ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 854/2025

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 854/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 02 decembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021, s-au respins, ca nefondate, contestațiile la executare formulate din oficiu de Biroul Executări Penale al Curții de Apel București, secția a II-a penală și de contestatorul A. cu privire la executarea sentinței penale nr. 131/27.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea a reținut că premisele care au stat la baza formulării celor două contestații la executare reunite au fost generate de sentința nr. 73/2021/06.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021/MAE prin care Curtea de Apel din Roma, secția a II-a penală a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și, în același timp, a recunoscut sentința penală nr. 131/27.06.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală definitivă și modificată prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar nr. x/2019 și executarea acesteia pe teritoriul Italiei, prin care i se aplicase numitului A. o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare. Astfel, autoritățile italiene au stabilit că din pedeapsă se deduce perioada de detenție din 17.09.2019-16.12.2019, respectiv din 29.12.2020 până la data pronunțată, adică un număr de 219 zile, reținându-se totodată că pedeapsa totală rămasă în prezent este de 3 ani, 6 luni și 21 de zile, urmând să fie executată în Italia conform dreptului național italian.

Curtea a arătat că inițial informațiile transmise de autoritățile judiciare italiene au fost contradictorii, nerezultând clar dacă A. a început executarea pedepsei și, în acest context, s-a solicitat instanței să aprecieze asupra validității mandatului național de punere în executare a pedepsei închisorii și a mandatului european de arestare, având în vedere existența unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanțele implicate în această procedură (România și Italia) a normelor de corelare a Deciziei cadru 2002/584/JAI și a Deciziei cadru 2008/909/JAI, dar și a art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen din perspectiva eventualei incidențe a principiului ne bis in idem și a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziții le pot produce.

Curtea a menționat că s-a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară pentru a răspunde la o serie de întrebări preliminare ce privesc interpretarea art. 4 paragraf 6, art. 8 paragraf 1 lit. c) din Decizia cadru 2002/584/JAI și art. 22 paragraf 1, art. 25, art. 4 paragraf 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI, respectiv art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen raportat la art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea a constatat că prin decizia preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a arătat că în cazul în care nu este posibilă o preluare reală a executării pedepsei de către statul de executare, indiferent din ce motiv, inclusiv din cauza nerespectării condițiilor și a procedurii prevăzute de Decizia cadru 2008/909, din principiul recunoașterii reciproce rezultă că, pentru a evita impunitatea persoanei căutate, un mandat european de arestare trebuie să fie executat; executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, refuzul executării acestuia fiind o excepție, care trebuie, așadar, să facă obiectul unei interpretări stricte.

De asemenea, din aceeași hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a mai constatat că emiterea de către un stat membru a unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate dovedește tocmai faptul că acest stat privilegiază, în principiu, mai degrabă o executare a pedepsei pe teritoriul său decât o punere în aplicare a mecanismului de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală, prevăzut de Decizia cadru 2008/909, în vederea unei astfel de executări în alt stat membru. În acest context, eficacitatea sistemului de predare între statele membre instituit prin Decizia cadru 2002/584 ar fi compromisă dacă, într un asemenea caz, statul de executare ar putea deroga în mod unilateral de la principiul executării mandatului european de arestare, în temeiul punerii în aplicare a acestui motiv de neexecutare facultativă, fără a fi îndeplinite condițiile de recunoaștere și de executare a unei hotărâri judecătorești de condamnare prevăzute de Decizia cadru 2008/909.

Curtea a reținut că din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că, în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584, preluarea de către statul de executare a executării pedepsei aplicate prin hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată în statul emitent și care a justificat emiterea mandatului european de arestare este condiționată de consimțământul acestui stat emitent, în conformitate cu normele prevăzute de Decizia cadru 2008/909.

Astfel, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, statul român, stat emitent al mandatului european de arestare, a notificat în mod expres statul de executare, la data de 20.01.2021, că în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu își dă acordul pentru recunoașterea pe cale incidentală și preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

Având în vedere clarificarea modului de interpretare a normelor europene, precum și răspunsul comunicat de Curtea de Apel București - Biroul de Executări Penale din care rezultă că autoritățile judiciare italiene nu s-au conformat dispozițiilor deciziei-cadru enunțate, în sensul că au refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare și au recunoscut hotărârea de condamnare în lipsa consimțământului autorităților române, Curtea a avut în vedere că împrejurarea regăsită în speța dedusă judecății este încadrată inclusiv în dispozițiile art. 4 paragraf 1 lit. c) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, situație în care criteriile de transmitere a unei hotărârii judecătorești și a unui certificat unui alt stat membru fac obiectul unor consultări între autoritățile competente ale statului emitent și cele ale statului de executare și sunt supuse consimțământului autorității competente a statului de executare

Din actele dosarului, Curtea nu a reținut ca această condiție să fi fost îndeplinită la momentul preluării executării pedepsei de către autoritățile judiciare italiene.

Totodată, având în vedere și că Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în considerentele hotărârii din data de 04.09.2025 că trebuie să se constate că, atunci când, precum în speță, executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate a fost refuzată de autoritatea judiciară de executare cu încălcarea condițiilor și a procedurii prevăzute de Decizia cadru 2008/909, acest mandat de arestare poate fi menținut de autoritatea judiciară emitentă, iar statul emitent își păstrează dreptul de a executa această pedeapsă.

Curtea a mai constatat că statul de executare nu a respectat niciuna dintre condițiile menționate în art. 4 alin. (1)-(5) din Decizia cadru 2008/909/JAI în ceea ce privește executarea pedepsei de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată condamnatului A. și, în această situație, statul român nu își poate pierde dreptul de urmări executarea pedepsei aplicate, astfel cum a fost stabilită, definitiv, de către autoritățile judiciare române. Curtea a constatat că sentința penală nr. 131/27.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, nu a fost pusă efectiv în executare de către autoritățile italiene, situație în care punerea acesteia în executare este în continuare de competența instanței române.

Curtea a reținut că petentul susține că se află pe teritoriul Republicii Italiene de 9 ani, având reședința acolo, deținând în continuare pașaport românesc, fără a depune alte înscrisuri privind situația sa în acest moment.

Curtea a constatat că pedeapsa aplicată de instanțele române nu a fost executată integral, nici măcar în forma stabilită de autoritățile judiciare din Republica Italiană, la acest moment neexistând vreo împiedicare la executarea sentinței penale nr. 131/27.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală nr. 200/2020, care își produce în continuare efectele, ca și mandatul european de arestare.

Relativ la solicitarea contestatorului condamnat A. de a se constata executată pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 131/27.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Curtea a remarcat că, raportat la cele stabilite prin hotărârea Curții Europene de Justiție, în realitate mandatul european de arestare nu a fost pus în executare de autoritățile judiciare din Republica Italiană, astfel că mandatul de executare a pedepsei închisorii își produce în continuare efectele.

Raportat la considerentele avute în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a precizat că analiza exhaustivă a existenței unei cauze de stingere a pedepsei se impune a fi efectuată ulterior punerii în executare a mandatului european de arestare, în așa fel încât, într-adevăr, să nu se ajungă la o dublă executare a pedepsei de către persoana condamnată, însă a verificat dacă riscul unei asemenea duble executări a pedepsei nu este evident, astfel încât să facă menținerea mandatului european de arestare inutilă și lipsită de un caracter proporțional.

Astfel, Curtea a arătat că, deși contestatorul susține că restul neexecutat din pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare, respectiv restul de 3 ani, 6 luni și 21 de zile a fost executat în arest la domiciliu începând cu data de 07.02.2023 și până la data de 07.03.2024 și că a beneficiat de o reducere de pedeapsă de 9 luni, conform legislației din Republica Italiană, din înscrisurile de la dosar rezultă că pedeapsa de 4 ani și 2 luni nu a fost executată integral, nici măcar în arest la domiciliu, în forma stabilită de autoritățile judiciare italiene și, prin urmare, nu există nicio cauză de stingere în totalitate a executării pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., pentru a se putea considera că menținerea mandatului european de arestare emis în privința persoanei condamnate ar fi lipsită de proporționalitate.

Împotriva acestei sentințe condamnatul A. a formulat contestație.

Contestatorul a solicitat admiterea contestației formulate, susținând că există o cauză de stingere a pedepsei, respectiv executarea pedepsei în Italia, deoarece Curtea de Apel din Roma Sezione II penale, prin sentința penală nr. 73/2021, rămasă definitivă la data de 18.05.2021, a recunoscut sentința penală a Curții de Apel București din data de 27.06.2017 rămasă definitivă prin decizia penală a Înaltei Curți și a dispus executarea acesteia în Italia, conform dreptului italian, menținând măsura arestului la domiciliu. A arătat că s-a recunoscut de Curtea de Apel din Roma că au fost deja executate în Italia un număr de 219 zile, care se vor scădea din pedeapsa de 4 ani și 2 luni. A mai arătat că în data de 20.05.2021 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a emis ordinul de executare a pedepsei în continuare în regim de arest domiciliar până la pronunțarea Tribunalului de Supraveghere asupra modului de executare a diferenței de pedeapsă. A menționat contestatorul că la data de 07.02.2023 Tribunalul de Supraveghere din Roma a decis executarea diferenței de pedeapsă în regim de detenție domiciliară, iar la data de 08.03.2023 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a emis ordinul de executare a pedepsei prin care a recunoscut executarea pedepsei între datele 17.09-16.12.2019 în penitenciar, între datele 29.12.2020-08.03.2023 în penitenciar și arest domiciliar și a dispus executarea diferenței de pedeapsă în regim de detenție domiciliară.

Contestatorul a învederat că în data de 01.03.2024 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a constatat terminarea executării pedepsei și a dispus încetarea executării, eliberarea anticipată, pentru ca în data de 04.03.2024 Legione Carabinieri Lazio, Stazione di Aprilia să-l notifice prin proces-verbal despre revocarea detenției domiciliare și eliberarea imediată pentru terminarea executării pedepsei.

De asemenea, a mai precizat contestatorul că a comunicat instanței înscrisuri din care ar reieși că a fost încarcerat (penitenciar, arest domiciliar, detenție domiciliară) continuu de la data de 29.12.2020 până la data de 04.03.2024, adică 3 ani 2 luni și 4 zile și a mai fost încarcerat 3 luni în perioada 17.09-16.12.2019; a precizat și că nu a executat zi de zi 4 ani și 2 luni din pedeapsă, deoarece a beneficiat de o reducere, conform art. 54 din legea nr. 354/1975, de 270 de zile pentru mai mult de 3 ani complet executați (6 semestre x 45 zile). Referitor la precizarea autorităților italiene că pedeapsa urma să se sfârșească la data de 28.11.2024, a arătat că aceasta era data maximă la care se finaliza pedeapsa, dar a beneficiat de deducerile menționate.

Examinând contestația formulată de contestatorul A. în temeiul art. 599 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestația la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, pe această cale putându-se invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, deci nu se pot pune în discuție, pe calea contestației la executare, legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Scopul acestui mijloc procesual este asigurarea punerii în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale.

Potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Înalta Curte constată că persoana condamnată și-a întemeiat cererea de contestație la executare pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., referitor la existența unei cauze de stingere a executării pedepsei, constând în faptul că pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 131/27.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, recunoscută de autoritățile judiciare italiene, a fost executată integral în Italia, în conformitate cu dreptul statului de executare.

Se constată că prin sentința penală nr. 131/27.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală contestatorul A. a fost condamnat definitiv la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani și 2 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. și că la data de 20.11.2020 a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200 de către Curtea de Apel București, iar la data de 25.11.2020 mandatul european de arestare nr. 2/25.11.2020, precum și cerere de dare în urmărire internațională adresată Biroului SIRENE și Biroului Național Interpol.

Înalta Curte constată că persoana condamnată A. a fost localizată pe teritoriul Italiei, fiind reținută la data de 29.12.2020, Ministerul Justiției din Italia, prin adresa nr. x, informând Curtea de Apel București despre arestarea acestuia și solicitând transmiterea mandatului european de arestare în limba italiană și orice alte informații către Curtea de Apel din Roma, mandat european de arestare ce a fost transmis pe mai multe căi: fax, prin email, cu ajutorul Eurojust și prin poștă/curierat.

La data de 12.01.2021, se constată că autoritățile judiciare italiene au solicitat transmiterea sentinței penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, care a fost transmisă la data de 14.01.2021. Împreună cu transmiterea hotărârii, Curtea de Apel București a informat autoritățile judiciare italiene, în calitate de instanță de executare, că nu este de acord cu recunoașterea hotărârii și preluarea executării pedepsei condamnatului A. în Italia, în cadrul procedurii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, urmând să efectueze procedurile prevăzute de Decizia cadru nr. 2008/909/JAI.

Se observă că, la data de 20.01.2021, urmare a interpelării autorităților judiciare italiene, Curtea de Apel București a transmis că în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu își dă acordul pentru recunoașterea pe cale incidentală și preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

În continuare, Curtea de Apel București a făcut, la data de 22.02.2021, demersuri către autoritățile judiciare din Italia privind pronunțarea unei decizii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, respectiv de predare către România a condamnatului cetățean român A., iar în cazul în care nu s-a pronunțat o decizie în acest sens, s-a solicita să se comunice care este stadiul procedurii.

La data de 20.05.2021 Ministerul Justiției din Italia a comunicat hotărârea nr. 73/2021/06.05.2021 a Curții de Apel din Roma, secția a II-a penală, în dosar nr. x/2021/MAE prin care refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare emis în baza sentinței penale a Curții de Apel București din data de 27.06.2017, definitivă ca urmare a deciziei Înaltei Curți din data de 10.01.2020 și s-a recunoscut sentința penală susmenționată, dispunându-se executarea acesteia pe teritoriul Italiei, stabilindu-se de către autoritățile italiene că din pedeapsă se deduce perioada de detenție din data de 17.09.2019-16.12.2019, respectiv din data de 29.12.2020 până la data pronunțării, adică un număr de 219 zile. Totodată, recunoscând sentința penală menționată, autoritățile judiciare italiene au stabilit că pedeapsa totală rămasă este de 3 ani, 6 luni și 21 de zile și au dispus ca pedeapsa să fie executată în Italia conform dreptului național italian.

Autoritățile judiciare din Italia au comunicat Curții de Apel București sentința penală prin care a fost recunoscută hotărârea străină și s-a preluat executarea, fără mențiuni referitoarea la punerea în executare a hotărârii recunoscute.

Înalta Curte constată că, la data de 03.06.2021, a fost emisă o adresă către ministerul Justiției din Italia și Curtea de Apel din Roma prin care s-a solicitat să se comunice dacă s-a schimbat modalitatea de executare a pedepsei, precum și informații privind începerea și expirarea pedepsei, iar la data de 24.06.2021, a fost înregistrată adresa nr. MP33.7.5-476/19/EI a Ministerului Justiției din Italia de comunicare a unui certificat privind stadiul de executare SIEP 754/2021 emis de Parchetul Roma - Biroul executări penale la data de 11.06.2021 din care rezultă că în urma recunoașterii de către autoritățile italiene a sentinței penale de condamnare pronunțate de România cu privire la condamnatul A., din pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare i se deduce arestul preventiv de 3 luni (17.09.2019-16.12.2019), că persoana condamnată este în arest la domiciliu, conform art. 656 alin. (10) din C. proc. pen. italian, iar în ceea ce privește stadiul executării - mandat de executare cu suspendare concomitentă - arest la domiciliu emis la data de 20.05.2021, restul de pedeapsă de executat este 3 ani și 11 luni închisoare, cu începerea executării pedepsei în 29.12.2020 și cu expirarea executării pedepsei în 28.11.2024.

La data de 28.06.2021 s-a formulat o adresă către Ministerul Justiției din Italia și către Curtea de Apel din Roma, prin care s-a reiterat poziția deja comunicată, respectiv:

- faptul că autoritățile judiciare române nu și-au dat acordul cu privire la recunoașterea de către Republica Italiană a sentinței penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală și la preluarea executării pedepsei aplicate inculpatului A.;

- împrejurarea că, întrucât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate, se apreciază că statul de condamnare România își păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunțate pe teritoriul său, în raport de dispozițiile art. 22 paragraf 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI și că formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 131/27.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar nr. x/2019, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200/2017/10.11.2020 emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală care stau la baza emiterii mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020, precum și solicitarea de dare în urmărire internațională emise pe numele condamnatului nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și sunt în continuare valabile.

La data de 14.07.2021 autoritățile judiciare din Italia au comunicat certificatul de executare x/2021 emis de Parchetul din Roma - Biroul executări penale la data de 01.07.2021, certificat ce are același conținut cu cel transmis la data de 11.06.2021, conținând în plus mențiunea că "În ceea ce privește statutul arestului la domiciliu, se așteaptă pronunțarea unei decizii cu privire la măsura alternativă de către tribunalul de supraveghere".

În contextul parcursului susmenționat al cauzei, Înalta Curte constată că Curtea de Apel București, având în vedere existența unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanțele implicate în această procedură (România și Italia) a normelor de corelare a Deciziei cadru 2002/584/JAI și a Deciziei cadru 2008/909/JAI, dar și a art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, a formulat o cerere de hotărâre preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a răspunde la următoarele întrebări preliminare:

În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,

Prin Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la 4 septembrie 2024 în cauza C-305/22 s-a statuat că articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre și articolele 4, 22 și 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că: pe de o parte, refuzul autorității judiciare de executare, întemeiat pe motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584, de a preda o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate presupune ca această autoritate judiciară să respecte condițiile și procedura prevăzute de Decizia cadru 2008/909 în ceea ce privește recunoașterea hotărârii judecătorești de condamnare la această pedeapsă și preluarea executării pedepsei menționate și, pe de altă parte, statul emitent își păstrează dreptul de a executa aceeași pedeapsă și, prin urmare, de a menține mandatul european de arestare în împrejurări în care, fără să fi respectat condițiile și procedura prevăzute de Decizia cadru 2008/909 în ceea ce privește recunoașterea acestei hotărâri judecătorești și această preluare, autoritatea judiciară de executare a refuzat, în temeiul acestui motiv, executarea mandatului european de arestare respectiv.

Articolul 3 punctul 2 din Decizia cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o "judecată definitiv[ă] [...] pentru aceleași fapte", în sensul acestei dispoziții, o decizie prin care autoritatea judiciară de executare a refuzat, în temeiul articolului 4 punctul 6 din această decizie cadru, să predea o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, a recunoscut hotărârea de condamnare la această pedeapsă și a dispus executarea pedepsei menționate în statul de executare.

În propriul examen al cererii de contestație la executare formulată de condamnatul A., Înalta Curte, în raport cu cele anterior menționate referitor la parcursul cauzei privind punerea în executare a sentinței penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constată că Curtea de Apel București a depus toate diligențele și a solicitat statului italian să-i comunice stadiul executării hotărârii de condamnare a contestatorului A..

În pofida tuturor diligențelor efectuate nu a primit un răspuns din partea autorităților judiciare din Italia privind începerea executării în detenție a hotărârii penale de condamnare pronunțate în România și recunoscută de autoritățile judiciare italiene în lipsa consimțământului statului emitent al hotărârii, fapt ce a condus la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, potrivit hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care este obligatorie, Înalta Curte reține că, în contextul în care Curtea de Apel București, emițând, în baza procedurii reglementate de art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, mandatul european de arestare nr. 2/25.11.2020, ce are la bază mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200/20.11.2020, urmare a condamnării contestatorului A. la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani și 2 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. prin sentința penală nr. 131/27.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nu și-a dat consimțământul pentru recunoașterea hotărârii și preluarea executării de către statul italian, statul român își păstrează dreptul de a executa aceeași pedeapsă și, prin urmare, de a menține mandatul european de arestare.

În aceeași hotărâre se mai arătă că emiterea de către un stat membru a unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate dovedește tocmai faptul că acest stat privilegiază, în principiu, mai degrabă o executare a pedepsei pe teritoriul său decât o punere în aplicare a mecanismului de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală, prevăzut de Decizia cadru 2008/909, în vederea unei astfel de executări în alt stat membru.

Înalta Curte constată că, în speță, în conformitate cu articolul 4 alin. (3) din Decizia cadru 2008/909/JAI, consultările între autoritățile judiciare emitente și cele de executare sunt obligatorii atunci când se preconizează executarea pedepsei într-un alt stat membru decât cel de cetățenie al persoanei în cauză, și anume în ipoteza prevăzută la articolul 4 alin. (1) litera (c) din această Decizie cadru, or autoritățile judiciare din Republica Italiană au procedat la recunoașterea și preluarea executării hotărârii judecătorești pronunțate de autoritățile judiciare române, deși acestea au comunicat atât la data de 20.01.2021, cât și la data de 28.06.2021 că, în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu își dau acordul pentru recunoașterea pe cale incidentală și preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

Prin urmare, în speța dedusă judecății, situația regăsită se încadrează inclusiv în dispozițiile art. 4 paragraf 1 lit. c) din Decizia cadru 2008/909/JAI, caz în care criteriile de transmitere a unei hotărârii judecătorești și a unui certificat unui alt stat membru fac obiectul unor consultări între autoritățile competente ale statului emitent și cele ale statului de executare și sunt supuse consimțământului autorității competente a statului de executare, condiție care nu este îndeplinită și din acest motiv statul român nu își pierde dreptul de a urmări executarea pedepsei de 4 ani și 2 luni închisoare aplicate contestatorului A..

Înalta Curte reține, potrivit aceleiași hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene, că, întrucât menținerea mandatului european de arestare este de natură să aducă atingere libertății individuale a persoanei căutate, autoritatea judiciară emitentă are sarcina de a examina dacă, în lumina specificităților cauzei, această menținere are un caracter proporțional.

Analizând și acest aspect, se constată că pedeapsa aplicată de instanțele române nu a fost executată integral în Italia așa cum susține contestatorul A. și nu există nicio împiedicare la executarea sentinței penale nr. 131/27.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare.

De asemenea, nu se impune anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală nr. 200/20.11.2020, care își produce în continuare efectele, la fel și mandatul european de arestare.

Solicitarea contestatorului de a se constata executată pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare, precum și de a nu se mai menține mandatul de executare a acesteia este neîntemeiată, având în vedere că din corespondența purtată cu autoritățile judiciare italiene, dar și din înscrisurile depuse la dosar de către contestator rezultă că pedeapsa de 4 ani și 2 luni nu a fost executată integral, nici măcar în forma stabilită de autoritățile judiciare din Republica Italiană, așadar nu există riscul unei duble executări a pedepsei de către contestator.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu există o cauză de stingere în totalitate a executării pedepsei în sensul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Față de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 599 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 decembrie 2025.