ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2824/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2824/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 449 din

4 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dămbovița, în baza art. 183 C. pen.,

cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus

condamnarea inculpatului N.E. la 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, făcându-se, totodată, aplicarea art. 71,

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă

accesorie.

În baza art. 88

alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reținerii inculpatului

de 24 de ore, conform ordonanței procurorului din 18 martie 2010 dată în Dosarul

nr. 240/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

S-a luat act că

părțile vătămate F.I. și F.G. nu s-au constituit părți civile, iar, în baza

art. 14 și 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006

și la art. 998-999 C. civ., inculpatul a fost obligat la plata către Spitalul Județean

de Urgență Târgoviște a sumei de 10.438,474 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând

cheltuieli ocazionate de spitalizarea numitului F.A. în Secția de Chirurgie Generală,

în perioada 28.01.2010-20.02.2010.

În baza art. 7

alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor genetice de la inculpatul

N.E., la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar, în temeiul art. 191

alin. (1) Cod procedură penală, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

La Postul de Poliție

Doicești, a fost înregistrată, la data de 28.01.2010, o sesizare vizând agresiunile

comise de persoane neidentificate asupra părții vătămate F.A., găsit la domiciliul

inculpatului cu leziuni care au impus internarea sa în Secția Chirurgie generală

a Spitalului Județean de Urgență Târgoviște, decesul fiind înregistrat la data de

20 februarie 2010.

Prealabil expunerii

împrejurărilor care au condus la decesul victimei, Tribunalul a subliniat încercarea

constantă a inculpatului, pe parcursul urmăririi penale, de a transfera răspunderea

vătămării corporale și, ulterior, a morții acesteia, pe seama unor persoane rămase

neindentificate, care ar fi exercitat violențe asupra sa, în ciuda faptului că,

așa cum în mod corect a reținut și procurorul, actele de urmărire penală efectuate

în cauză au confirmat, situație recunoscută în totalitate de către inculpat în fața

primei instanțe, că moartea violentă a lui F.A. a fost cauzată exclusiv de loviturile

pe care acesta i le-a aplicat în cadrul conflictului spontan izbucnit între ei,

cel mai probabil pe fondul consumului exagerat de băuturi alcoolice.

În același timp

însă, pentru o conturare corectă a situației de fapt care a precedat vătămarea corporală

a numitului F.A., Tribunalul a apreciat necesar să precizeze că victima și inculpatul

erau prieteni și că, având o situație materială precară, au convenit, la începutul

iernii anului 2009, să se mute împreună, F.A. fiind găzduit de către N.E. la domiciliul

său din comuna D., județul Dâmbovița.

Analizând probele

administrate în cauză, judecătorul fondului a stabilit că, în ziua de 27

ianuarie 2010, cei doi au gospodărit împreună în locuință, iar după amiază au consumat

băuturi alcoolice, primele discuții în contradictoriu apărând cel mai probabil seara,

după ce s-au retras în casă. În prima fază a cercetărilor, varianta oferită de inculpat

a fost aceea că F.A. a plecat de la domiciliul său în după-amiaza zilei de 27

octombrie 2010, în jurul orelor 16:00, pentru a hrăni un câine, și că nu a mai ajuns

acasă până la orele 21:00, situație în care a plecat să îl caute, presupunând că

întârzie pe la vreo cârciumă. L-a găsit într-un târziu căzut pe partea dreaptă a

drumului, la aproximativ 100 metri de locuința sa, l-a ajutat să se ridice și l-a

sprijinit să se întoarcă în domiciliul său, unde a putut să observe că „era umflat

la față în zona obrajilor”. Potrivit susținerilor inculpatului, F.A. a refuzat să-i

spună ce a pățit și s-a comportat agresiv, înjurându-l și încercând să-l lovească.

Această din urmă susținere nu a fost, însă, reținută de procuror, având în vedere

că, în general, inculpatul și victima se înțelegeau bine, că F.A. suferea de „sechele

fibronodulare LSS post TBC”, diagnostic stabilit la ultimul consult pneumologic,

iar foaia de observație clinică și raportul medico-legal de etapă întocmit la data

de 2 februarie 2010 au reliefat imposibilitatea sa de a riposta sau de a comunica

în mod explicit, fiind evident că atât capacitatea sa fizică, cât și vorbirea și

funcțiile locomotorii îi erau alterate, situație în care apare ca inexplicabilă

reacția lui ulterioară violentă. Astfel, cele două acte medicale au indicat că victima

suferise un traumatism facial, cu dublă fractură de mandibulă, aspect consemnat

la examenul chirurgie BMF, neexplorată radiologie (confirmată ulterior prin examenul

necroptic al cadavrului), când s-a semnalat o mobilitate anormală la nivelul corpului,

ramului orizontal drept mandibular și gonionului stâng, mobilitate acompaniată de

crepitații osoase, în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală și examenul

extern din raportul de necropsie.

Inculpatul a recunoscut

incidentul din locuința sa, în cursul căruia a folosit pentru a o agresa pe victimă

o bucată de lemn cu care i-a aplicat 5-6 lovituri „pe tot corpul”, producându-i

astfel multiple leziuni traumatice elementare, echimoze, hematoame extinse și excoriații

pe corp, trunchi și membre, însoțite de fracturi costale, traumatism cranio-cerebral

și cranio-facial, cu multiple echimoze, hematoame și fracturi de viscero-craniu

și hemoragie meningo-cerebrală, asociată cu leziuni hipoxice cerebrale, toate acestea

rezultând din raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit în cauză.

În succesiunea

evenimentelor, Tribunalul a reținut că, în dimineața zilei de 28 ianuarie 2010,

F.A. a fost găsit într-o situație critică de martorul B.C.C., care intenționa să-i

cheme la muncă, în imposibilitate de a închide gura sau de a vorbi, fiind evidente

semnele faciale ale unei agresiuni. Martorul a întrebat ce s-a întâmplat, însă inculpatul,

aflat în vădită stare de ebrietate, nu i-a furnizat nicio explicație.

Informații edificatoare

în legătură cu tratamentul aplicat persoanei pe care o găzduia au fost furnizate

tot de către inculpat, care a recunoscut că l-a imobilizat pe F.A., căruia i-a legat

picioarele cu un șiret în dimineața zilei de 28 ianuarie 2010, sub pretextul că,

în acest mod, l-a împiedicat să părăsească domiciliul său, faptul că manifestările

sale au fost nejustificate și agresive fiind dovedit și de prezența pe suprafața

mâinilor a unor excoriații, despre care a afirmat că i-ar fi fost produse cu un

cuțit de către victimă, aspecte relatate tot de către martorul B.C.C.

Tribunalul a mai

reținut și că, prin rapoartele de expertiză medico-legale întocmite în cauză la

2 februarie 2010 și 11 februarie 2010, s-a concluzionat că leziunile cauzate victimei

i-au pus în primejdie viața, necesitând 65-70 zile de îngrijiri medicale, și că

au fost produse prin loviri cu și de corpuri dure, existând probabilitatea ca unele

dintre traumatisme să fi fost rezultatul comprimării zonelor afectate între două

planuri dure.

Potrivit raportului

medico-legal de necropsie, moartea părții vătămate a fost violentă, fiind cauzată

de insuficiența respiratorie acută, consecința unei bronhopneumonii, etapă terminală

în evoluția unui traumatism cranio-cerebral acut închis la un organism cu multiple

tare organice.

Întrucât, la momentul

avizării, comisia de specialitate din cadrul INML „M.M.” a recomandat efectuarea

unei noi expertize medico-legale, pe baza tuturor documentelor medicale existente

în cauză, a fost întocmit un nou raport, care a relevat că moartea lui F.A. a fost

violentă, fiind rezultatul insuficienței cardio-respiratorii de origine centrală

prin edem meningo-cerebral accentuat, confirmat histopatologic, în evoluția unei

hemoragii meningo-cerebrale asociată cu leziuni hipoxice cerebrale (confirmate histopatologic

pe material necropsie), consecința unui traumatism cranio-cerebral și cranio-facial

cu multiple echimoze, hematoame și fracturi de viscerocraniu (orbito-sinusal stânga

și fractură dublă de mandibulă-ram orizontal drept angulo-mandibular stâng), complicat

la data de 30 ianuarie 2010 cu comă posttraumatică gri-stop cardio-respirator resuscitat.

Se mai specifică în același act că moartea victimei a intervenit în cadrul unui

politraumatism cu fracturi costale și multiple leziuni elementare-echimoze, hematoame

extinse și excoriații-la cap, trunchi și membre, la un organism cu multiple leziuni

cronice preexistente cardio­vasculare, pulmonare și hepato-renale, confirmate prin

examenul histopatologic.

Tribunalul și-a

însușit ideea menționată în cuprinsul rechizitoriului, potrivit căreia consemnările

care se regăsesc în procesul verbal întocmit la data de 28 ianuarie 2010, orele

13:30, de către organele de poliție judiciară, în care apar redate discuțiile avute

cu victima agresiunii la spital, ocazie cu care aceasta ar fi relatat că, în seara

precedentă, după ce a consumat aproximativ ¼ litri vodcă în localul aparținând

AF S. din comuna D.,județul Dâmbovița ar fi fost acostată de către două sau trei

persoane necunoscute, care au lovit-o din spate cu pumnii și picioarele și cu obiecte

contondente în zona capului, pe corp și pe membre, și că, în momentul în care a

căzut, unul dintre atacatori ar fi realizat că au confundat-o cu o altă persoană,

sunt în vădită contradicție cu evoluția sa medicală și starea de rău menționată

în foaia de observație, care făceau imposibile citirea și semnarea procesului verbal,

cel agresat neputând în niciun caz să fie coerent, orientat în timp și spațiu și

neezitant în privința amănuntelor relatate, așa cum a afirmat lucrătorul de poliție

care a întocmit actul la care s-a făcut trimitere.

Varianta oferită

la un anumit moment al anchetei de către inculpat, cum că F.A. ar fi fost victima

agresiunilor unor persoane necunoscute în stradă, a fost eliminată în mod corect

de către procuror, determinat și de faptul că, la cercetarea la fața locului din

28 ianuarie 2010, ocazie cu care el ar fi indicat locul în care l-a găsit pe F.A.,

nu au fost descoperite urme de sânge, ci doar urme de încălțăminte de diferite dimensiuni

pe zăpadă și o cărare produsă de șinele unei săniuțe.

Soluția adoptată

s-a dovedit a fi cea corespunzătoare situației reale, întrucât, la domiciliul inculpatului,

au fost descoperite, pe fața unui cearceaf plic care acoperea patul, pete brun roșcate

cu aspect sanguinolent, ca și pe fața ușii cu deschidere în interiorul încăperii,

care se continuau pe perete. Raportul de constatare tehnico-științifică întocmit

de către Serviciul Criminalistic din cadrul IPJ Dâmbovița a confirmat că picăturile

brun-roșcate descoperite pe ușă și pe perete în locuința inculpatului s-au putut

produce prin picurare (curgere) de lichid în plan perpendicular, la un unghi de

90°, de la o înălțime probabilă cuprinsă între 1,70 și 0,20 metri în regim static,

putând fi create de o persoană cu statură medie și punct de origine al lichidului

brun roșcat, probabil din regiunea superioară a corpului. S-a mai stabilit că urmele

de materie cu aspect brun roșcat prezente pe fața și dosul cearceafului au fost

create de stropi de lichid în proces dinamic prin împroșcare și prin intermediul

unui vector probabil țesătură, obiect de îmbrăcăminte.

Totodată, pe fața

unui pantalon aparținând inculpatului au fost descoperite mai multe urme cu formă

neregulată și aspect de strop șters, în privința cărora expertul criminalist a semnalat

un mecanism de producere în proces dinamic prin împroșcare, de la o înălțime probabilă

cuprinsă între 1,10-1,25 metri și un unghi de 45-50°, având ca punct de origine

un vector (probabil mână) balansat pe o traiectorie descendentă (de sus în jos)

sau sursă primară de origine (probabil corp) balansată pe aceeași traiectorie. În

egală măsură, s-a constatat de către expert că urmele de materie cu aspect brun

roșcat de pe fața și spatele pantalonului inculpatului sunt stropi de lichid creați

în proces dinamic prin împroșcare.

Coroborarea aprecierilor

științifice reproduse anterior cu rezultatul reconstituirii efectuată în cauză a

confirmat că, între inculpat și partea vătămată, singura sursă generatoare de produs

biologic sangvin din încăpere, a avut loc o confruntare, traumatismele faciale pe

care aceasta din urmă le-a prezentat fiindu-i produse în interiorul locuinței, iar

nu în afara acesteia, așa cum a încercat să convingă agresorul.

În ce privește

susținerea inculpatului potrivit căreia F.A. ar fi fost victima unei alte agresiuni

comisă la fostul său loc de muncă în luna decembrie 2009, informație furnizată de

martorul M.C., Tribunalul a arătat că aceasta s-a dovedit a fi nejustificată, fiind

contestată de către martor, care a negat că ar fi discutat vreodată cu inculpatul

despre un astfel de subiect, adăugând că F.A. era un om pașnic, procurorul înlăturându-o

în mod just din orice antecedență cauzală a faptei.

A mai reținut

prima instanță că verificările realizate de organele de poliție în ziua de 28

ianuarie 2010, orele 16:00, la sediul AF S. de pe raza comunei D., județul

Dâmbovița și audierea deținătorilor acesteia, au relevat că partea vătămată nu a

fost văzută pe parcursul zilei în local până la terminarea programului (care în

perioada iernii se situa în jurul orelor 20:00, aspect reieșit din declarația martorului

E.A.), aspect de natură să contrazică relatarea inculpatului că l-ar fi căutat pe

F.A. în seara zilei de 27 ianuarie 2010 la bufetul „La colonelu” și că l-ar fi descoperit

căzut în drum, în timp ce se întorcea de la acest local.

În sprijinul acuzației

formulată împotriva inculpatului, Tribunalul a mai reținut și declarația martorului

B.M., căruia acesta i-a spus că, în noaptea de 28 ianuarie 2010, s-a certat cu F.A.

și „s-au bătut de beți și proști”, precum și faptul că nu a fost identificată nicio

persoană care să fi remarcat deplasarea inculpatului și a victimei pe drumul public,

pe distanța de 70 de metri, de la locul indicat ca fiind cel al ridicării acesteia

până la poarta locuinței sale. Totodată, F.I. și F.G., fratele și cumnata victimei,

au precizat, primul că, în ziua de 28 ianuarie 2010, orele 14:00, la o jumătate

de oră după audierea sa de către organele de poliție, aceasta nu putea vorbi când

a fost întrebată dacă a fost bătută de către „G.”, dând din cap afirmativ și lăsând

să se înțeleagă printr-un gest semnificativ că nu a putut să reacționeze, fiind

legat, iar cea de-a doua că, la întrebarea sa dacă a fost bătut de inculpat, F.A.

nu a negat, iar prin gesturi semnificative a dat de înțeles că s-a resemnat pentru

tot ce s-a întâmplat și că incidentul ar trebui trecut sub tăcere.

Concluzionând,

Tribunalul a arătat că toate probele prezentate conduc la ideea că incidentul în

legătură cu care inculpatul a încercat să transfere consecințele acțiunilor sale,

nu a existat în realitate, situație recunoscută în declarația dată în fața primei

instanțe la termenul din 26 octombrie 2012, adevărata cauză a morții victimei fiind

agresiunea pe care el însuși a exercitat-o asupra acesteia, în timpul conflictului

spontan, generat de starea de ebrietate în care se aflau amândoi, între agresiune

și rezultatul produs existând o legătură nemijlocită.

Astfel, audiat

fiind potrivit dispozițiilor art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., inculpatul

a arătat că are cunoștință de acuzația care i se aduce prin rechizitoriu constând

în săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută

de art. 183 C. pen., și că recunoaște în totalitate fapta reținută în sarcina sa,

în modalitatea în care procurorul a expus-o în cuprinsul rechizitoriului, solicitând

să fie judecat în procedura simplificată, pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, pe care le cunoaște și le însușește, neînțelegând să administreze

nicio altă probă, în afara celor în circumstanțiere.

În concret, inculpatul

a menționat că, în noaptea de 28 ianuarie 2010, a aplicat mai multe lovituri care

au produs victimei (persoanei pe care el o găzduia la acel moment) leziuni traumatice

ce i-au generat decesul, adăugând că regretă acțiunile violente pe care le-a exercitat

asupra lui F.A., determinate de faptul că ambii consumaseră încă de dimineață băuturi

alcoolice.

În drept, Tribunalul

a apreciat că fapta inculpatului N.E. care, în noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010,

a aplicat mai multe lovituri cu pumnii, cu picioarele și cu o bucată de lemn părții

vătămate F.A., provocându-i leziuni traumatice care au generat decesul acesteia,

survenit la data de 22 februarie 2010, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzut de art. 183 C. pen.

La individualizarea

pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C.

pen., ținându-se seama atât de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, a

dovedit un comportament corespunzător în societate și și-a asigurat existența prin

muncă onestă, dar și de gravitatea deosebită a infracțiunii comise, soldată cu moartea

victimei, și modalitatea în care inculpatul a acționat, lovind-o în mod repetat

pe aceasta cu pumnii în zona capului, apoi cu un lemn în diferite părți ale corpului,

producându-i leziuni și traumatisme grave incompatibile cu viața.

Raportat la toate

aceste aspecte, Tribunalul a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului se impune

a fi executată în regim privativ de libertate, natura faptei și gradul ridicat de

pericol social impunând o sancțiune adecvată, în stare să asigure realizarea scopurilor

preventiv și educativ prevăzut de art. 52 C. pen. și să reprezinte un semnal suficient

de puternic pentru inhibarea altor eventuale tendințe similare, în contextul în

care frecvența infracțiunilor de violență și gravitatea lor reclamă tratamente sancționatoare

proporționale cu fenomenele constatate în societate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul N.E., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul

greșitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată și solicitând reducerea

cuantumului acesteia, raportat la atitudinea sinceră manifestată pe parcursul procesului

penal, dar și la circumstanțele reale ale faptei, comisă pe fondul consumului de

alcool.

Prin decizia penală

nr. 30 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul

N.E. și a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect și complet

situația de fapt, apreciind și interpretând just mijloacele de probă administrate

în cauză, din care a rezultat existența faptei pentru care inculpatul a fost trimis

în judecată și comiterea ei cu vinovăție, iar încadrarea în drept a acesteia a fost

legal stabilită, cu toate consecințele prevăzute de lege.

De asemenea, s-a

arătat că, la individualizarea pedepsei, prima instanță a valorificat în mod corespunzător

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și a avut în vedere gradul ridicat de pericol

social al faptei comise, dedus din împrejurările concrete în care a fost săvârșită

și rezultatul letal produs, gravitatea deosebită a infracțiunii și natura acesteia

impunând un tratament penal sancționator care să conducă la realizarea scopului

preventiv-educativ prevăzut de lege, așa cum este cel stabilit de instanța fondului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul N.E., pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., recurentul a susținut, în esență, că hotărârile instanțelor inferioare

sunt nelegale, întrucât, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și a recunoscut săvârșirea faptei de care a fost acuzat, totuși materialul

probator administrat în cauză nu justifica pronunțarea unei soluții de condamnare,

loviturile aplicate victimei neavând intensitatea necesară producerii rezultatului

letal. În consecință, făcând trimitere și la principiul conform căruia orice dubiu

profită inculpatului, recurentul a solicitat casarea hotărârilor atacate și, în

rejudecare, achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În subsidiar,

invocând vârsta sa înaintată și comportamentul anterior corespunzător manifestat

în cadrul relațiilor sociale, inculpatul recurent a solicitat, prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea,

sub aspectul cuantumului, a pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată excesivă

în raport cu circumstanțele sale personale și dubiile care există cu privire la

vinovăția sa.

Examinând hotărârile

recurate prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul N.E. ca fiind nefondat, având

în vedere în acest sens următoarele considerente:

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt

supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită

aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în

trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea

de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi

legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care

trebuia aplicată.

Invocând acest

caz de casare, recurentul inculpat nu a indicat, în concret, acele dispoziții legale

pe care instanța de fond și cea de prim control judiciar le-ar fi nesocotit sau

le-ar fi aplicat în mod greșit, susținând doar că, deși a recunoscut în fața Tribunalului

comiterea faptei și a solicitat judecarea sa în procedura prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., materialul probator administrat în cauză nu îi demonstra dincolo

de orice dubiu vinovăția, astfel încât s-ar fi impus pronunțarea unei soluții de

achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen.

Verificând susținerile

recurentului prin raportare la prevederile art. 320

1

C. proc. pen.,

Înalta Curte constată, însă, că acestea au fost corect aplicate de Tribunal și menținute

de Curtea de apel, nefiind posibilă, în contextul procesual al cauzei și al manifestării

de voință a inculpatului, exprimată în ședința publică din data de 26 octombrie

2012, pronunțarea unei soluții de achitare, întemeiată pe dispozițiile legale invocate

de apărare.

Astfel, potrivit

art. 320

1

C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești,

inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea

faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se

facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală [alin. (1)]. Judecata

poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar

atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul

de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor

în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată [alin.

(2)].

Reglementând,

în continuare, soluțiile ce pot fi pronunțate în cazul în care acuzatul optează

pentru judecarea sa în procedura simplificată, alin. (4) stabilește că instanța

rezolvă latura penală doar atunci când, din probele administrate în faza de urmărire

penală, rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat,

în caz contrar, când nu sunt suficiente elemente în acest sens, judecătorul fiind

obligat să respingă cererea și să efectueze cercetarea judecătorească potrivit procedurii

de drept comun [alin. (8)].

Rezultă, așadar,

contrar susținerilor recurentului, că singura soluție posibilă în cazul în care

instanța constată îndeplinite condițiile prevăzute de art. 320

1

C. proc.

pen., este aceea a condamnării inculpatului pentru comiterea faptei penale pe care

el însuși a recunoscut-o [exceptând, în opinia Înaltei Curți, situația în care sunt

incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen.], urmând,

însă, ca acesta să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă, conform

alin. (8) al textului de lege menționat.

În cauză, se observă

că, la termenul de judecată din data de 26 octombrie 2012, audiat fiind de Tribunal

potrivit dispozițiilor art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., inculpatul

a arătat că recunoaște în totalitate fapta reținută în sarcina sa prin actul de

sesizare, în modalitatea expusă de procuror, solicitând să fie judecat în procedura

simplificată, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care

le cunoaște și le însușește. În concret, inculpatul a menționat că, într-adevăr,

în noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010, a aplicat victimei F.A. mai multe lovituri,

cauzându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acestuia, faptă pe care

o regretă și care a fost comisă pe fondul consumului de băuturi alcoolice.

Constatând că

cererea de judecare în procedura simplificată a fost formulată în termenul prevăzut

de lege, că acuzatul a recunoscut necondiționat acțiunile agresive exercitate asupra

victimei și legătura de cauzalitate între acestea și deces, că nu a solicitat administrarea

de dovezi suplimentare, cu excepția celor în circumstanțiere, și că, din probele

administrate în cursul urmăririi

penale, pe care

care recurentul a arătat că le cunoște și le însușește, rezultă că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, judecătorul fondului a admis

solicitarea acestuia și a procedat la soluționarea cauzei potrivit dispozițiilor

art. 320

1

Cod procedură penală, dispunând condamnarea lui pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. la pedeapsa închisorii situată în limitele

prevăzute de lege, reduse cu o treime, conform alin. (7).

Contestând, în

recurs, îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de art. 320

1

C.

proc. pen., respectiv cea reglementată de alin. (4) al acestui articol, inculpatul

a susținut că probele administrate în cursul urmăririi penale nu demonstrează, dincolo

de orice dubiu, că este autorul infracțiunii de care este acuzat, loviturile pe

care le-a aplicat victimei neavând intensitatea necesară producerii rezultatului

letal, motiv pentru care a apreciat că soluția ce se impunea a fi adoptată de instanțele

inferioare trebuia să fie achitării sale, conform dispozițiilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În legătură cu

această susținere, apreciată de Înalta Curte ca fiind vădit neîntemeiată, trebuie

menționat, în primul rând, că, în ipoteza în care, într-adevăr, materialul probator

administrat în etapa nepublică a procesului nu ar fi condus cu certitudine la concluzia

existenței faptei și/sau comiterii ei de către inculpat, Tribunalul, conform prevederilor

art. 320

1

alin. (8) C. proc. pen., avea obligația de a respinge solicitarea

acestuia de a fi judecat în procedura simplificată și de a demara, în cauză, cercetarea

judecătorească prin readministrarea probațiunii din cursul urmăririi penale și administrarea

altor dovezi propuse de părți sau dispuse din oficiu de instanță, și nicidecum de

a pronunța o soluție de achitare, care, în mod obligatoriu, presupune verificarea

apărărilor acuzatului prin administrarea de probe în condiții de publicitate și

contradictorialitate. În mod similar, pentru aceleași motive, nici soluția pe care

ar putea să o pronunțe instanța de recurs în cazul în care constată că s-a făcut

o eronată aplicare a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. nu ar putea

fi aceea a achitării inculpatului, așa cum a solicitat apărarea, ci, eventual, cea

a casării hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și de trimitere a cauzei,

spre rejudecare, în vederea efectuării cercetării judecătorești, potrivit procedurii

de drept comun.

Pe de altă parte,

în deplin acord cu Tribunalul și instanța de prim control judiciar, Înalta Curte

constată că probațiunea administrată în faza de urmărire penală demonstrează fără

putință de tăgadă că inculpatul este autorul actelor de agresiune exercitate, în

noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010, asupra victimei F.A. și care au condus la decesul

acesteia în data de 22 februarie 2010, concludente fiind, așa cum a reținut și judecătorul

fondului în considerentele hotărârii pronunțate, procesele-verbale de cercetare

la fața locului întocmite de organele de poliție în 28 ianuarie 2010 și 31

ianuarie 2010, raportul de constatare tehnico-științifică din 7 martie 2012 întocmit

de I.P.J. Dâmbovița, Serviciul Criminalistic, raportul de expertiză medico-legală

din 11 februarie 2010 întocmit de Serviciul județean de medicină legală Dâmbovița,

raportul medico-legal de necropsie din 24 februarie 2010 întocmit de aceeași unitate

de medicină legală, raportul de nouă expertiză medico-legală din 13 iunie 2012 întocmit

de I.N.M.L. „M.M.” București și avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă

I.N.M.L. „M.M.” București, declarațiile părților civile F.I. și F.G., depozițiile

martorilor B.C.C., B.A., B.M., E.A. și M.C., precum și, parțial, declarațiile date

de inculpatul N.E. Toate aceste probe, pe care inculpatul a declarat că le cunoaște

și le însușește, nemaiputând, așadar, să le conteste în prezenta cale de atac (cu

atât mai mult cu cât, în apel, nu a criticat soluția de condamnare, ci doar modalitatea

de individualizare a pedepsei), fac dovada certă a existenței faptei și a săvârșirii

ei cu vinovăție de către recurent, astfel încât, în mod întemeiat, judecătorul fondului

a apreciat că poate proceda la soluționarea laturii penale exclusiv pe baza acestora,

luând act de manifestarea de voință a acuzatului de fi judecat în procedura simplificată,

conform art. 320

1

C. proc. pen.

În legătură cu

acest aspect, este de menționat și faptul că dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen. au fost introduse în legislația română urmare a recunoașterii, garantării

și aplicării art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, ce garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să

solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor

apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest drept are caracter

relativ, acuzatul putând să renunțe la exercitarea acestuia în fața unei instanțe

independente și imparțiale și să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul

are posibilitatea de a renunța la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din

Convenție și, pe cale de consecință, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest

drept, în cazul în care instanța își întemeiază hotărârea de condamnare pe declarația

dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere

acuzatul a renunțat (hotărârea din 28 august 1991, în cauza Brandstetter contra

Austriei).

Ca urmare, pentru

toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut

de către Tribunal o corectă aplicare a prevederilor art. 320

1

C. proc.

pen., dispunându-se, în procedura reglementată de aceste dispoziții legale, condamnarea

inculpatului N.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,

soluție ce a fost în mod just menținută de instanța de prim control judiciar, motiv

pentru care apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., invocat de acesta în cuprinsul motivelor

de recurs.

privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată recurentului N.E.,

aspect criticat de acesta prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare

a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele

reale ale comiterii faptei și datele ce caracterizează persoana inculpatului, în

raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă

să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat,

în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat recurentului, au fost

avute în vedere de Tribunal importanța deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea

infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe fondul consumului

de alcool, a aplicat victimei lovituri repetate cu pumnii în cap, cu picioarele

și cu o bucată de lemn în diferite zone ale corpului, cauzându-i leziuni traumatice

multiple care, în final, au condus la deces, precum și datele ce caracterizează

persoana acestuia, în vârstă de 48 de ani, necunoscut cu antecedente penale, cu

o conduită corespunzătoare în societate până la data comiterii faptei, și comportamentul

său procesual oscilant, inculpatul încercând, în cursul urmăririi penale, să denatureze

adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false

că infracțiunea a fost comisă de alte persoane, pentru ca, în fața instanței de

fond, să recunoască acuzația adusă de procuror și să solicite judecarea sa în procedura

simplificată, reglementată de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

În ce privește

aspectele invocate de recurent în favoarea sa, respectiv conduita anterioară bună

și conformarea față de exigențele legii penale, Înalta Curte constată, pe de o parte,

că au fost deja valorificate în procesul de cuantificare a sancțiunii penale, iar,

pe de altă parte, că acestea nu sunt de natură să conducă la atenuarea tratamentului

penal deja aplicat, nefiind suficiente, în contextul gravității sporite a infracțiunii

comise, modalității în care inculpatul a acționat și a rezultatului produs, să reducă

în așa măsură gradul de pericol social- al faptei și de periculozitate a acestuia

încât să justifice diminuarea cuantumului pedepsei.

Având în vedere

toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului de

Tribunal și menținută de Curtea de apel a fost corect individualizată, cu luarea

în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind

proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale

inculpatului și aptă să asigure reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ

prevăzut de art. 52 C. pen.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. și, având în vedere că acesta

este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul N.E. împotriva deciziei penale nr. 30 din 14

februarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat

din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 septembrie 2013.