ÎCCJ, Decizia nr. 79/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul CMI Dr. A. împotriva deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.

În motivarea hotărârii pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de revizuire a constatat că instituirea acestei ipoteze legale, în care se poate anula o hotărâre a instanței, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

În raport de cele mai sus expuse, instanța de revizuire a reținut că, în speță, nu se poate vorbi despre o identitate de părți, obiect și cauză, fiind vorba despre cauze cu obiecte distincte, hotărârile presupus contrare fiind pronunțate în procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și, respectiv, în procedura de soluționare a cererilor în anulare a notificărilor care fac obiectul cauzei.

Din perspectiva presupusei încălcări a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, deși nu s-ar impune întrunirea triplei identități, în raport de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de revizuire a constatat că, în cauză, nu subzistă ipoteza existenței unor dezlegări date asupra unor puncte litigioase ale procesului care să se opună cu putere de lucru judecat, față de a doua hotărâre, a cărei revizuire a fost solicitată, care prin considerente sau dispozitiv i-a dat o rezolvare contrară, conducând astfel la adoptarea unor soluții care nu se pot concilia.

În acest sens, instanța de revizuire a reținut că autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie - în speță fiind vorba despre procedura suspendării actelor administrative prevăzută de Legea nr. 554/2004 - diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătorești pronunțate în materie contencioasă.

Caracterul provizoriu al măsurilor dispuse printr-o hotărâre pronunțată asupra unei cereri de suspendare și cerința neprejudecării fondului impun ca hotărârea dată în această materie să aibă autoritate de lucru judecat doar față de o altă cerere de suspendare, cu aceleași părți, în temeiul aceleiași cauze și cu același obiect și numai dacă nu s-au modificat împrejurările care au determinat adoptarea soluției.

Instanța învestită cu acțiunea în suspendare nu poate tranșa litigiul în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, natura actelor atacate, ci este chemată să verifice doar subzistența condiției cazului bine justificat și a pagubei iminente. De asemenea, chiar și sub aspectul întinderii în timp a efectelor acesteia, hotărârea pronunțată asupra cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 își produce efectele "până la pronunțarea instanței de fond".

Or, în raport de aceste considerente, precum și de scopul concret urmărit, revizuentul criticând în fapt soluția dată de instanța care a pronunțat cererea de suspendare, iar nu ultima hotărâre pronunțată, instanța de revizuire a constatat că demersul revizuentului nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica formulată privind omisiunea celei de a doua instanțe de a se pronunța asupra excepției autorității de lucru judecat, instanța de revizuire a apreciat că nici aceasta nu se încadrează în textul de lege invocat, astfel că nu poate face obiectul verificării.

Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, revizuentul CMI Dr. A. a formulat recurs, prin care solicită: 1) admiterea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. 2) casarea, în tot, a deciziei nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, cu admiterea cererii de revizuire conform art. 497 C. proc. civ. 3) anularea deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020, conform art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., cu respectarea, în același timp, și a art. 430 alin. (1) și alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece există decizia nr. 888 din 22 august 2019; 4) trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente material să judece, conform art. 497 și art. 498 alin. (1) C. proc. civ. 5) sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, conform art. 514 și art. 515 alin. (1) C. proc. civ., în legătură cu aplicarea unitară a art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006: (a) cu judecarea de către instanțele civile a cauzelor legate de contractele de furnizare de servicii medicale dintre cabinetele de medicina familiei și casele de asigurări de sănătate și (b) cu interdicția asimilării greșite a unor acte emise într-un contract civil, încheiat între un cabinet de medicina familiei și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova, prin legea părților, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ca fiind acte administrative, problemă legală care a fost interpretată neunitar de către instanțele judecătorești de la Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești, în cele două dosare referitoare la aceleași notificări de reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale și a convenției de eliberare de certificate medicale nr. 2285 și, respectiv, nr. 2286, emise de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova la 29.03.2019 (dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, ambele înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova), fără respectarea legii organice a sănătății.

În susținerea cererii de recurs formulate, recurentul invocă motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea atacată întrucât ar fi fost pronunțată de o instanță care "nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale".

În susținerea acestui prim motiv de recurs, recurentul invocă faptul că doi dintre magistrații care au făcut parte din alcătuirea completului care a pronunțat decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, atacată prin prezentul recurs, au fost în stare de incompatibilitate prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., întrucât au făcut parte și din alcătuirea completului care a pronunțat încheierea nr. 1812 din 23 martie 2021, în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă cererea formulată de petentul CMI Dr. A. privind strămutarea dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici cu privire la hotărârea atacata:

(i) decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 s-a dat cu încălcarea art. 7 alin. (2), art. 223 alin. (3) și art. 583 C. proc. civ., întrucât părțile nu au formulat cerere de judecare a cauzei în lipsă, iar în practicaua deciziei atacat se reține lipsa părților la judecarea cauzei;

(ii) decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 s-a dat cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil stipulate de art. 6 și art. 7 alin. (1) C. proc. civ. întrucât: (a) a fost încălcat art. 131 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că, în considerentele hotărârii atacate, nu se menționează verificarea, de către instanța de revizuire, a competenței sale materiale de a soluționa cauza; (b) prin încălcarea art. 131 alin. (1) C. proc. civ. a apărut conflictul de competență stipulat de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, anterior, Curtea de Apel Ploiești s-a declarat competentă să judece aceeași cerere de revizuire în dosarul nr. x/2019; (c) instanța de revizuire a aplicat în mod greșit prevederile art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (4) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 544/2004, acest din urmă act normativ se completează cu prevederile C. proc. civ., iar Legea nr. 554/2004 nu reglementează nicio derogare de la dispozițiile C. proc. civ. în materia autorității de lucru judecat, care ar putea să opereze în cazul hotărârilor pronunțate în soluționarea cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Recurentul precizează faptul că cererea de revizuire a deciziei nr. 1245 din 15 decembrie 2019 nu a vizat dispozitivul deciziei nr. 888 din 22 august 2019, prin care este respinsă o măsură provizorie, ci considerentele deciziei nr. 888 din 22 august 2019, prin care s-a reținut faptul că dosarul nr. x/2019 nu trebuie judecat în contencios administrativ, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece notificările de reziliere nr. 2285 și nr. 2286 din 29.03.2019 nu sunt acte administrative, fiind emise în scopul rezilierii unui contract civil, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Având în vedere dispozițiile art. 28 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 461 alin. (2) și art. 430 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., în opinia recurentului, instanța de revizuire a confundat considerentele hotărârii date în soluționarea unei cereri de suspendare în materia contenciosului administrativ - prin care se stabilește chestiunea legală a judecării, de către instanța de drept civil, a anulării unor notificări care privesc derularea unui contract de furnizare de servicii medicale - cu dispozitivul deciziei nr. 888 din 22 august 2019, care respinge o măsură provizorie.

Intimata Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prioritar, Înalta Curte constată că, deși recurentul a înțeles să-și întemeieze cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurent se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs invocat în cauză, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea atacată susținând faptul că doi dintre judecătorii care au intrat în alcătuirea completului ce a soluționat dosarul nr. x/2021 s-ar fi aflat în starea de incompatibilitate absolută reglementată de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că ar fi pronunțat, în cadrul dosarului nr. x/2021 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, încheierea nr. 1812 din 23.03.2021, prin care a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de petentul CMI Dr. A. de strămutare a dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând susținerile recurentului, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a cărui încălcare a fost invocată de către recurentul-revizuent, Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ. "Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs".

Înalta Curte constată faptul că niciunul dintre judecătorii care au alcătuit completul de judecată care a pronunțat hotărârea atacată prin prezentul recurs nu a pronunțat vreo încheiere sau hotărâre prin care să se fi soluționat aceeași pricină, într-un alt stadiu procesual.

Așa cum s-a reținut în jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, "soluția pronunțată cu privire la strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiției, nu de soluționare în fond a unei cauze civile" (Decizia nr. 1294 din 8 octombrie 2009 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 29 octombrie 2009); "strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de părtinirea și lipsa de obiectivitate în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată. Faptele asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța competentă să judece cererea de strămutare nu țin de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor pe care le implică art. 140 din C. proc. civ., respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea pricinii." (Decizia nr. 354 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1015 din 25 octombrie 2021, paragraful 23; Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1068 din 18 decembrie 2018, paragraful 25).

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurent în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată faptul că acestea sunt, deopotrivă nefondate.

Este nefondată critica recurentei potrivit căreia decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 încalcă art. 7 alin. (2), art. 223 alin. (3) și art. 583 C. proc. civ., întrucât judecata s-a realizat în lipsa părților legal citate, în condițiile în care acestea nu au formulat cerere de judecată în lipsă.

Conform art. 223 C. proc. civ.:

"(1) Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.

(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă".

Din analiza actelor dosarului nr. x/2021, rezultă faptul că revizuentul CMI Dr. A. a fost citat în mod legal, la 18 august 2021, pentru termenul de judecată din 2 noiembrie 2021, la adresa poștală indicată de către acesta, prin cererea de revizuire, drept unic domiciliu procesual ales.

La 23 august 2021, revizuentul a comunicat la dosarul de revizuire, prin poștă electronică, o cerere prin care a solicitat comunicarea actelor de procedură la adresa de poștă electronică indicată în respectiva cerere, și nu la adresa de domiciliu procesual ales.

De asemenea, la 22 august 2021, recurentul-revizuent a depus o cerere de acces a dosarului electronic nr. x/2021

Având în vedere cele de mai sus, reiese cu certitudine faptul că recurentul-revizuent a avut cunoștință de termenul de judecată din 2 noiembrie 2021 încă din luna august a anului 2021.

Cu toate acestea, revizuentul nu s-a prezentat la termenul de judecată din 2 noiembrie 2021, acordat în dosarul nr. x/2021, și nici nu a formulat cerere de judecată în lipsă, vădind o certă lipsă de interes pentru soluționarea cauzei.

Înalta Curte reține faptul că dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - care prevăd suspendarea cauzei de către instanță dacă niciuna dintre părți, legal citate, nu se prezintă la strigarea cauzei și nu a solicitat judecata în lipsă - nu sunt reglementate de legiuitor în beneficiul părților, ci pentru o bună administrare a justiției și în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd obligația instanței de a asigura desfășurarea cu celeritate a judecății, în termen optim și previzibil.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația, între altele, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Astfel, rezultă faptul că, prin instituirea măsurii procesuale prevăzute de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să sancționeze eventuala lipsă de diligență manifestată de către părți în desfășurarea procesului, cu atât mai mult atunci când este vorba despre partea care a inițiat acțiunea, respectiv calea de atac, ce formează obiectul dosarului, în speță, recurentul-revizuent.

Prin urmare, prin critica analizată în cele de mai sus, recurentul își invocă, în fapt, o culpă proprie în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi reveneau potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând critica recurentului inclusiv din perspectiva instituției nulității actelor de procedură reglementată de art. 174 - 179 C. proc. civ., Înalta Curte constată faptul că motivul de nulitate invocat de către recurent nu aparține categoriei cazurilor de nulitate expres prevăzute de lege sau cazurilor de nulitate necondiționată, iar recurentul nu a făcut dovada niciunei vătămări aduse acestuia, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, astfel încât nu se impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 a fost dată cu încălcarea principiilor fundamentală ale procesului civil prevăzute de art. 6 și art. 7 alin. (1) C. proc. civ., motivate de: (a) încălcarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a nemenționării, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, a verificării, de către instanța de revizuire, a propriei competențe materiale de a soluționa cauza; (b) existența unui conflict de competență prevăzut de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că aceeași cerere de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/2021 ar forma obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești; (c) aplicarea greșită, de către instanța de revizuire, a prevederilor art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (4) și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 544/2004, acest din urmă act normativ se completează cu prevederile C. proc. civ., iar Legea nr. 554/2004 nu reglementează nicio derogare de la dispozițiile C. proc. civ. în materia autorității de lucru judecat, care ar putea să opereze în cazul hotărârilor pronunțate în soluționarea cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Critica menționată la punctul (a) din cadrul paragrafului de mai sus nu poate fi primită, dat fiind faptul că, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 131 alin. (1) C. proc. civ., obligația instanței de a verifica, din oficiu, dacă este competentă general, material și teritorial să judece pricina este reglementată exclusiv în sarcina judecătorului de primă instanță - "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate".

Potrivit art. 513 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată". Or, hotărârea atacată cu revizuire, în prezenta cauză, a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de recurs, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., invocate de către recurent.

Critica menționată la punctul (b) din cadrul paragrafului de mai sus este deopotrivă nefondată. Înalta Curte reține faptul că obiectul dosarului soluționat prin hotărârea atacată prin prezentul recurs este reprezentat de cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, și nu soluționarea unui conflict pozitiv de competență ce ar fi apărut între diferite instanțe.

Mai mult, Înalta Curte reține faptul că, potrivit art. 135 alin. (2) C. proc. civ. "Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

Sunt, deopotrivă, nefondate criticile formulate de către recurent, redate în cadrul punctului (c) al paragrafului de mai sus, cu privire la aplicarea greșită, de către instanța de revizuire, a prevederilor art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (4) și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 instituie posibilitatea părții vătămate prin actul administrativ de a solicita instanței competente suspendarea executării actului, în cadrul procedurii prealabile prevăzute la art. 7, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității și temeiniciei acestuia. În faza prealabilă introducerii acțiunii principale în anularea actului administrativ, măsura suspendării executării actului administrativ se dispune până la pronunțarea instanței de fond, având o durată limitată în timp, încadrându-se, astfel, în categoria măsurilor provizorii ce pot fi dispuse de către instanțele judecătorești.

Așa cum susține, de altfel, și recurentul în cuprinsul cererii de recurs formulate, dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează, potrivit art. 28 din actul normativ invocat, cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului".

Prin urmare, Înalta Curte reține faptul că instanța de revizuire a hotărât, în mod corect, că autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie, în speță fiind vorba despre procedura suspendării actelor administrative prevăzute de Legea nr. 554/2004, diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătorești pronunțate în materie contencioasă. Astfel, caracterul provizoriu al măsurilor dispuse printr-o hotărâre pronunțată asupra unei cereri de suspendare și cerința neprejudecării fondului impun ca hotărârea dată în această materie să aibă autoritate de lucru judecat doar față de o altă cerere de suspendare, cu aceleași părți, în temeiul aceleiași cauze și cu același obiect și numai dacă nu s-au modificat împrejurările care au determinat adoptarea soluției (a se vedea și Decizia nr. 19 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, obiect, cauză - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă faptul că primul proces, soluționat definitiv prin decizia nr. 888 din 22 august 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, a avut ca obiect suspendarea executării actelor administrative individuale reprezentate de notificarea de reziliere nr. x/29.03.2019 a contractului de furnizare de servicii medicale în asistență medicală primară nr. 398/2018, începând cu 01.04.2019, respectiv, de notificarea de reziliere nr. x/29.03.2019 a convenției de eliberare a certificatelor de concediu medical nr. 336/01.04.2016.

Cel de-al doilea litigiu, soluționat definitiv prin decizia nr. 1242 din 15 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a avut drept obiect anularea deciziilor emise de pârâtă în baza notificării de reziliere nr. x/29.03.2019 și a notificării de reziliere nr. x/29.03.2019.

Prin urmare, se constată că instanța de revizuire a reținut, în mod întemeiat, faptul că, în speță, nu este îndeplinită condiția identității de obiect, cauză și părți, neoperând, astfel, efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Este deopotrivă legală și întemeiată analiza efectuată de instanța de revizuire în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate prin prezentul recurs, în urma căreia concluzionează că nu poate fi identificată nici vreo încălcare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, deși nu s-ar impune întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză, întrucât decizia invocată de către recurent nu conține considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, și nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuție, din nou, în litigiul survenit între părțile din prezenta cauză.

În ceea ce privește solicitarea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii formulată de către recurent, Înalta Curte constată caracterul inadmisibil al acesteia, dat fiind faptul că, potrivit art. 514 C. proc. civ., titularii cererii de sesizare a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii sunt, exclusiv, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului, o asemenea legitimare procesuală nefiind reglementată de legiuitor în sarcina sau în beneficiul Completului de 5 judecători și/sau a/al justițiabililor.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de CMI Dr. A. împotriva deciziei nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 aprilie 2022.

Procesat de GGC - LM