ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce se va executa în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., comisă în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinței penale nr. 47/2015 a Curții de Apel Suceava, definitivă prin Decizia penală nr. 471/A din data de 18.12.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. B. S.A. și a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 594.778,58 RON.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.500 RON către stat cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva Sentinței penale nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, au formulat apel inculpatul A. și partea civilă B..

Prin Decizia nr. 73/A din 02 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și de partea civilă B. S.A. împotriva Sentinței penale nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, și a obligat pe aceștia la plata sumei de 500 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că faptele inculpatului A. care, în perioada 25.03.2014-18.12.2015, în calitate de executor judecătoresc, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, și-a îndeplinit defectuos atribuțiile legale (fiind încălcate dispozițiile art. 7 lit. a) și art. 54 din Legea nr. 188/2000, precum și cele ale C. proc. civ. în materie de executare silită - respectiv art. 721 alin. (1), (4), art. 722 și art. 784 alin. (6) în legătură cu gestionarea sumei de 594.778,58 RON, consemnată potrivit art. 721 (fostul art. 720 din C. proc. civ.) în Dosarele de executare nr. x/2014 și nr. y/2015 aflate pe rolul BEJ A. (suma fiind folosită în interes personal și pentru îndestularea creditorilor din alte dosare execuționale), fapt ce a cauzat o pagubă patrimoniului B. S.A. în cuantum de 594.778,58 RON și în mod corespondent un folos material pentru sine și pentru altul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen.

La data de 12 iulie 2021, recurentul inculpat A. a declarat recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 73/A din 2 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, prin av. ales C. (cu împuternicire avocațială seria x nr. x, eliberată la data de 12.07.2021, Baroul Suceava, aflată la Dosarul nr. x/2021 al instanței supreme). Cererea de recurs în casație a fost transmisă prin poștă și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 14.07.2021.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a criticat, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel nu a analizat elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 din C. pen., cu argumentarea că, în opinia sa, faptele pentru care a fost condamnat nu pot fi încadrate în niciuna dintre modalitățile de realizare a infracțiunii, întrucât acestea reprezintă în realitate o modalitate deficitară de executare a atribuțiilor de serviciu, prin administrarea sumelor de bani încasate de BEJ A. folosind toate conturile bancare deschise la diferite bănci atât drept "conturi curente", cât și de "consemnare", existența sumelor consemnate de debitori fiind ținută pe dosare de executare, nicidecum pe conturi.

A mai arătat faptul că în perioada de referință era o practică constantă la nivelul executorilor judecătorești să deruleze pe conturile curente deschise la băncile comerciale operațiuni bancare atât cu privire la sumele ce proveneau din onorariile încasate, cât și din cele depuse de creditori în cadrul procedurilor de executare silită, chiar dacă "este real că o astfel de practică conducea prin ea însăși la încălcarea dispozițiilor legale privind consemnarea sumelor de bani în cadrul procedurilor de executare silită cuprinse în C. proc. civ..".

De altfel, această situație a fost corectată de către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești prin Hotărârea nr. 47/16.10.2014, precum și prin alte două hotărâri adoptate în anii 2015 și 2016.

Așadar, deși instanța de apel trebuia să stabilească în concret situația de fapt prin verificarea în totalitate a patrimoniului gestionat sau administrat de către autorul infracțiunii, la data sau în perioada în care se presupune că s-a comis fapta, aceasta "a refuzat" să verifice dacă suma de 642.812,64 RON se regăsește sau nu în alte conturi ale societății.

Ca atare, în opinia recurentului, derularea activității de executare silită poate constitui fie o abatere disciplinară, fie o altă infracțiune din culpă sau intenționată, dacă din probe rezultă întrunirea laturii subiective a acesteia.

În concluzie, a susținut, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate pentru reținerea laturii obiective a infracțiunii de delapidare, modalitatea de administrare a conturilor A. cu nerespectarea condițiilor legale neputând fi apreciată ca o activitate de însușire, folosire sau traficare în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 295 alin. (1) din C. pen.

În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de la data de 16.08.2021, sub nr. x/2021.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 2 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reținându-se, în esență, că, formal, doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta în raport de care a fost condamnat nu întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. în considerarea faptului că modalitatea de administrare a conturilor A. cu nerespectarea condițiilor legale nu se circumscrie niciuneia dintre cele trei modalități de sustragere (însușire, folosire sau traficare) care constituie elementul material al infracțiunii de delapidare.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Potrivit art. 295 alin. (1) din C. pen., "(1)Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.".

Înalta Curte reține că elementul material al infracțiunii de referință se poate realiza în trei modalități normative alternative: însușirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri aflate în gestionarea sau administrarea autorului. Se mai reține că pentru existența infracțiunii nu interesează dacă activitatea ilicită păgubitoare s-a realizat în favoarea autorului ori în interesul altei persoane.

Însușirea este acțiunea de scoatere din posesia sau detenția legitimă a unor bunuri pe care făptuitorul le gestionează sau administrează și trecerea lor ilicită în stăpânirea sa, putând dispune de ele ca de bunurile proprii. Se poate realiza sub forma reținerii sau a trecerii definitive în patrimoniul personal, dar și prin trecerea în stăpânirea efectivă a altei persoane, urmare a activității ilicite a autorului.

Folosirea reprezintă scoaterea temporară a bunurilor din sfera patrimonială a persoanei al cărei administrator sau gestionar este autorul și utilizarea lor de către acesta sau de către terțe persoane, cu titlu gratuit. Din punct de vedere juridic, bunul rămâne în patrimoniul societății, doar faptic el este scos din sfera sa de stăpânire.

Spre deosebire de însușire, unde bunul intră în patrimoniul făptuitorului sau al altei persoane, în cazul folosirii, bunul mobil este readus de făptuitor în sfera patrimonială a subiectului pasiv, scoaterea bunului din patrimoniul persoanei vătămate fiind temporară.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. constă, în esență, în aceea că, recurentul A. a desfășurat, în perioada 25.03.2014 - 18.12.2015, acte repetate de însușire și folosire a unor sume de bani aparținând părții civile B. S.A. și care se aflau în gestiunea sa în temeiul unor dispoziții legale specifice în materie de executare silită.

În concret, s-a reținut că prin Încheierea nr. 950/11.06.2013, urmare a admiterii plângerii formulate de creditorul D., Judecătoria Dorohoi a obligat pe executorul judecătoresc A. să deschidă procedura de executare silită împotriva debitorului B. S.A. - Sucursala Botoșani cu privire la Sentința civilă nr. 702/15.07.2003 a Tribunalului Botoșani, modificată prin Decizia nr. 910/18.12.2003 a Curții de Apel Suceava.

Prin încheierea din data de 29.01.2014, recurentul a admis cererea de executare silită formulată de creditorul D. și a deschis Dosarul de executare nr. x/2014 cu privire la care Judecătoria Dorohoi a încuviințat, ulterior, executarea silită.

Prin încheierea din data de 06.03.2014, executorul judecătoresc A. a procedat la actualizarea sumei de bani reprezentând debit, a stabilit suma de 631.200,64 RON de plată și, în aceeași zi, a trimis către B. S.A. somația prin care se punea în vedere achitarea sumei de bani datorate, la care se adăuga suma de 11.612 RON, cu titlu de cheltuieli de executare și onorariu executor judecătoresc (în total suma de 642.812,64 RON), în termen de o zi.

La data de 25.03.2014, prin ordinul de plată nr. x, B. S.A. a consemnat în contul indicat de BEJ A. întreaga sumă urmărită, respectiv suma de 642.812,64 RON. De asemenea, conformându-se dispozițiilor art. 720 din vechiul C. proc. civ. (art. 721 din noul C. proc. civ.), debitoarea B. S.A. a făcut dovada promovării la Judecătoria Dorohoi a contestației la executare, opunându-se în mod explicit eliberării sumei până la momentul soluționării definitive a acțiunii civile (adresa nr. x/25.03.2014).

În mod corespunzător, prin încheierea din data de 27.03.2014, executorul judecătoresc A. a dispus, în temeiul art. 720 alin. (4) din vechiul C. proc. civ. (art. 721 alin. (4) din nou C. proc. civ.), suspendarea măsurilor de executare silită în Dosarul execuțional nr. x/2014, precum și suspendarea distribuirii sumei de bani consemnate la dispoziția executorului judecătoresc până la soluționarea definitivă a contestației la executare. Deși ulterior debitorul a solicitat eliberarea acestei sume, inculpatul nu a dat curs acestei cereri.

În ceea ce privește Dosarul de executare nr. x/2015, s-a constatat că prin încheierea din data de 19.06.2015, executorul judecătoresc a reținut în esență că s-a invocat aceeași creanță datorată aceluiași creditor.

S-a mai reținut că de la data suspendării executării și a distribuirii sumei (27.03.2014) și până la soluționarea definitivă a contestației la executare (15.01.2015), inculpatul nu și-a îndeplinit obligația legală de a nu dispune de suma consemnată, întrucât în perioada 25.03.2014 - 18.12.2015, având calitatea de funcționar public și atribuții referitoare la "gestionarea sumei de 642.812,64 RON" care a fost consemnată la dispoziția sa în temeiul unor prevederi legale, din contul în care a fost consemnată suma de către debitorul B. S.A., inculpatul a achitat contravaloarea cheltuielilor de funcționare ale biroului de executor judecătoresc, a retras sume de bani pentru cheltuieli neprecizate, a efectuat plăți către diferiți comercianți, precum și în alte dosare de executare silită, suma totală delapidată fiind cea corespunzătoare soldului minim al contului, respectiv 594.778,58 RON, atinsă la data de 06.12.2014.

Ca atare, instanța de apel a statuat definitiv în sensul că recurentul a folosit suma de 594.778,58 RON, depusă de partea civilă B. S.A. în contul indicat de BEJ A. privind dosarul de executare nr. 47/2014, atât în interes personal, cât și pentru îndestularea creditorilor din alte dosare execuționale, elementul material al infracțiunii de delapidare fiind realizat atât în modalitatea însușirii, cât și în modalitatea folosirii.

Criticile recurentului A. vizând lipsa unor conturi bancare pentru sumele de bani având o destinație specifică, cât și lipsa unei reglementări sau practici profesionale consacrate care să impună înființarea unor astfel de conturi nu au relevanță în statuarea asupra ilicitului penal în recurs în casație. Modalitatea de organizare a conturilor bancare este o chestiune ce excedează tipicității faptei și care ar fi putut fi, eventual, valorificată în evaluarea laturii subiective sau la individualizarea pedepsei. Ceea ce se impută recurentului nu este faptul că a dispus de sumele de bani din cont sau că nu a consemnat suma de 642.812,64 RON, depusă de B. S.A., într-un cont separat pe durata suspendării executării silite, ci faptul că a dispus de respectiva sumă de bani în interes propriu sau în interesul altor persoane deși avea obligația de a păstra fondurile bănești în cuantumul în care le-a primit, până la soluționarea situației litigioase pentru a le elibera persoanei îndreptățite.

Se mai reține că nemulțumirile recurentului vizând temeinicia soluției de condamnare a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanța de fond/apel, precum și criticile expuse din perspectiva soluționării laturii civile a cauzei, excedează cenzurii pe calea recursului în casație al cărui scop este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 02 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 02 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.

GGC - NN