ÎCCJ, Decizia nr. 24/2022

Asupra contestației de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157 din data de 16.02.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în baza art. 50 alin. (1) și (4) din C. proc. pen. cu referire la art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția I Penală, invocată de către instanță din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul București a reținut că la data de 10.12.2020, pe rolul instanței a fost înregistrată, sub nr. x/2020, contestația la executare formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului București întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen. cu privire la punerea în executare a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată condamnatei A., față de care s-a emis MEPI nr. x din 27.11.2019 în baza sentinței penale nr. 1057/29.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 284/27.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători.

S-a reținut că față de condamnată a fost emis mandatul european de arestare nr. 48/27.11.2019 având în vedere că A. a părăsit teritoriul României. La data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităților italiene copia sentinței din 27.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autoritățile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanța română, recunoscând și dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A..

Pe cale de consecință, s-a apreciat că se impune ca Tribunalul București să dispună cu privire la anularea MEPI nr. x/27.11.2019 emis de Tribunalul București, secția I Penală și, pe cale de consecință, retragerea mandatului european nr. 48/27.11.2019.

Astfel, analizând cauza, Tribunalul București a avut în vedere dispozițiile art. 598 alin. (1) din C. proc. pen. vizând cazurile în care se poate face contestația contra executării hotărârii penale, precum și dispozițiile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., care prevăd că, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d) contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau alin. (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a mai reținut că în prezenta cauză, contestația la executare formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului București, secția I Penală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen., întrucât pentru persoana condamnată A., s-a dispus de către autoritățile italiene refuzarea executării mandatului european de arestare emis în baza MEPI nr. x/27.11.2019 al Tribunalul București, secția I Penală ca urmare a aplicării pedepsei de 4 ani prin sentința penală nr. 1057/29.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 284/27.11.2019 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recunoașterea hotărârii penale de condamnare și executarea pedepsei de 4 ani închisoare în Italia.

Prin urmare, deși s-a reținut că Tribunalul București este instanță de executare pentru hotărârile pronunțate în primă instanță de către Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit art. 553 alin. (2) din C. proc. pen., în raport cu dispozițiile imperative ale art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., solicitarea Departamentului Executări Penale punând în discuție o împiedicare la executare, Tribunalul a apreciat că, în speță, competența de soluționare a contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II a din C. proc. pen., revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond care a aplicat persoanei condamnate A. pedeapsa principală de 4 ani închisoare prin sentința penală nr. 1057/29.11.2016.

În consecință, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 22.02.2021, fiind stabilit termen de judecată la data de 19.03.2021, când pricina a fost amânată pentru termenul din 14.05.2021 preschimbat în cauză pentru termenul din data de 8 iunie 2021, pentru când s-a dispus citarea intimatei condamnate la adresa din Italia indicată în dosar, precum și traducerea din limba italiană a actelor transmise la dosar de către Tribunalul București urmare a Ordinului European de Anchetă din 8.01.2021 întocmit în cauză.

Pentru termenul acordat, 08.06.2021, a fost depusă la dosarul cauzei dovada notificării citației emise pentru condamnata A., prin cererea de asistență juridică internațională în materie penală efectuată în cauză, din actele înaintate la dosar rezultând că intimata condamnată a primit citația și a semnat personal de primirea acesteia la data de 19.05.2021, la domiciliul din Altamura .

Cu prilejul dezbaterilor asupra contestației la executare de față, la termenul din data de 8 iunie 2021, au fost luate concluziile reprezentantului parchetului și ale apărării intimatei, acestea fiind redate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință.

Examinând contestația la executare formulată în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a apreciat ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestația la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, iar pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. invocat în cauza de față, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Instanța de fond a constatat că, în fapt, prin contestația la executare formulată de Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului București împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/2018, privind pe condamnata A., s-a solicitat anularea mandatului de executare nr. x din data de 27.11.2019 emis de Tribunalul București, secția I Penală și pe cale de consecință, retragerea mandatului european de arestare nr. 48 din 27.11.2019.

În motivarea cererii de contestație la executare s-a arătat că Tribunalului București - Compartimentul Executări penale a arătat că la data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităților italiene copia sentinței din 27.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autoritățile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanța română, recunoscând și dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A..

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constat că prin sentința penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia penală nr. 284 din data de 27 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, fiind respinse apelurile formulate împotriva sentinței de fond.

În baza hotărârii de condamnare anterior menționată a fost emis MEPI nr. x emis de Tribunalul București, secția I Penală privind pe condamnata inculpată A..

De asemenea, în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/27.11.2019, față de persoana condamnată Tribunalul București, secția I Penală a emis mandatul european de arestare nr. x, având în vedere că aceasta a părăsit teritoriul României.

Prin hotărârea pronunțată de Republica Italiană, Curtea de Apel din Bari, secția III Penală la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020 MAE, în esență, s-a refuzat predarea numitei A., s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 1057 pronunțată la 29.11.2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a dispus executarea în Italia a pedepsei rezultante impuse numitei A. prin sentința menționată anterior și deja stabilită de autoritatea judiciară solicitantă la 4 ani închisoare.

În cauză a fost emis un ordin european de anchetă prin care s-a solicitat autorităților italiene să comunice dacă sentința din 27.11.2020 a Curții de Apel din Bari, secția III Penală a rămas definitivă, data rămânerii definitive a acesteia, solicitându-se totodată o adresă de corespondență a numitei A. pentru a fi citată în cauza de față.

Prin răspunsul comunicat de către autoritățile judiciare din Italia la cererea de informații anterior menționată, a rezultat că la data de 10.07.2020 intimata condamnată A. a fost reținută în arest în executarea unui ordin de arest preventiv nr. 2471/2015 emis de autoritățile române la data de 27.11.2019 și că la data de 13.07.2020, în baza hotărârii emise de secția a III-a Penală a Curții de Apel din Bari, a fost supusă arestului la domiciliu (la domiciliul din Altamura), unde aceasta și-a păstrat domiciliul și după ce a fost eliberată în data de 23.09.2020.

De asemenea, s-a comunicat că sentința Curții de Apel din Bari a devenit irevocabilă la data de 22.12.2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că împiedicarea la executare invocată de către Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului București prin cererea dedusă judecății o constituie împrejurarea că prin sentința din 27.11.2020 a Curții de Apel din Bari, secția III Penală a fost refuzată predarea către România a persoanei solicitate A., iar recunoașterea sentinței penale nr. 1057 pronunțată la 29.11.2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție și executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare s-a produs ca efect al condamnării dispusă de statul român.

De asemenea, s-a mai reținut că ceea ce se solicită în prezenta cauză este anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii ca urmare a faptului că executarea a fost preluată de către autoritățile italiene, în urma cererii instanței de executare privind executarea mandatului european de arestare emis în baza MEPÎ.

Totodată, s-a constatat că în cauza de față s-a solicitat și retragerea mandatului european de arestare nr. x emis în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a considerat că nu există niciun temei legal care să impună anularea unui mandat național de executare a pedepsei în situația recunoașterii și executării în străinătate a hotărârii penale în baza căreia s-a emis mandatul respectiv, aceasta cu atât mai mult cu cât recunoașterea hotărârii de către statul italian are ca suport legal sentința penale pronunțate de autoritățile române și implicit a mandatului european.

Totodată, procedura, cazurile și condițiile în care se retrage mandatul european de arestare sunt prevăzute în art. 95 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, fiind reglementate patru situații care țin fie de imposibilitatea de executare a mandatului, fie de faptul că mandatul a rămas fără obiect.

Potrivit art. 95 alin. (1) și (2) din dispozițiile legale anterior menționate, mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat sau în cazul prevăzut la art. 64 alin. (4), dacă persoana urmărită internațional a fost extrădată sau predată în România, iar conform alin. (3), competența de a solicita retragerea mandatului european de arestare este a instanței emitente, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiției și, după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanța care a dispus asupra măsurii preventive a inculpatului ori care a dispus cu privire la măsurile de siguranță.

Or, sentința pronunțată de autoritățile din Italia, invocată în cauza de față în susținerea contestației la executare, nu este aptă de a atrage nulitatea MEPÎ nr. x cu consecința retragerii MEA nr. x/2019, așa cum s-a arătat, solicitarea formulată în acest sens de către Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului București fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, sentința autorităților judiciare italiene prin care s-a refuzat predarea condamnatei A. nu atrage sine die anularea formelor de executare câtă vreme există situații reglementate de Legea nr. 302/2004, potrivit cărora atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat revine în competența instanței române, așa cum prevăd dispozițiile art. 159 din Legea nr. 302/2004 care au transpus în legislația națională dispozițiile art. 22 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Articolul 159 din Legea nr. 302/2004 - Consecințele transferării persoanei condamnate - are următorul conținut:

Atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competența instanței române, ori de câte ori:

a) certificatul și hotărârea sunt retrase mai înainte ca statul de executare să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate;

b) statul de executare refuză să recunoască și să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanța română;

c) statul de executare renunță în mod expres la dreptul său de executare;

d) statul de executare arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura privativă de libertate, întrucât persoana condamnată a evadat și nu a fost găsită pe teritoriul său;

e) statul de executare arată că nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă, întrucât persoana condamnată nu a fost găsită pe teritoriul său.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a considerat din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că în anumite cazuri reglementate de lege dreptul de a executa sentința aparține în continuare statului emitent, însă în cazul de față recunoașterea hotărârii de către statul italian se fundamentează și are la bază condamnarea dispusă de autoritățile din România, astfel cum s-a arătat.

Așadar, hotărârea pronunțată de autoritățile din Italia nu atrage anularea formelor de executare ale mandatului național emis inițial, neexistând dispoziții legale care să impună anularea MEPÎ în situația recunoașterii și executării în străinătate a hotărârii penale în baza căreia s-a emis mandatul respectiv, iar din această perspectivă contestația la executare este neîntemeiată.

Totodată, anularea unui act ar presupune existența unor motive de nulitate care însă nu se regăsesc în speță, iar hotărârea de recunoaștere pronunțată de autoritățile judiciare din Italia nu constituie o cauză de nulitate care să atragă anularea unui MEPÎ emis în mod legal în baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Potrivit art. 555, raportat la art. 550 - art. 552 din C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei închisorii se emite de către instanța de executare, în baza unei hotărâri definitive prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii, la data rămânerii definitive hotărârea devenind și executorie.

În raport cu aceste considerente, instanța a considerat că este neîntemeiată solicitarea de anulare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x emis de Tribunalul București, secția I Penală în baza sentinței penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al ÎCCJ, câtă vreme mandatul în discuție a fost emis în mod legal în baza unei hotărâri judecătorești definitive, Tribunalul București fiind de altfel și instanță de executare.

De asemenea, mandatul de executare a pedepsei închisorii nu ar putea fi desființat înainte de executarea de către persoana condamnată a pedepsei pe teritoriul Italiei și după informarea de către statul italian că pedeapsa a fost executată sau că a intervenit o cauza legală care nu mai permite continuarea executării pedepsei sau eventual continuarea executării pedepsei pe teritoriul României sau a altui stat din Uniunea Europeana, în cazul în care persoana condamnată ar evada sau s-ar sustrage de la executarea pedepsei pe teritoriul statului italian.

Împotriva sentinței nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2020, contestatoarea condamnată A. a formulat contestație, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 14 februarie 2022, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public și ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat fiind consemnate în încheierea de la acea dată.

Prin contestația formulată, contestatoarea condamnată A., susținută în fața instanței de control judiciar de către apărătorul ales al acesteia, a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalității, în principal invocând nulitatea absolută a hotărârii atacate întrucât la soluționarea cauzei a participat un procuror din structura Direcției Naționale Anticorupție, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 888 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și în raport cu calitatea sa, ar fi trebuit să participe un procuror din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În subsidiar, tot sub aspectul nelegalității, contestatoarea condamnată a criticat hotărârea atacată și din perspectiva greșitei invocări de către judecătorul delegat cu supravegherea executări a cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen.

În susținerea acestei critici, contestatoarea condamnată A. a arătat că în prezenta cauză nu ne aflăm în nicio situație de împiedicare a executării ca urmare a neclarității hotărârii, astfel încât să fie incident textul de la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., care să dea posibilitatea ori să investească instanța care a pronunțat hotărârea în fond pentru acordarea de noi lămuriri, ci este vorba de o simplă problematică de executare a hotărârii, care, potrivit dispozițiilor legale, rămâne în sarcina instanței de executare, respectiv Tribunalul București, secția Penală.

Totodată, contestatoarea condamnată A. a mai arătat că, prin contestația la executare formulată de Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului București împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a solicitat anularea mandatului de executare nr. x din data de 27.11.2019 emis de Tribunalul București, secția I Penală și pe cale de consecință, retragerea mandatul european de arestare nr. 48 din 27.11.2019.

În motivarea cererii de contestație la executare ce formează obiectul prezentei cauze, Compartimentul Executări penale din cadrul Tribunalului București a arătat că la data de 02.12.2020 s-a primit din partea autorităților italiene copia sentinței din 27.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Bari conform căreia autoritățile italiene au refuzat executarea mandatului european emis de instanța română, recunoscând și dispunând, simultan, executarea în Italia a pedepsei de 4 ani închisoare pentru condamnata A.

Prin hotărârea pronunțată de Republica Italiană, Curtea de Apel din Bari, secția III Penală la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020 MAE, în esență, s-a refuzat predarea numitei A., s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 1057 pronunțată la 29.11.2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a dispus executarea în Italia a pedepsei rezultante impuse numitei A. prin sentința menționată anterior și deja stabilită de autoritatea judiciară solicitantă la 4 ani închisoare.

Solicitarea formulată de autoritatea judiciară italiană, Curtea de Apel din Bari, nu are legătură cu aspecte care țin de neclaritatea dispozitivului hotărârii a cărei executare a fost acceptată și nici de o împiedicare la executare.

Astfel, Curtea de Apel din Bari nu a pus în discuție dispozitivul hotărârii a cărei executare s-a preluat, ci a solicitat instanței de executare (Tribunalul București, secția Penală) revocarea MEPI nr. x/27.11.2019 "emis împotriva condamnatei A. de Tribunalul București, secția I Penală și implicit, revocarea/retragerea MAE nr. 48/27.11.2019, emis de aceeași instanță de executare.

Contestatoarea condamnată A. a precizat că ipoteza ivirii unei împiedicări la executare nu poate fi primită, întrucât hotărârea în numele căreia au fost emise forme de executare a fost pusă în executare de instanța italiană, fiind în acest moment în executarea hotărârii române, executare care a fost adaptată conform principiului lex loci (care guvernează executarea pedepsei în materie penală) fiind deplin executabilă, fără a exista vreo împiedicare la executare.

Examinând contestația formulată de contestatoarea condamnată A., Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 5 Judecători constată că este fondată, din următoarele considerente:

În ceea ce privește critica de nelegalitate a hotărârii atacate, ca urmare a participării unui procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, deși în cauză trebuia să participe un procuror din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit dispozițiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. III alin. (2) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, și prevederilor art. II alin. (11) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în ipoteza cauzelor de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție nesoluționate până la data de 23 octombrie 2018, la soluționarea acestora, procurorul competent să participe la ședințele de judecată este procurorul din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

Prin urmare, începând cu data de 23 octombrie 2018, nu există niciun temei legal pentru participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție a procurorilor care nu funcționează în cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau în cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 526 din 27 iunie 2019:

"Cauzele privind infracțiunile săvârșite de persoana care are calitatea de judecător sau procuror, atribuite anterior Direcției Naționale Anticorupție, constituie în prezent cauze de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, conform dispozițiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, începând cu data de 23 octombrie 2018, în cauzele privind infracțiunile săvârșite de judecători sau procurori, aflate anterior în competența Direcției Naționale Anticorupție și devenite cauze de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, participarea la ședințele de judecată se asigură exclusiv de procurori din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

(...)

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale invocate, începând cu data de 23 octombrie 2018, nu există niciun temei legal pentru participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, preluate de la Direcția Națională Anticorupție, a procurorilor care nu funcționează în cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau în cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

În conformitate cu dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în procesele penale, la ședințele de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are caracterul unei norme generale care guvernează participarea procurorului la ședințele de judecată.

În raport cu norma generală cuprinsă în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 888 alin. (2) din același act normativ are caracterul unei norme speciale, aplicabilă exclusiv în cauzele de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție.

Stabilind că participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție se asigură de procurori din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei, dispozițiile art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituie o regulă specială și derogatorie de la regula generală reglementată în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, având caracterul unei norme speciale și derogatorii, art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are o aplicabilitate prioritară în raport cu norma generală prevăzută în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excluzând aplicarea normei generale (specialia generalibus derogant).

Excluderea de la aplicare a normei cuprinse în art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privește atât teza referitoare la procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală, inclusiv procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție care a efectuat urmărirea penală, cât și teza referitoare la procurorul desemnat de conducătorul parchetului, inclusiv procurorul desemnat din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, conform art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.

În consecință, în temeiul normei speciale și derogatorii prevăzute în art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorul competent să participe, începând cu data de 23 octombrie 2018, la ședințele de judecată în cauzele de competența secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, inclusiv în cauzele privind infracțiunile săvârșite de judecători sau procurori în care urmărirea penală s-a efectuat de către Direcția Națională Anticorupție, este exclusiv procurorul din cadrul secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei."

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că, în condițiile în care participarea procurorului este obligatorie, așa cum este și în speța de față [art. 597 alin. (3) din C. proc. pen..], participarea unui procuror dintr-o altă structură a parchetului echivalează cu neparticiparea procurorului, astfel încât hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută.

Referitor la critica de nelegalitate privind încadrarea contestației la executare în cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază întemeiată.

Astfel, se reține că, în C. proc. pen., contestația la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicțional prin intermediul căruia să se soluționează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătorești, fără a se putea, însă, modifica soluția pronunțată, soluție care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin intermediul contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii definitive în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestație la executare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) din C. proc. pen., respectiv:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.

Prin împiedicare la executare se înțelege existența unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.

Or, în cauza de față nu este vorba de o împiedicare la executare, întrucât potrivit hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Bari, secția III Penală la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020 MAE, s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și s-a dispus executarea în Italia a pedepsei rezultante impuse numitei A. prin sentința penală menționată anterior și deja stabilită de autoritatea judiciară solicitantă la 4 ani închisoare.

Solicitarea formulată de autoritatea judiciară italiană, Curtea de Apel din Bari, nu are legătură cu aspecte care țin de neclaritatea dispozitivului hotărârii a cărei executare a fost acceptată și nici de o împiedicare la executare.

Astfel, Curtea de Apel din Bari nu a pus în discuție dispozitivul hotărârii a cărei executare s-a preluat, ci a solicitat instanței de executare (Tribunalul București, secția Penală) revocarea MEPI nr. x/27.11.2019 "emis împotriva condamnatei A. de Tribunalul București, secția I Penală și implicit, revocarea/retragerea MAE nr. 48/27.11.2019, emis de aceeași instanță de executare.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că sesizarea formulată de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului București, secția I Penală nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât aspectele învederate nu necesită o lămurire, dispozițiile sentinței penale nr. 1057 din 29.11.2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27.11.2019 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/2018, fiind clare, neavând nevoie de lămuriri suplimentare din partea instanței care a pronunțat hotărârea.

De asemenea, aspectele învederate de către Departamentul Executări Penale din cadrul Tribunalului București, secția I Penală nu pot fi considerate ca reprezentând o împiedicare la executare, în concepția dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit art. 598 alin. (2) din C. proc. pen., pentru cazurile de contestație la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen. competența de soluționare aparține instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, iar pentru cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare) competența aparține instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Având în vedere că prezenta contestație la executare nu vizează aspecte ce pot fi încadrate la cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., situație în care competența de soluționare a contestației la executare ar fi aparținut instanței care a pronunțat hotărârea contestată, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și exigențele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit cărora prin dreptul la un proces echitabil se înțelege inclusiv asigurarea unui dublu grad de jurisdicție (CEDO, 6 sept. 1978, Klass și alții c. Germaniei, pg. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver și alții c. Regatului Unit, pg. 113, Conka contra Belgiei, pg. 75), Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că în prezenta cauză, competența de soluționare a contestației la executare aparține instanței de executare, respectiv Tribunalului București.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite contestația formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva sentinței nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2020, va desființa sentința contestată și va trimite cauza spre soluționare Tribunalului București, iar în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva sentinței nr. 376 din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2020.

Desființează sentința contestată și trimite cauza spre soluționare Tribunalului București.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM