ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 931/2021
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 931/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de petentul condamnat A..
De asemenea, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat petentul la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
La data de 01.07.2021, petentul condamnat A. a formulat contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 134/F din 29.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, rămasă definitivă la data de 31.10.2019 prin Decizia penală nr. 341/A pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, contestația fiind întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În motivarea contestației, petentul condamnat a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, iar, conform art. art. 101 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, "în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9 dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare".
Petentul condamnat, având în vedere modificările legislative de dată recentă și anume introducerea art. 101 din Legea nr. 251/2005, prin raportare 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a apreciat că este în prezența unei cauze de stingere a pedepsei și, din moment ce a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii precum și accesoriile (dobânzi și penalități) nefigurând cu obligații fiscale de plată conform Certificatului de atestare fiscală nr. x/21.06.2016, arătându-și, de asemenea, disponibilitate să achite și 20% din baza de calcul, după ce suma va fi stabilită, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează contestația la executare.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că inculpatul A., prin Sentința penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 și art. 5 C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale).
În baza art. 65 alin. (1), (2) C. pen. 1969, i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen. 1969, respectiv a drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (administrator al unei societăți comerciale), pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen..1969, i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen..1969.
În baza art. 861 alin. (1) C. pen. 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 4 ani stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. 1969, iar, în baza art. 863 alin. (1) C. pen. 1969, pe durata termenului de încercare, inculpatul i s-au aplicat mai multe măsuri de supraveghere.
În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. 1969 privind cazurile în care se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
În concret, instanța de fond a reținut că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., respectiv că acesta, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., înregistrată fiscal sub CUI x, în perioada 2012 - 2013, a înregistrat în evidențele contabile operațiuni fictive, respectiv achiziții de servicii de la S.C. C. S.R.L., conform unui număr de 10 facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro - la un curs mediu din perioada 2012 - 2013 de 4,4375 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON și TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON realizează elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și art. 5 alin. (1) din C. pen. (10 acte materiale).
Prin Decizia penală nr. 341/A din 31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, între altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dar și de inculpatul A. și, prin rejudecare, a fost înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., b) și c) C. pen. 1969 aplicată inculpatului A. pe lângă pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen.
În drept, conform art. 598 alin. (1) C. proc. pen.. "contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei".
În acest cadru, Curtea a reținut că, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen.., contestația la executare se poate formula când se invocă o cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei sau orice alt incident ivit în cursul executării, o nelămurire cu privire la executare, în situația în care se pune în executare o sentință care nu este definitivă sau în situația în care persoana în contra căreia se execută hotărârea penală nu este aceeași cu persoana condamnată.
Astfel, instituția contestației la executare nu este o cale de atac extraordinară, ci este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive - dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei - dacă incidentul s-a ivit în perioada executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei.
Scopul acestui mijloc procesual este asigurarea punerii în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Pe cale de consecință, pe calea contestației la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat.
Aplicând aceste principii la cazul de față, Curtea a constatat că în cauză nu este incident art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.. întrucât situația învederată de către petentul condamnatul nu se circumscrie unui caz de stingere a pedepsei.
În acest cadru, pe de o parte, Curtea a subliniat că pentru corecta aplicare a dispozițiilor legale invocate trebuie să se stabilească natura juridică a prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, pentru ca subsecvent să se determine care sunt efectele juridice ale acestei instituții în planul pedepselor definitiv aplicate.
Sub acest aspect, Curtea a notat că, prin Decizia nr. 9/2017, publicată în M. Of. nr. 346/11.05.2017, Înalta Curte de Casație de Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.
În raport de considerentele dezvoltate de Înalta Curte de Casație de Justiție, Curtea a constatat că prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, introduse prin Legea nr. 55/2021, reglementează o cauză de nepedepsire.
Tot în această privință, în ceea ce privește cauzele de nepedepsire, Curtea a constatat că în considerentele Deciziei nr. 9/2017 s-a reținut că aceste cauze de nepedepsire fac parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
În aceste coordonate, Curtea a apreciat că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, ci cauza de nepedepsire nou introdusă se aplică numai în cauzele pendinte.
Pentru a concluziona în acest sens Curtea a avut în vedere că nu există nicio dispoziție legală care să determine un caracter retroactiv cauzei de nepedepsire, prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, în cauzele definitiv judecate, iar dispozițiile art. 595 C. proc. pen.. reglementează intervenirea unei legi penale noi care prevede fie dezincriminarea (art. 4 C. pen.), fie o pedeapsă mai ușoară (art. 6 C. pen.).
În ceea ce privește dezincriminarea, prevederile art. 4 C. pen. stipulează că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în acest caz executarea pedepselor pronunțate în baza legii vechi nu se mai execută.
Așadar, intervenirea unei cauze de nepedepsire nu se poate confunda cu intervenirea unei legi de dezincriminare, deoarece, în primul caz, fapta constituie infracțiune sub imperiul legii noi, nefiind pedepsită dacă sunt îndeplinite condițiile cauzei de nepedepsire până la rămânerea definitivă a cauzei, reprezentând temeiul executării pedepsei, pe când, în cazul dezincriminării, fapta concretă nu mai constituie infracțiune, astfel încât nu mai poate sta la baza executării unei pedepse, conform art. 4 C. pen.
Totodată, intervenirea unei cauze de nepedepsire nu reprezintă un criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Sub acest aspect, Curtea a reținut că, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
În acest sens, sub aspectul modalității în care se aplică legea penală mai favorabilă post sententiam, prin Decizia nr. 1/2014, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă întrucât scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Astfel, s-a arătat că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condițiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă și pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.
Ca atare, prevederile art. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, reglementând o nouă cauză de nepedepsire, nu reprezintă o lege penală favorabilă după judecarea definitivă a cauzei (postsententiam).
Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, astfel încât prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu au aplicabilitate la situația juridică a petentului A. care a fost condamnat definitiv prin Sentința penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă Decizia penală nr. 341/A din 31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
În această privință, în cazul introducerii unei noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, respectiv în cazul împăcării pentru anumite categorii de infracțiuni conform noului C. pen., Curtea Constituțională a reținut că "intrarea în vigoare a C. pen. a creat, în raport cu stadiul soluționării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârșirii infracțiunilor analizate, trei situații procesuale diferite. Prima dintre acestea privește situația cauzelor soluționate definitiv până la data intrării în vigoare a C. pen., cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile. A doua se referă la situația cauzelor aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. pen., în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței, cauze în care textul criticat poate fi aplicat. În fine, a treia ipoteză are în vedere situația cauzelor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. pen., în care, la data arătată fusese depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. Curtea a reținut că doar cu privire la această din urmă situație se pune problema constituționalității aplicării/neaplicării dispozițiilor art. 159 alin. (3) din C. pen. în situații tranzitorii" (Decizia nr. 508/2014, publicată în: M. Of. nr. 843/19.11.2014, paragraf 19, 20).
Așadar, împrejurarea că, ulterior rămânerii definitive a unei cauze, se introduc noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum împăcarea pentru alte categorii de infracțiuni, sau noi cauze de nepedepsire cu caracter general sau special nu are ca efect aplicarea acestora în cauzele soluționate definitiv.
Nu în ultimul rând, în condițiile în care prejudiciul reținut în sarcina petentului condamnat depășește cuantumul de 50.000 euro, Curtea a constatat că situația premisă prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu îi este aplicabilă acestuia întrucât dispoziția legală prevede că prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile trebuie achitat în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Or, petentul condamnat nu a achitat până la rămânerea definitivă a cauzei majorarea de 20% prevăzută de legiuitor, iar nicio dispoziție legală nu normează o procedură de achitare a acestei diferențe în faza de executare a hotărârilor penale, mai ales că momentul procesual limită a fost depășit. Drept urmare, nu are nicio înrâurire asupra cauzei modalitatea de dezlegarea a chestiunii de drept la care a făcut referire reprezentantul Ministerului Public în concluziile sale.
Împotriva Sentinței penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat prezenta contestație condamnatul A..
Prin motivele de contestație formulate în scris și depuse la termenul de judecată, condamnatul A., prin apărător ales, a susținut, în esență, că prevederile art. 101 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt modificări legislative de dată recentă, iar introducerea art. 101 din Legea nr. 251/2005, prin raportare la dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., conduc la concluzia suntem în prezența unei cauze de stingere a pedepsei.
Așadar, analizând aceste dispoziții legale, reiese fără putință de tăgadă că legiuitorul a dorit și reglementat existența unei cauze de nepedepsire, în situația recuperării prejudiciului produs prin comiterea infracțiunii și, din moment ce A. a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii, precum și accesoriile (dobânzi și penalități), nefigurând cu obligații fiscale de plată conform Certificatului de atestare fiscală nr. x/21.06.2016, arătându-și, de asemenea, disponibilitatea achitării și a procentului de 20% din baza de calcul, după ce suma va fi stabilită, sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează contestația la executare.
În acest sens, a considerat că trebuie avută în vedere atitudinea condamnatului A., respectiv de acoperire a întregului prejudiciu produs prin comiterea infracțiunii, aspect, de altfel, solicitat de legiuitor potrivit noilor modificări legislative, precum și faptul că privarea condamnatului de dreptul de a beneficia de această cauză de nepedepsire, deși a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii, ar crea acestuia o situație discriminatorie.
Analizând contestația formulată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că art. 6 din C. pen. reglementează "aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", statuând astfel: (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Totodată, potrivit art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.
Înalta Curte reține că elementul central al art. 6 din C. pen. îl reprezintă sancțiunea, pedeapsa, aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii, având ca premisă faptul că legea nouă, intervenită ulterior acestui moment, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță sau, deși prevede o pedeapsă din aceeași specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată în concret.
Prin urmare, se au în vedere în principal, specia și durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanță din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condițiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancțiunii.
Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță, constituind una dintre situațiile în care, în mod excepțional, principiul autorității de lucru judecat este înfrânt de principiul legalității pedepsei.
În acest punct de analiză, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, ci cauza de nepedepsire nou introdusă se aplică numai în cauzele pendinte, precum și trimiterile la cele reținute de Curtea Constituțională în cazul introducerii unei noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, în cazul împăcării pentru anumite categorii de infracțiuni conform noului C. pen., respectiv faptul că "intrarea în vigoare a C. pen. a creat, în raport cu stadiul soluționării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârșirii infracțiunilor analizate, trei situații procesuale diferite", iar prima dintre acestea privește situația cauzelor soluționate definitiv până la data intrării în vigoare a C. pen., cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile.
Așadar, împrejurarea că, ulterior rămânerii definitive a unei cauze, se introduc noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum împăcarea pentru alte categorii de infracțiuni, sau noi cauze de nepedepsire cu caracter general sau special nu are ca efect aplicarea acestora în cauzele soluționate definitiv.
În mod evident, se constată că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 01.04.2021, forma actuală stabilind că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda.
În același timp, au fost introduse două dispoziții noi, alin. (11) și (12), cu următorul cuprins: (11) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare. (12) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11).
Așadar, aceste din urmă dispoziții legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepsește, sub rezerva îndeplinirii a două condiții, una care privește achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul și cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, dispozițiile în discuție fiind aplicabile și inculpaților care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.
Înalta Curte constată că dispozițiile legale invocate nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 6 din C. pen. care stabilește situațiile concrete în care o lege penală nouă este aplicabilă persoanelor condamnate definitiv, în toate cazurile fiind vorba despre modificarea cuantumului ori a naturii sancțiunii aplicate, fără a exista situații în care aplicarea legii penale noi, mai favorabile, să fie condiționată de conduita ulterioară a persoanei condamnate, cu atât mai mult de achitarea sau nu a prejudiciului, aspect care reprezintă o chestiune de fond, care trebuie tranșată cel mai târziu până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În esență, contrar argumentelor apărării, legea nouă care prevede o cauză de nepedepsire condiționată de o anumită conduită poate fi evaluată ca și lege penală mai favorabilă doar în perimetrul art. 5 din C. pen., adică numai în cazul în care nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare.
În cauză, condamnatul A. solicită aplicarea dispozițiilor art. 6 din C. pen. față de modificarea adusă art. 10 din Legea nr. 241/2005 prin Legea nr. 55/2021 în sensul precizat anterior, însă dispozițiile legale invocate sunt aplicabile doar în situația în care prejudiciul stabilit și majorarea de 20% ar fi fost acoperite integral în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Or, petentul condamnat nu a achitat până la rămânerea definitivă a cauzei majorarea de 20% prevăzută de legiuitor (prin motivele contestației și-a arătat chiar disponibilitatea achitării acestui procent de 20% din baza de calcul), achitarea acestei diferențe în faza de executare a hotărârilor penale nefiind prevăzută de legiuitor, astfel încât momentul procesual limită a fost depășit, hotărârea de condamnare fiind definitivă la data de 31.10.2019, prin pronunțarea Deciziei penale nr. 341/A de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Astfel, achitarea prejudiciului în etapa executării pedepsei nu poate pune în discuție incidența art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nefiind îndeplinite exigențele acestor dispoziții legale, exigențe conform cărora plata integrală trebuie realizată până la rămânerea definitivă a soluției pronunțate în cauză, condiție prevăzută expres de legiuitor.
Prin urmare, în cauză nu este aplicabil textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
În ceea ce privește susținerile apărării privind crearea unei situații discriminatorii în cazul în care condamnatul A. ar fi privat de dreptul de a beneficia de această cauză de nepedepsire, deși a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reține existența unei situații discriminatorii între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalități distincte de rezolvare a acestor situații, în funcție de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă și ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv.
În atare condiții, tratamentul juridic diferențiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc și a condițiilor ce trebuie întrunite, în raport de situația juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării.
Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
În raport de dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2021.