ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5259/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. București a formulat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, contestație fiscală împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/30.03.2017, comunicată societății la data de 04.04.2017, precum și împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/30.03.2017 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere, solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța să dispună:

- anularea în parte a Deciziei de impunere și constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește stabilirea ca fiind nedeductibile a următoarelor cheltuieli:

- în sumă de 13.734.020 RON și a TVA în valoare de 3.280.488 RON aferente serviciilor de punere la dispoziție de personal achiziționate de A. în perioada supusă controlului de la societățile S.C. B. S.R.L., S.C. x S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L, S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L.;

- în sumă de 546.598 RON și a TVA în valoare de 90.954 RON aferente cheltuielilor înregistrate de A. în conturile 628, 625 și 624;

- în sumă de 40.808 RON aferente utilităților achitate de către societate pentru spațiul închiriat de la domnul G..

- exonerarea societății de la plata sumei de 2.291.428 RON reprezentând impozit pe profit și a sumei de 3.371.442 RON reprezentând TVA ce au fost impuse suplimentar în sarcina A. prin Decizia de impunere, respectiv restituirea acestor sume în măsura în care ele vor fi stinse prin orice modalitate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 344 din 28 septembrie 2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. București - în insolvență, prin administrator judiciar H., astfel cum a fost completată și precizată, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila.

A anulat în parte Decizia de soluționare nr. 432/17.11.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu privire la măsura suspendării soluționării contestației reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017 emise de pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila pentru suma de 5.477.931 RON reprezentând 1.197.443 RON impozit pe profit și 3.280.488 RON reprezentând TVA (punctul 1 al deciziei).

A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017, pentru suma de 5.477.931 RON reprezentând 1.197.443 RON impozit pe profit și 3.280.488 RON taxă pe valoare adăugată.

A respins în rest cererea; a respins cererea de majorare a onorariului de expert ca neîntemeiată și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să plătească reclamantei suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Prin recursul său, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, în sensul anulării în parte a Deciziei de impunere și constatarea nelegalității Raportului de Inspecție Fiscală în ceea ce privește stabilirea ca fiind nedeductibile a cheltuielilor în sumă de 546.598 RON și a TVA în valoare de 90.954 RON aferente cheltuielilor înregistrate de societate în conturile 628, 625 și 624, respectiv a cheltuielilor în sumă de 40.808 RON aferente utilităților achitate de societate pentru spațiul închiriat de la domnul G..

În dezvoltarea primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a susținut că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 174 C. proc. civ.

Se invocă încălcarea principiului rolului activ al judecătorului cu referire la calificarea exactă a contestației, a cererii completatoare în raport de Decizia nr. 432/17.11.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a probelor administrate în cauză.

Deși în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize fiscale care a vizat întreaga sumă contestată, inclusiv suma pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la soluționarea contestației, respectiv 5.477.931 RON, instanța de fond, cu nesocotirea prevederilor art. 22 și 425 pct. 5 C. proc. civ., nu a motivat în niciun fel măsura dispusă, în raport de soluția pronunțată în cauză și pentru că volumul de înscrisuri pentru această sumă a fost foarte mare, soluționarea pricinii s-a realizat într-un interval de timp foarte mare.

Din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, timpul scurs de la stabilirea obiectivelor, admiterea probei cu expertiză fiscală și până la efectuarea raportului de expertiză a fost relativ mare, astfel că această împrejurare a cauzat societății prejudicii grave, care nu se mai pot repara ulterior.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ., respectiv dacă acestea sunt legale, concludente, verosimile și pertinente, iar în ipoteza în care instanța apreciază că administrarea acestora nu mai este necesară are obligația să revină asupra lor.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut existența unor considerente contradictorii cu privire la probele administrate.

În contradicție cu argumentele reținute de prima instanță, referitor la cheltuielile în sumă de 546.598 RON și TVA de 90.954 RON, aferente serviciilor de turism și transport prestate cu ocazia deplasărilor pe care reprezentanții societății le-au efectuat în țară în legătură cu campaniile de promovare, se arată că există documente justificative, iar CMR-urile nu sunt obligatorii din perspectiva legislației fiscale, în cazul transportului intern de bunuri.

Argumentele instanței de fond aduse în scopul negării dreptului de deducere a TVA aferente utilităților sunt nelegale.

Societatea a desfășurat o parte a activității sale în cadrul unui sediu secundar/punct de lucru care aparține unui proprietar persoană fizică, iar potrivit art. 5 lit. j) din Contractul de închiriere nr. x/02.07.2014, părțile au stabilit ca toate cheltuielile cu utilitățile să fie suportate de către locatar, precum și portarea contractelor de utilități încheiate de proprietar, pe numele recurentei-reclamante.

Deoarece portarea acestor contracte presupunea parcurgerea unei proceduri administrative greoaie și îndelungate, prin intermediul Actului adițional nr. x/02.07.2014, la contractul de locațiune s-a stabilit ca utilitățile să rămână pe numele proprietarului, iar plata să se facă pe baza facturilor emise către acesta.

Negarea dreptului de deducere a acestor cheltuieli încalcă disp. art. 21 alin. (3) lit. m) din Codul fiscal și disp. art. 27 din Normele metodologice date în aplicarea Codul fiscal.

În ceea ce privește baza impozabilă stabilită suplimentar, recurenta-reclamantă a susținut că aceasta a fost calculată greșit, rezultând o diferență de 184.161 RON, indicând la filele x din recursul declarat exemple ale cheltuielilor, precum și documentele justificative .

O ultimă critică adusă soluției pronunțate de instanța de fond, este cea întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că toate cheltuielile înregistrate cu achiziționarea de servicii sunt incluse în sfera cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, nefiind necesară dovedirea oportunității acestora, ci exclusiv necesitatea lor, prin raportare la obiectul de activitate al contribuabilului și prestarea lor efectivă.

Astfel, autoritatea fiscală nu se poate subroga în atributul exclusiv al societății, să cenzureze deciziile de business pe care entitatea le ia în vederea dezvoltării propriei activități.

Aprecierea necesității serviciilor achiziționate nu poate fi efectuată cu ignorarea principiului libertății de gestiune, întrucât interpretarea noțiunii de "necesitate" a serviciilor de consultanță nu trebuie să se transforme într-o interdicție pentru contribuabil de a efectua astfel de cheltuieli, iar beneficiul trebuie să fie obținut în mod direct și imediat, putând să fie observat ca urmare a creșterii cifrei de afaceri sau a altor indicatori financiari a urmare a experienței aduse de specialiști.

Din prisma analizării disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, factura este considerată documentul justificativ care, în măsura în care este întocmită potrivit dispozițiilor legale, face dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune.

Citând din hotărâri ale instanțelor naționale și hotărâri pronunțate de CJUE, recurenta-reclamantă arată că pe lângă facturi, în cadrul cheltuielilor cu serviciile, deductibilitatea acestora trebuie analizată în baza art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind necesare și alte documente justificative pentru demonstrarea prestării efective a serviciilor, dar întotdeauna prevalează substanța economică asupra formei, a economicului asupra juridicului.

3.2. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii de atac promovate, pârâta a susținut că prin pronunțarea sentinței atacate s-au încălcat disp. art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Organele de inspecție fiscală au constatat că tranzacțiile efectuate cu un număr de șase societăți nu sunt reale, acestea au ca rezultat disimularea realității prin crearea aparenței existenței unor operațiuni de achiziții servicii, scopul fiind unul exclusiv fiscal, cu implicații directe asupra cuantumului obligațiilor fiscale cuvenite bugetului general consolidat, prin sustragerea de la plată a TVA și a impozitului pe profit.

Faptele care au condus la calcularea obligațiilor de plată suplimentare reprezentând impozit pe profit și TVA, pot întruni elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de disp. art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

De stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei, iar aceasta constă în stabilirea situației dacă înregistrarea documentelor a avut la bază operațiuni fictive, cu scopul creării de avantaje fiscale.

Reclamanta a înregistrat în contabilitate o serie de cheltuieli ce reprezintă achiziții de servicii de la șase furnizori pentru care nu a prezentat documente justificative prin care să facă dovada efectuării operațiunilor.

Recurenta-pârâtă citează jurisprudența națională și europeană, conform cărora pentru existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile.

Aspectele relevate de organele fiscale, contrar celor reținute de prima instanță au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se dea în procedura administrativă, în acest sens fiind și Deciziile Curții Constituționale nr. 72/1996, nr. 95/2011 și nr. 401/2016.

Jurisprudența națională s-a pronunțat constant în sensul necesității suspendării soluționării contestațiilor administrative în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege, dar și pentru a se evita sancționarea atât penală, cât și administrativ-fiscală.

Recurenta-pârâtă invocă și jurisprudența CEDO din cauza Lungu și alții împotriva României, susținând necesitatea suspendării soluției contestației administrative pentru a se evita o eventuală încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Recurenta-pârâtă critică și dispoziția primei instanțe prin care a fost obligată la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinite disp. art. 451 - 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 19.11.2020 recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea sentinței de fond cu privire la anularea în parte a Deciziei nr. 432/17.11.2017, obligarea pârâtei la soluționarea contestației administrative pentru suma de 5.477.931 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, ca fiind legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul reclamantei, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică arătând, în esență, că instanța de fond a aplicat corect prevederile legale incidente situației de fapt reținute, acțiunea reclamantei nefiind susținută din punct de vedere al temeiului legal și nici al probatoriului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

Prin intermediul primei critici aduse sentinței de fond, recurenta-reclamantă a invocat incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 174 C. proc. civ.

Normele procedurale încălcate au fost, în opinia recurentei-reclamante, disp. art. 22, art. 258 alin. (1), art. 425 C. proc. civ., precum și prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și dreptul la un proces echitabil.

Recurenta-reclamantă se arată nemulțumită de faptul că judecătorul fondului, deși a încuviințat administrarea probei cu expertiză fiscală, aceasta a vizat întreaga sumă contestată, ceea ce a dus la soluționarea cauzei într-un interval de timp prea mare, iar prin hotărârea pronunțată s-a dispus numai obligarea organelor fiscale să soluționeze contestația formulată împotriva deciziei de suspendare, în privința sumei de 5.477.931 RON.

În ceea ce privește suma în cuantum de 546.958 RON reprezentând cheltuieli, 90.954 RON reprezentând TVA și cheltuieli aferente utilităților de 40.808 RON, instanța de fond s-a pronunțat pe fondul cererii, iar dacă expertiza fiscală încuviințată s-ar fi referit doar la aceste sume, procesul ar fi avut o durată de soluționare mult mai mici.

Înalta Curte reamintește recurentei-reclamante că obiectivele expertizei au fost indicate chiar de către această parte, iar prima instanță le-a încuviințat.

Faptul că judecătorul fondului ar fi trebuit să cunoască încă de la început că o expertiză fiscală în privința sumei de 5.477.931 RON este inutilă, nu i se poate imputa acestuia, deoarece recurenta-reclamantă a solicitat, prin acțiunea introductivă, anularea actelor administrative fiscale și pronunțarea asupra fondului pricinii, fără să facă nicio deosebire în funcție de sumele pentru care contestația fiscală a fost suspendată și sumele pentru care aceeași contestație a fost respinsă.

Astfel, nu i se poate reproșa judecătorului de fond admiterea probei sau faptul că nu s-a revenit asupra probei cu expertiză, cât timp recurenta-reclamantă a introdus acțiunea cu obiectul sus-menționat, în caz contrar, putându-i-se reproșa primei instanțe nerespectarea principiului disponibilității părților, prevăzut de disp. art. 9 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt întrunite și, mai mult, întrunirea acestor motive de recurs ar fi condus la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, aspect ce nu ar fi fost în favoarea recurentei-reclamante.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține existența unor motive contradictorii asupra probelor administrate în cauză.

Înalta Curte reține că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care prima instanță a interpretat și valorificat probele din dosar, fără să existe o motivare contradictorie a argumentelor expuse în considerentele sentinței atacate.

Prin urmare, critica subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

În privința dreptului de deducere a cheltuielilor în sumă de 546.598 RON și TVA de 90.954 RON aferente serviciilor de turism și transport persoane cu ocazia deplasărilor pe care reprezentanții societății le-au efectuat în țară în legătură cu campaniile de promovare, recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp. art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, în forma aplicabilă pentru perioada verificării, conform cărora "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile", motiv de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă faptul că deține documente justificative aferente deplasării reprezentanților săi în diferite locații din țară.

Înalta Curte constată că aceste cheltuieli au fost înregistrate de societate în conturile 628, 625 și 624, iar prima instanță a realizat o amplă analiză a susținerilor recurentei-reclamante.

Astfel, prima instanță, în privința cheltuielilor înregistrate în contul 628, pentru serviciile achiziționate de la societățile I., J. și K., a constatat că nu este îndeplinită condiția existenței unui contract de prestări servicii încheiat între părți, nu s-a dovedit prestarea serviciilor prin situații de lucrări, etc., nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziționate prin specificul activităților desfășurate (primul furnizor); nu există contract de transport încheiat, nu există facturi, doar înregistrare în contabilitate, nu este dovedită prestarea efectivă a serviciilor, nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziționate prin specificul activităților desfășurate (cel de-al doilea furnizor); nu s-a făcut dovada prestării efective a serviciilor de către transportator, nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziționate prin specificul activităților desfășurate (cel de-al treilea furnizor).

Recurenta-reclamantă reiterează prin motivele de recurs argumentele aduse prin acțiunea introductivă, fără să aducă nicio critică sentinței de fond.

În privința conturilor 625 și 624 pentru serviciile achiziționate de la furnizorul L., recurenta-reclamantă enumeră în cuprinsul cererii de recurs documentele pe care le consideră că sunt justificative, arătând că toate serviciile au fost prestate în baza Contractului de prestări servicii nr. x/06.01.2015.

Prima instanță a evidențiat în considerentele sentinței faptul că reclamanta a depus la dosar numai înscrisuri emise de aceasta, fără a avea dată certă, fără aprobarea beneficiarului, unele facturi sunt emise pentru alte bunuri, deconturile nu sunt însușite de beneficiar, nu se probează existența unei legături între bonuri fiscale/bilete de tren și serviciile prestate de societatea L..

Prima instanță a reținut că reclamanta nu a probat prestarea efectivă a serviciilor și nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziționate prin specificul activităților desfășurate.

Cu privire la suma de 40.808 RON, înregistrată în contul 605, reprezentând cheltuieli cu energia electrică și gaze, în baza facturilor emise de M. și N. pe numele proprietarului (persoană fizică) imobilului închiriat, recurenta-reclamantă arată că, în mod greșit nu au fost deduse, deoarece prevederile art. 21 alin. (3) lit. m) Codul fiscal, în vigoare în perioada analizată, permit ca aceste cheltuieli de funcționare, întreținere și reparații aferente unui sediu aflat în locuința proprietate personală a unei persoane fizice, să fie deductibile în limita corespunzătoare suprafețelor puse la dispoziție societății în baza contractelor încheiate între părți, în acest scop.

Înalta Curte constată că prima instanță a respins acest capăt de cerere având în vedere că reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuielile sus-menționate fără a avea la bază documente justificative, respectiv fără a deține facturi fiscale pe care să le pună la dispoziția organelor fiscale și instanței pentru a putea să fie verificată.

Prin urmare, se va reține că și cu privire la aceste cheltuieli recurenta-reclamantă nu a adus critici care să poată fi încadrate la cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința criticii ce are ca obiect existența unor erori de calcul la stabilirea sumelor suplimentare de plată, se constată că recurenta-reclamantă susține că din însumarea tuturor cheltuielilor nedeductibile din raportul de inspecție fiscală rezultă o valoare mai mică de 14.527.027 RON, în loc de 14.711.188 RON, sumă reținută prin decizia de impunere.

Recurenta-reclamantă reiterează aceeași susținere, identică cu cea invocată în fața instanței de fond.

Din considerentele sentinței primei instanțe, se constată că această critică a fost formulată după închiderea dezbaterilor și repunerea pe rol a cauzei pentru lămuriri suplimentare, iar instanța de fond a refăcut calculul, rezultând aceeași sumă stabilită prin decizia de impunere.

Având în vedere că prin motivele de casare nu se formulează un motiv concret de nelegalitate a sentinței atacate cu privire la acest aspect, se va constata că susținerea este nefondată.

În ceea ce privește argumentele expuse la filele x din cuprinsul recursului reclamantei, Înalta Curte observă că aceasta expune considerații teoretice și jurisprudențiale legate de cheltuieli deductibile ale unei societăți, cenzurarea oportunității efectuării unor cheltuieli și contractării unor servicii, libertatea de gestiune a agentului economic, prestarea efectivă a serviciilor și dovedirea prestării serviciilor, însă acestea nu pot fi privire drept critici întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se indică normele de drept material pretins a fi fost interpretate și aplicate greșit de prima instanță.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

Recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită de către prima instanță a disp. art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, conform cărora organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației administrativ-fiscale, când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Prima instanță a reținut că nu este îndeplinită în cauză cea de-a treia condiție impusă de dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv că această constatare a infracțiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Mai reține prima instanță că organul fiscal nu a motivat strânsa dependență care ar exista între soluția fiscală și cea penală.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă susține că interdependența sus-menționată constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție au stabilit că se pune problema înregistrării de documente care au la bază operațiuni fictive, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând un prejudiciu bugetului de stat, aspecte ce urmează să fie stabilite de către organele penale de cercetare.

Argumentele recurentei-pârâte nu conduc la întrunirea motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cele învederate de recurenta-pârâtă nu explică și nu dovedesc îndeplinirea condiției dependenței dintre constatarea infracțiunii și soluționarea contestației fiscale.

În cuprinsul deciziei administrative prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației s-a făcut doar o referire la faptul că organele de cercetare penală vor stabili dacă operațiunile sunt fictive.

În condițiile în care, astfel cum a arătat și prima instanță, organele fiscale au putut stabili obligații de plată suplimentare în sarcina reclamantei, precum și baza de impunere, soluția de suspendare dispusă nu este conformă cu cerințele disp. art. 277 alin. (1) pct. a) Codul de procedură fiscală.

În plus, suspendarea soluționării contestației fiscale în scopul preîntâmpinării derulării simultane și în paralel a două proceduri independente, administrativă și penală, reprezintă un alt caz de suspendare și nu cel analizat, în temeiul disp. art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, iar în cauză nu s-a probat începerea urmăririi penale sau pronunțarea unei hotărâri penale asupra aspectelor sesizate de organul fiscal.

Critica ce privește plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând 100 RON taxă judiciară de timbru și 900 RON onorariu de expert, este nefondată, întrucât raportul de expertiză a fost valorificat la pronunțarea sentinței, iar cuantumul acestuia este corespunzător complexității cauzei și muncii depuse de expert.

În concluzie, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2001, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. București, în insolvență, prin administrator judiciar H. și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 344 din 28 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 04 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Procesat de GGC - LM