ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 269/2021

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 11082/1A.11.2017 emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2989 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 2989 din 19 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., prin reprezentant legal B., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea, anularea Deciziei nr. 11082/1A.11.2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În motivarea recursului arată că are calitatea de reclamantă în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, în care a chemat în judecată pârâta din prezentul dosar pentru a fi obligată în solidar cu pârâta C. la plata sumei de 3.000 RON reprezentând îngrijiri medicale și 40.000 RON despăgubiri morale, având în vedere accidentul în care a fost implicată.

Mai arată că la data de 17 februarie 2016 a comunicat pârâtei prin curier rapid actele din dosarul nr. x/2014, comunicându-i și cererea privind introducerea sa în cauză și, implicit, obligarea sa la plata despăgubirilor solicitate.

Invocă dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, precizând că termenul "poate" din alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 213/2015 implică un drept și nu o obligație a persoanei prejudiciate, motiv pentru care apreciază că cererea pe care a depus-o echivalează cu cererea de plată prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât conține toate datele necesare identificării incidentului, autovehiculul implicat și conducătorul autovehiculului.

Precizează că în urma acestei cereri s-a format dosarul de daună nr. RCA/B/8400, iar la data de 13.02.2017 a primit adresa nr. x/2017, prin care i se solicita să depună acte în completare, recurenta-reclamantă apreciind că aceste completări i s-au solicitat în baza art. 16 din Legea nr. 213/2015. Arată că a depus actele solicitate în termenul legal de 90 de zile de la data la care a fost notificată, cererea de plată fiind înregistrată sub nr. x/08.05.2017 (data poștei 05.05.2017).

Menționează că prin decizia atacată i s-a comunicat că cererea sa de plată a fost tardiv formulată și că aceasta trebuia depusă în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Mai arată că întrucât accidentul s-a produs anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, termenul de 90 de zile s-a considerat a fi cel de la data rămânerii definitive a încheierii din 03.12.2015 din dosarul nr. x/2015.

Soluția este nelegală și netemeinică, în opinia recurentei, având în vedere că a depus la data de 18.01.2017 cererea de introducere în cauză a intimatei, comunicată de recurentă la data de 17.02.2016, ulterior pronunțării încheierii din 03.12.2015, dar anterior rămânerii sale definitive, în termenul de 90 de zile prevăzut de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Precizează că s-a format dosarul de daună (dosar D. S.A. RCA B/400, dosar FGA nr. x), ca urmare a cererii sale.

Consideră că termenul de 90 de zile nu se poate aprecia că se calculează conform celor susținute de către intimat, întrucât: art. 13 din Legea nr. 213/2015 prevede modalitatea de plată a despăgubirilor ce fac obiectul dosarului de daună; a depus cererea de daună într-o formă acceptată; a respectat termenul de 90 de zile de la încheierea din 03.12.2015, cererea fiind depusă la data de 17.02.2016.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a textelor de lege incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 11082/1A.11.2017 emise de pârât.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speță, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în situația nașterii dreptului de creanță ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanță nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurenta-reclamantă avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului D. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Or, recurenta-reclamantă nu a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci abia la data de 08.05.2017 (cererea nr. 27197), aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 11082 din 14.11.2017 cererea de plată.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Din această perspectivă, este nefondată interpretarea recurentei-reclamante conform căreia prin inserarea termenului "poate" în textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea de despăgubire poate îmbrăca și alte forme în afara cererii adresate direct Fondului de Garantare a Asiguraților, cum ar fi cererea de introducere în cauză a FGA formulată într-un dosar în care a solicitat despăgubiri de la D. S.A. și de la persoana vinovată de producerea accidentului.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a formulat în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 6 București, secția civilă o cerere de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, dar această cerere a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din data de 18.02.2016.

Prin urmare, cererea mai sus arătată nu are cum să fie considerată o cerere de despăgubiri adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în condițiile în care: dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd că cererea de despăgubiri se adresează direct Fondului de Garantare a Asiguraților; cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 6 București, secția a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din data de 18.02.2016, respectiv nu a produs niciun fel de efecte și, chiar dacă ar fi produs vreun efect, tot nu putea fi considerată o cerere de plată valabil formulată, întrucât nu îndeplinea condițiile de formă; la data la care recurenta-reclamantă a formulat cererea de introducere în cauză mai sus arătată, nu se născuse dreptul persoanelor vătămate de a introduce astfel de cereri de despăgubiri adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, drept care s-a născut la data de 28.04.2016 și care s-a împlinit - pentru persoanele care solicitau despăgubiri din accidente anterioare acestei date, așa cum este și cazul recurentei-reclamante - la data de 28.07.2016; nimic nu a împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să formuleze o astfel de cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în forma prevăzută de lege, în intervalul 28.04.2016 - 28.07.2016.

Cu alte cuvinte, întrucât modalitatea de formulare a cererilor de despăgubiri de către persoanele vătămate prin accidente de circulație, adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, a fost stabilită prin voința legiuitorului în conținutul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, rezultă că nu se poate conferi valoare unei cereri de introducere în cauză a FGA, formulate într-un alt dosar și respinse ca tardiv formulată, fiind nefondate sub acest aspect susținerile recurentei-reclamante că o astfel de cerere echivalează cu o cerere de despăgubire.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire formulată de către recurenta-reclamantă nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului D. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016 și până la data de 28.07.2016, consecința acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

Astfel fiind aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2989 din 19 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2989 din 19 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 21 ianuarie 2021.