiecărui plic distribuit nelegal.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii instanței de apel s-a subliniat în mod neechivoc rezultatul infracțiunii de delapidare - prejudiciul în valoare de 1.128.227.25 RON cauzat părții civile CNPR reprezentând contravaloarea unui număr de 1.504.303 bucăți de corespondență E. livrată, dar nefacturată de Poșta Română în perioada mai 2011 - februarie 2012.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în conformitate cu elementele de tipicitate ale infracțiunii de delapidare, instanța de apel a reținut existența unor raporturi de administrare a bunurilor între recurentul inculpat (subiectul activ al infracțiunii, cu anumite atribuții de serviciu) și CNPR, și că elementul material al laturii obiective s-a realizat prin folosirea bunurilor angajatorului (resursa umană, infrastructura, bunuri mobile) contrar dispozițiilor legale, ceea ce înseamnă scoaterea temporară a respectivelor bunuri din patrimoniul părții civile, fiind astfel cauzat un prejudiciu părții civile Compania Națională Poșta Română SA.

Întrunirea elementelor de tipicitate a infracțiunii de delapidare, reclama tragerea la răspundere penală a recurentului inculpat, fiind neîntemeiată susținerea acestuia vizând incidența dispozițiilor răspunderii civile (comerciale).

Reținând că faptele pentru care a fost condamnat recurentul C. întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii delapidare, se apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., motiv pentru care cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nu este întemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 449/Ap din 02 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 449/Ap din 02 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.

GGC - ED