ÎCCJ, Decizia nr. 76/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 5313 din 4 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimatul A. și a respins cererea de revizuire formulată de B. împotriva deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, ca tardiv formulată.

În motivarea hotărârii pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: (...) 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

Cele două hotărâri potrivnice indicate de revizuentă, privind motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt decizia nr. 622 din 21 iunie 2007 pronunțată în dosarul nr. x/2006 al Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Timișoara.

Data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, așadar, este data de 22 decembrie 2020.

S-a constatat, de către instanța de revizuire, faptul că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, cererea de revizuire a fost expediată, prin fax, la data de 19 aprilie 2021, cu depășirea termenului de o lună - prevăzut de art. 511 pct. 8 din C. proc. civ. - de la data de 22 decembrie 2020, data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a căii de atac a revizuirii, care privește exercitarea unui drept procesual.

Cum în cauză nu s-a invocat și nu s-a făcut dovada existenței vreunui motiv temeinic justificat, în sensul art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de revizuire a făcut aplicarea dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința admiterii excepției și respingerii cererii de revizuire, ca tardiv formulată.

Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuenta B., prin care solicită admiterea recursului; casarea deciziei atacate, respingerea excepției tardivității formulării cererii de revizuire și: în principal, trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea rejudecării cererii de revizuire formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018; în subsidiar, reținerea spre soluționare a cererii de revizuire mai sus-menționate și, constatând că există hotărâri potrivnice, să anuleze decizia civilă nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, trimițând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe, deoarece, prin decizia atacată cu revizuire, s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată, invocând, în esență, greșita admitere, de către instanța de revizuire, a excepției tardivității formulării cererii, și apărări de fond.

Recurenta invocă încălcarea, de către instanța de revizuire, a dispozițiilor art. 511 coroborat cu art. 402 C. proc. civ., care stabilesc faptul că pronunțarea hotărârii judecătorești se face fie în ședință publică, fie prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.

În opinia recurentei, din articolul de lege mai sus menționat, rezultă faptul că momentul pronunțării hotărârii atacate cu revizuire - ca moment inițial al curgerii termenului pentru exercitarea acestei căi de atac - este acela la care recurentei i-a fost comunicată decizia din recurs prin intermediul grefei instanței.

Prin urmare, termenul de revizuire de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ. ar trebui calculat de la momentul la care revizuenta a luat cunoștință despre considerentele hotărârii atacate cu revizuire, prin intermediul grefei instanței, respectiv de la data comunicării către revizuentă a deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020.

Pentru respectarea dreptului la apărare și a dreptului constituțional ce asigură liberul acces la justiție, recurenta solicită să se rețină faptul că nu ar fi putut să constate încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 622 din 2007 a Curții de Apel Timișoara prin decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, decât după comunicarea acestei din urmă hotărâri, atacate cu revizuire, întrucât, până la momentul comunicării, recurenta nu a putut cunoaște motivele pentru care Curtea de Apel Timișoara i-a respins recursul.

În continuare, recurenta invocă încălcarea, de către instanța de revizuire, a dispozițiilor art. 21 și art. 24 din Constituția României, ale art. 21 din C. proc. civ., ale art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și solicită Înaltei Curți să dea întâietate legii fundamentale în fața legii organice, respectiv să interpreteze dispozițiile art. 511 C. proc. civ. cu respectarea prevederilor invocate.

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă, ca tardiv introdusă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a înțeles să-și întemeieze cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, recurenta critică hotărârea atacată pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că excepția tardivității formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind faptul că termenul legal de 30 de zile prevăzut de textul legal ar fi trebuit calculat de la data comunicării deciziei nr. 1349 din 22 decembrie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluționată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuenta a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, în raport cu decizia nr. 622/2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2007, solicitând anularea primei hotărâri, respectiv a deciziei nr. 1349 din 22 decembrie 2020.

Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:

"Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunțată a fost decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă la data pronunțării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 22 decembrie 2020, împlinindu-se la 22 ianuarie 2021.

Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de către recurenta-revizuentă, prin fax, la 19 aprilie 2021 - aspect necontestat de către recurentă -, după expirarea termenului legal imperativ și absolut.

În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancțiunii decăderii din exercitarea dreptului.

Susținerile recurentei cu privire la interpretarea sintagmei "se poate pronunța prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței" din cuprinsul art. 402 C. proc. civ., în sensul comunicării hotărârii către recurentă prin intermediul grefei instanței nu este susținută de nici un text de lege, fiind totodată contrar dezlegărilor date de Curtea Constituțională:

"În consecință, și potrivit noii soluții legislative preconizate, sub aspectul tezei referitoare la pronunțarea prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, data pronunțării este ziua în care au fost închise dezbaterile în cazul în care instanța judecătorească se pronunță în aceeași zi. La același moment temporar se întocmește minuta, care se pune la dispoziția părților prin mijlocirea grefei în aceeași zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoștința publicului în maniera anterior arătată. În schimb, în ipoteza în care instanța judecătorească a amânat pronunțarea, data pronunțării hotărârii este ziua pentru care a fost amânată pronunțarea. La această dată se întocmește minuta, care se pune la dispoziția părților prin mijlocirea grefei în aceeași zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoștința publicului în maniera anterior arătată. Astfel, de la această dată, pe de o parte, instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale (art. 429 din C. proc. civ.), hotărârea dobândește autoritate de lucru judecat [art. 430 alin. (1) din C. proc. civ..] și va curge termenul de cel mult 30 de zile în care hotărârea se va redacta și se va semna [art. 426 alin. (5) din C. proc. civ..], iar, pe de altă parte, va curge termenul de exercitare a căilor de atac, în ipoteza în care legiuitorul prevede expres momentul pronunțării ca fiind data a quo a acestuia. Prin urmare, sub aspect temporal, în ambele ipoteze antereferite, data întocmirii minutei coincide cu data pronunțării hotărârii. Astfel, Curtea constată astfel că o atare soluție legislativă nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție" (Decizia Curții Constituționale a României nr. 454/2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).

Față de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum și față de sancțiunea reglementată prin dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei.

De altfel, analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către recurentă în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 855/21.12.2010).

Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puțin o cale de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile specifice judecării în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, și nu instituie în orice circumstanțe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, și nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale a României stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Raportat la considerentele anterioare, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit prin Chitanța nr. x din 10.02.2022 emisă de Cabinetul de avocat C., Înalta Curte constată că recurenta-revizuentă este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situație față de care va fi obligată la plata acestora către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva deciziei nr. 5313 din 4 noiembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimatul A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 aprilie 2022.

Procesat de GGC - LM