ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4717/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.08.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plății creanței solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1044 din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia nr. 15839/16.07.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea Cererii de despăgubire nr. x/18.11.2016 în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantului A. despăgubiri în cuantum de 22.500 RON, pentru zilele de îngrijiri medicale și daune morale ocazionate de accidentul de circulație produs în data de 21.10.2015; a respins restul pretențiilor reclamantului și a menținut în rest prevederilor Deciziei nr. 15839/16.07.2018 emise de pârât cu privire la daune materiale.

3.1. Împotriva Sentinței civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în tot a contestației formulate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că, în cadrul procedurii de soluționare a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, au fost stabilite criterii determinante în cazul vătămărilor corporale, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, iar pentru situațiile în care despăgubirile sunt solicitate ca urmare a unui deces, la stabilirea despăgubirilor sunt avute în vedere valorile medii precizate în Ghidul FPVS, în raport cu gradul de rudenie cu persoana decedată.

Susține că despăgubirile s-au stabilit într-o măsură în care să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei, cu individualizarea daunelor morale în raport cu circumstanțele concrete ale producerii evenimentelor. În cauză, partea vătămată a necesitat pentru vindecare un număr de circa 45 zile de îngrijiri medicale, iar față de numărul zilelor de îngrijiri și față de consecințele vătămării, s-a stabilit acordarea unei sume de 400 RON/zi de îngrijire medicală, conform Anexei 2 - Pragul 2 a Procedurii de soluționare pe cale amiabilă, rezultând suma de 18.000 RON daune morale.

Pentru daunele materiale au fost depuse înscrisuri justificative doar pentru suma de 318 RON, reprezentând cheltuieli rezultate direct din vătămarea produsă reclamantului în urma evenimentului rutier, conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, petentul depunând înscrisurile justificative constând în bonul fiscal nr. x/24.10.2015 - 280 RON și chitanța nr. x/27.10.2015 - 38 RON.

Critică faptul că instanța de fond a majorat cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului la suma de 22.500 RON, considerând că suma de 400 RON/zi de îngrijire medicală este insuficientă, motiv pentru care a stabilit daunele morale la 500 RON/zi.

Consideră că prima instanță a interpretat greșit legislația aplicabilă, deoarece, deși a reținut că stabilirea unei sume pentru fiecare zi de îngrijiri medicale reprezintă un reper rezonabil, ușor de cuantificat, totuși a acordat o sumă de 500 RON/zi de spitalizare reprezentând daune morale, în condițiile în care conform Anexei 2, pentru vătămări corporale grave, necesitând între 30 de zile și 90 de zile îngrijiri medicale se acorda despăgubiri în cuantum de 210 - 500 RON/zi.

Recurentul-pârât susține că a analizat în mod corect cererea de despăgubire, câtă vreme s-a raportat la cele 45 de zile de îngrijiri medicale, încadrând despăgubirile potrivit Anexei 2 a procedurii interne, respectiv a Deciziei FGA nr. 258/2016, la pragul 2. Cum numărul de zile de îngrijiri medicale a fost de 45, îndreptat spre minim, a apreciat că nu se poate acorda maximul prevăzut de lege, adică 500 RON/zi de îngrijire medicală.

Precizează că FGA face plata către creditorii de asigurări din propriile surse și nu din sursele asigurătorului în faliment, fiind o schemă de garantare, iar garanția pe care acesta o acordă este cea a plății unei despăgubiri în condițiile insolvenței unui asigurător.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs incident reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plății creanței solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că autoturismul care a produs accidentul era asigurat la B. S.A. și că prin Sentința nr. 132/2017 din data de 16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului asiguratorului, motiv pentru care la data de 18.11.2016 a adresat o cerere de despăgubire Fondului de Garantare a Asiguraților, înregistrată sub nr. x/18.11.2016.

Mai arată că: în urma evenimentului din data de 21.10.2015, a suferit o contuzie forte la omoplatul stâng și o fractură cominutivă la omoplatul stâng, pentru care a avut nevoie de 45 de zile de îngrijiri medicale; procesul de refacere a sănătății a fost unul dificil, îngreunat de vătămările fizice produse și de disconfortul psihic; întrucât nu a avut nicio vină în producerea accidentului, consideră că se impune ca prejudiciul moral să fie compensat în întregime.

Consideră că la stabilirea întinderii despăgubirilor trebuie avute în vedere anumite criterii și principii care au fost formulate în doctrină și jurisprudență, privind: gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanța valorii lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea lor, ecoul social al suferinței și influența asupra vieții personale și sociale, importanța și interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepție, care pot duce la alterarea personalității persoanei prejudiciate, aspecte și corelații legate de vârsta, sexul, viața familială și socială a persoanei prejudiciate.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în speță prezintă interes dispozițiile art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și art. 1.385 alin. (1) C. civ., conform căruia "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Apreciază că sunt incidente și dispozițiile art. 1387 alin. (1) și art. 1391 alin. (1) C. civ.

Art. 1387 alin. (1) C. civ.:

"în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din munca de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale."

Art. 1391 alin. (1):

"în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Precizează că prejudiciul moral este foarte greu de dovedit, acesta manifestându-se prin excelență la nivel subiectiv, alterând echilibrul emoțional al persoanelor prejudiciate, iar cu privire la dovedirea existenței și întinderii prejudiciului moral unele instanțe au apreciat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, iar altele, din contră, au considerat că este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate.

Recurentul-reclamant susține că este necesară o minimă dovadă, însă aceasta privește existența efectivă a acestor suferințe și nu evaluarea lor. Or, acest aspect rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosar.

Consideră că la determinarea efectivă a cuantumului instanța face o serie de confuzii, care au condus la aplicarea eronată a dispozițiilor legale și a practicii judecătorești în materie. În primul rând, instanța a confundat zilele de spitalizare cu zilele de îngrijiri medicale pentru refacerea sănătății, considerând că aceste două noțiuni sunt sinonime, iar o altă confuzie se referă la faptul că a corelat prejudiciul moral exclusiv cu numărul de zile de îngrijiri medicale.

Pe de altă parte, susține că instanța și-a bazat alegerea sumei forfetare de 500 de RON nu pe criterii proprii și pe o analiză proprie, ci pe o Decizie internă a Fondului de Garantare a Asiguraților, respectiv Decizia FGA nr. 258/2018. Analizând această decizie internă, precum și Decizia nr. 142/26.05.2016, emisă tot de FGA, prin care aprobă "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (...)", susține că această procedură fost fundamentată în mare măsură pe Ghidul FPVS privind soluționarea daunelor morale, care nu reprezintă un veritabil instrument în aprecierea și compensarea prejudiciului suferit de victima unui accident auto, întrucât reprezintă exclusiv o centralizare și o statistică a hotărârilor pronunțate în cauze similare, iar pe de altă parte are în vedere practica în materie până în anul 2012, nefiind actualizat. Astfel, acesta nu are valoare de izvor de drept și nu obligă instanța, aprecierea prejudiciului rămânând prerogativa exclusivă a instanței de judecată.

Mai arată că, în mod eronat, recurentul-pârât a susținut că legislația nu prevede un plafon maxim de despăgubire, câtă vreme art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că plata de către FGA a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca netemeinic și nefondat, apreciind că prima instanță a majorat în mod corect cuantumul daunelor morale solicitate.

4.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care invocă excepțiile tardivității și nulității recursului incident.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării recursului incident, susține că în materia contenciosului administrativ nu pot fi incidente dispozițiile de drept comun, respectiv art. 474 C. proc. civ., care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea, respectiv în 30 de zile de la comunicarea recursului principal. Susține că nu se poate considera că aceste dispoziții devin incidente și în calea de atac a recursului, în baza art. 491 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului-pârât, termenul în care poate fi declarat recursul incident nu poate depăși termenul în care se poate formula recursul principal.

În ceea ce privește excepția nulității recursului incident, arată că: recurentul-reclamant prezintă situația de fapt și nu face o încadrare în motivele de casare ale hotărârii recurate, fără a arăta textele de lege nerespectate de către prima instanță și reluând susținerile de la fond; prin cererea de recurs incident sunt aduse critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, care să poată fi circumscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului incident și admiterea recursului principal, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește excepția tardivității formulării recursului incident, în raport cu termenul de 30 zile de la comunicarea recursului principal pentru declararea recursului incident, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Critica recurentului-pârât vizează faptul că în materia contenciosului administrativ nu pot fi incidente dispozițiile de drept comun, respectiv art. 474 C. proc. civ., care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea, respectiv în 30 de zile de la comunicarea recursului principal, respectiv faptul că termenul în care poate fi declarat recursul incident nu poate depăși termenul în care se poate formula recursul principal.

Înalta Curte constată că dispozițiile legale privind termenul în care se poate declara recursul incident, sunt următoarele:

Art. 474 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471

1

alin. (4)."

Art. 491 alin. (2) C. proc. civ., ce transpune aplicarea textului de lege de mai sus în calea de atac a recursului:

"(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător."

Cum Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu conține nicio prevedere specială care să reglementeze termenul de depunere a recursului incident, în temeiul dispozițiilor art. 28 din acest act normativ, normele speciale din materia contenciosului administrativ se completează cu dreptul comun, respectiv cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate, având în vedere că, în lipsa unor alte reglementări referitoare la termenul de declarare a recursului incident, se aplică termenele din C. proc. civ., care completează Legea nr. 554/2004, conform art. 28 din acest act normativ, orice altă interpretare adăugând la lege.

Prin urmare, susținerile recurentului-pârât referitoare la faptul că termenul de declarare a recursului incident nu poate fi mai mare decât cel de declarare a recursului principal, sunt lipsite de temei legal și nu pot fi reținute.

Astfel, verificând înscrisurile de la dosar, se constată că recursul principal a fost comunicat reclamantului la data de 10.07.2019, iar recursul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, la data de 12.08.2019, conform ștampilei aplicate pe plicul de corespondență de la dosar.

Termenul de 30 de zile se împlinea la data de 10.08.2019, care a căzut într-o zi de sâmbătă, motiv pentru care acestea s-a prelungit până în prima zi lucrătoare următoare, ultima zi de depunere a recursului incident fiind 12.08.2019.

Prin urmare, recursul incident a fost depus în termen, motiv pentru care, în temeiul art. 248 C. proc. civ., coroborat cu art. 474 și 491 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului incident.

2.2. În ceea ce privește excepția nulității recursului incident, invocată de către recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că și aceasta este neîntemeiată, întrucât recurentul-reclamant a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând textele de lege din C. civ. pe care le apreciază a nu fi fost analizate de către instanța de fond, precum și argumentele aduse în sprijinul acestui punct de vedere.

Mai mult, a criticat modalitatea în care prima instanță a procedat la determinarea efectivă a cuantumului despăgubirilor solicitate, arătând aspectele pe care a considerat că instanța nu le-a avut în vedere.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului incident.

2.3. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învesti instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plății creanței solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON.

Obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă acordarea către reclamant a unor despăgubiri constând în daunele morale la care este îndreptățit, ca urmare a vătămărilor suferite în urma accidentului de circulație produs în data de 21.10.2015, respectiv cuantumul acestor daune morale.

Analizând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, practic, motivarea soluției pronunțate în privința daunelor morale solicitate se regăsește în paragrafele 2 și 3 din pagina 5 a hotărârii recurate, fiind insuficientă în argumentarea soluției din dispozitiv.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță nu a analizat daunele morale acordate în raport cu prevederile din C. civ., respectiv cu art. 1381 și următoarele din acest act normativ, ci s-a limitat la situația de fapt, concluzionând, de exemplu, că FGA trebuia să utilizeze un cuantum mai mare ca punct de pornire pentru calcularea despăgubirilor, fără a arăta în concret argumentele pentru care a apreciat în acest mod, respectiv fără a arăta argumentele logico-juridice ce au condus la o asemenea concluzie.

Or, în lipsa unor considerente complete, logice și juridice care să fundamenteze soluția din dispozitivul hotărârii, nu se poate considera că sentința atacată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, respectiv aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze daunele morale acordate din perspectiva dispozițiilor din C. civ. referitoare la acordarea despăgubirilor în materie civilă.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenți, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de ambii recurenți, urmează a fi avute în vedere de instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

2.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și va casa sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului incident.

Admite recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 octombrie 2021.

GGC - NN