ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche la data de 08.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 15973/17.07.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, admiterea integrală a cererii de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților și înregistrată sub nr. x/07.03.2017, respectiv admiterea integrală a creanței reclamantului reprezentând daune morale în valoare de 45.000 RON.

Prin sentința nr. 827 din data de 06 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 15973/17.07.2018 emisă de pârât cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 12189/07.03.2017 în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantului A. despăgubiri în cuantum total de 5000 RON, din care 3000 RON despăgubiri pentru zilele de îngrijiri medicale și 2000 RON daune morale, ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 27.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A respins restul pretențiilor reclamantului; a menținut restul prevederilor Deciziei nr. 15973/17.07.2018 emisă de pârât și a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 850 RON, din care 500 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamantului și a menținerii Deciziei nr. 15973/17.07.2018.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a obiectului acțiunii reclamantului și a soluției pronunțate de prima instanță, recurentul-pârât a susținut că înțelege să-și mențină apărările formulate prin întâmpinare și prin concluziile scrise depuse în cauză, considerând că soluția de fond este neîntemeiată deoarece prima instanță nu a apreciat corect starea de fapt.

Astfel, a expus situația de fapt și normele legale ce reglementează activitatea Fondului, respectiv dispozițiile interne referitoare la procedura de soluționare a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese adoptată în cadrul FGA prin raportare la jurisprudența în materie și practica societății de asigurări, și a susținut că în aprecierea cuantumului despăgubirilor se raportează la consecințele negative suferite de victimă atât pe plan fizic, cât și psihic, intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe în măsura în care i-a fost afectată situația familială, socială, profesională. Așadar, în analizarea cererii de plată a petentului sunt stabilite despăgubirile într-o măsură în care să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a petentului, cu individualizarea daunelor morale prin raportare la circumstanțele concrete ale producerii evenimentelor.

A făcut recurentul trimitere la normele cuprinse la art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, forma în vigoare la data emiterii poliței RCA, și a arătat că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel care le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care prejudiciile produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere.

În continuare, a prezentat considerente de ordin teoretic în referire la domeniul acordării daunelor morale și a explicat mecanismul de stabilire a despăgubirilor acordate reclamantului cu acest titlu în cauza pendinte, evidențiind faptul că au fost avute în vedere criterii precum gravitatea leziunilor suferite, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, gradul de afectare a capacității de muncă și încadrarea sau nu a victimei în grad de handicap.

A mai susținut că Fondul garantează plata creanțelor de asigurare în virtutea principiului protecției consumatorului produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asiguratorul. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților instrumentează dosarele de daună, analizează cererile de plată și înscrisurile anexate acestora în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și cu prevederile art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, pe care le-a redat.

Într-o teză subsidiară a arătat că, la data analizării cererii de plată, reclamantul în calitate de creditor de asigurare, nu a atins plafonul de garantare prevăzut de lege, învederând în acest sens dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și subliniind faptul că Fondul poate accepta la plată creanțele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător aflat în faliment. În susținerea acestei teze a invocat dispozițiile Normei A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, precum și dispozițiile Legii nr. 213/2015 privind scopul constituirii FGA, în vederea evitării discrepanțelor între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Sub acest aspect a mai arătat că Fondul nu este asigurător sau reasigurător și că recurgerea la o procedură internă standardizată nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale și nici de a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici și împrejurarea că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

Așadar a susținut că, de vreme ce Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate efectua plăți cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptățite să primească daune morale au tendința de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, indiferent de gravitatea leziunilor suferite, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a consecințelor de ordin fizic și psihic concrete și particulare fiecărui individ, a activităților profesionale și/sau de recreere care nu mai pot fi efectuate sau care ar presupune eforturi suplimentare, apare ca fiind absolut obiectivă și rezonabilă necesitatea resimțită de FGA de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară dintre multiplele care se pot ivi în practica Fondului.

În opinia recurentului, acordarea de daune morale are un caracter reparator și nu compensator, iar asiguratul are posibilitatea, în ipoteza în care nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, să exercite pentru diferența de despăgubiri acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, împotriva celui vinovat de producerea pagubei.

De asemenea recurentul a susținut că, din moment ce gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizației numai orientativ și nu exact, pe lângă acesta trebuie avut în vedere și criteriul echității, aspect ce se impune prin aceea că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral, dar și de criteriul echității.

În acest sens a concluzionat că Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale, și în baza procedurii interne care a fost stabilită în raport de practica instanțelor judecătorești, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamantului și menținerii Deciziei FGA nr. 15973/17.07.2018 ca temeinică și legală.

În cauză, deși a fost legal citat și i-a fost comunicată cererea de recurs, intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așadar, partea a criticat sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susținut, în esență, interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente în materia acordării daunelor morale. Mai exact, instanța de control judiciar observă că recurentul-pârât nu contestă dreptul reclamantului la acordarea daunelor morale, ci cuantumul acestor despăgubiri astfel cum a fost stabilit de către instanța de fond, cu pretinsa interpretare și aplicare greșită a normelor legale incidente.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză în urma administrării probatoriului, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în materie.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulțumit și de modalitatea în care instanța de fond a interpretat probatoriul, susținând că hotărârea de fond este neîntemeiată deoarece prima instanță nu a apreciat corect starea de fapt, cu referire punctuală la înscrisurile administrate în dovedirea vătămării corporale a reclamantului în scopul stabilirii despăgubirilor cu titlu de daune morale, se impune a se preciza faptul că modul în care instanța de fond a administrat și a interpretat probele administrate, stabilind pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la criticile părții referitoare la greșita interpretare și aplicare a normelor legale ce reglementează acordarea daunelor morale solicitate de creditorii de asigurare pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămărilor cauzate de evenimentele rutiere asigurate, Înalta Curte constată că prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantului pe normele stabilite în cadrul Anexei 2 a procedurii interne adoptate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016, precum și pe dispozițiile Ghidului emis de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, reținând însă că, în anul 2017 pârâtul a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale în sumă de 140 RON/zi de îngrijiri medicale, concluziile din Ghid corespunzătoare anilor 2009-2010, fără să procedeze la o analiză comparativă și a jurisprudenței anilor 2013-2016, care a suferit modificări majore sub aspectul nivelului daunelor morale în comparație cu anii 2009-2010. Totodată, a reținut că pârâtul nu s-a raportat cu precădere la jurisprudența instanțelor de judecată, sumele acordate fiind identice cu alte sume acordate în alte dosare similare, în baza procedurii necontencioase, pornind de la criteriile de calcul cuprinse în Anexa nr. 2 anterior menționată.

Astfel fiind, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor incidente, coroborând aceste prevederi legale cu obiectul cauzei deduse judecății raportat la situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, analizând cererea reclamantului din perspectiva procedurii aplicabile în materia stabilirii despăgubirilor cu titlu de daune morale și reținând astfel că se impune o suplimentare a cuantumului despăgubirilor, în sensul de a se calcula despăgubiri aferente zilelor de îngrijiri medicale la nivelul maxim de 200 RON/zi, rezultând o sumă totală de 3.000 RON pentru cele 15 zile de îngrijiri medicale.

În referire la celelalte categorii de suferințe dovedite de reclamant, respectiv insatisfacția determinată de un program domestic marcat de pasivitate, nemulțumirea de a nu mai putea relua programul sportiv personal pe care îl avea anterior accidentului, necesitatea de a se ajuta cu alte persoane în gospodărie și un anumit sentiment de putere fizică și psihică diminuate, toate acestea fără a fi în legătură directă cu numărul de zile de îngrijiri medicale, prima instanță a apreciat că se impune acordarea sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, reclamantul primind în total despăgubiri în cuantum de 5.000 RON.

Înalta Curte reține că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind, prin urmare, necenzurabilă în cadrul căii de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând recursul din perspectiva normelor de drept apreciate a fi fost încălcate, instanța de control judiciar reține că rolul Fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, acesta garantând, potrivit art. 2 alin. (3) din lege, plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, potrivit art. 5 din lege.

Intimatul-reclamant este creditor de asigurare, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015 și are dreptul să primească despăgubiri morale, în urma insolvenței asigurătorului S.C. B. S.A., ca efect al producerii evenimentului rutier din data de 27.09.2015.

În ceea ce privește cuantificarea și acordarea daunelor morale solicitate de creditorii de asigurare este important a se reține, pentru început, că fiecare cauză comportă particularitățile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege și de aceea nu poate fi stabilit un cuantum fix, general valabil pentru orice situație în care sunt vătămate drepturile cu conținut nepatrimonial.

Întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate material.

Așadar, contrar susținerilor recurentului-pârât, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și susținerile recurentului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamant ca o obligație proprie, ci în locul asigurătorului care a intrat în insolvență, fiind chemat în nume propriu în scopul garantării persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asigurătorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Prin urmare, se reține că nu are loc o înlocuire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci, la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamantului și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 213/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În procedura de evaluare a despăgubirilor morale, recurentul-pârât F.G.A. s-a raportat la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul S.C. B. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, astfel cum rezultă din Procedura internă aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea și completarea Deciziei F.G.A. nr. 142/2016, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de pârât în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care aceste proceduri au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

În speță însă, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu s-a raportat în cadrul stabilirii cuantumului daunelor morale la nivelul actualizat al acestora, aferent perioadei 2013-2016, astfel cum au apreciat instanțele de judecată în litigii de acest tip, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, motiv pentru care nu pot fi reținute susținerile recurentului-pârât în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de fond nu a respectat principiul echității și caracterul reparator și nu compensator al acestora, soluția primei instanțe fiind corectă și pe deplin argumentată din această perspectivă, urmând a fi adoptată ca atare și de către instanța de control judiciar.

Potrivit procedurii interne aplicate de pârâtul F.G.A., se reține că pentru calcularea sumei cuvenite cu titlu de daune morale sunt avute în vedere numărul de zile necesare recuperării și consecințele vătămării.

Există, așadar, elemente obiective în raport de care să poată fi analizat și apreciat cuantumul despăgubirilor morale la care este îndreptățită persoana vătămată, potrivit Legii nr. 213/2015.

În ceea ce privește numărul de îngrijiri medicale, acesta se stabilește prin raportare la elemente obiective, de natură a dovedi existența unui prejudiciu și întinderea acestuia,altfel cum a susținut și recurentul. Într-adevăr, durata îngrijirilor medicale stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamantă poate fi pertinentă în stabilirea daunelor morale și materiale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării, însă, cu toate acestea, numărul de zile de îngrijiri medicale nu reprezintă criteriul determinant în stabilirea prejudiciului moral încercat de aceasta în urma accidentului, impunându-se a fi avute în vedere și consecințele suferite în plan fizic, psihic, social și familial, aspecte de care prima instanță a ținut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, raportat la probatoriul administrat din această perspectivă.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurentul-pârât sub aspectul plafonului de garantare prevăzut de lege, pe care pretinde că nu l-a atins creditorul de asigurare, susținând în acest sens că dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 permit Fondului să accepte la plată creanțele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile, doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017. Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"- În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

- În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

- În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din considerentele aceleiași decizii rezultă că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 fiind corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac din această perspectivă, toate acestea fiind dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin decizia amintită.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că în cauză s-a conturat și demonstrat nelegalitatea în parte a actului administrativ contestat, și anume Decizia FGA nr. 15973/17.07.2018, argumentele expuse de către recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii instanței de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 827 din 06 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.