ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 05.10.2021

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4442/2021

HOTĂRÂRE

05.10.2021

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4442/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 23.11.2020 sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat instanței să dispună:

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 10.000 de RON lunar, începând cu data de 16.03.2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative) și până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative),

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Judecătoriei Constanța, secția Civilă

Prin sentința civilă nr. 5222 din data de 6.05.2021 Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință Judecătoria Constanța, secția Civilă a reținut, în esență că, în acțiunea formulată, reclamantul arată că a înțeles să sesizeze instanța de judecată, întrucât, deși a adresat numeroase notificări pârâtelor în temeiul art. IV din Legea nr. 236 din 2019, acestea nu au înțeles să îi achite sumele cuvenite, respectiv au refuzat în mod nejustificat să soluționeze favorabil cererea adresată în mod legal unui organ de specialitate al administrației publice centrale, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009. (pct. 15 din cererea de chemare în judecată)

A reținut Judecătoria Constanța că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că obiectul cererii prezentei acțiuni este reprezentat de refuzul nejustificat al autorității de a-i soluționa cererea reclamantului, respectiv de a achita suma de bani în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 236/2019, ceea ce înseamnă că stabilirea cadrului procesual este determinată, în mod central, de aplicabilitatea art. 4 din legea 236/2019 asupra situației de fapt, analiza pe fond și temeinicia urmând a fi analizate de o instanță competentă material și teritorial.

Simpla transpunere a unor texte de lege în conținutul contractelor, astfel încât s-ar determina, din punct de vedere material, competența instanțelor judecătorești, ar însemna eludarea dispozițiilor de ordine publică privind competența materială a instanțelor, astfel cum sunt instituite prin dispozițiile C. proc. civ. și ale legilor speciale.

Având în vedere dispozițiile art. 5 lit. a) din O.G. nr. 42/29.01.2004, Anexa 1 la O.G. nr. 42/2004, art. 1 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 1415/2009, precum și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Constanța, secția civilă a stabilit că îi revine Curții de Apel Constanța, în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantului, competența de soluționare a prezentei acțiuni.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 25.05.2021 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub același număr.

Hotărârea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 112/CA de la 9.06.2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis la rându-i excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, secția Civilă.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență, că litigiul de față - pretenții - nu poate fi calificat ca fiind de contencios administrativ, întrucât nu se încadrează în normele speciale, derogatorii și de strictă interpretare și aplicare ale Legii nr. 554/2004, respectiv nu are ca obiect un act administrativ sau despăgubiri derivate dintr-un act administrativ nelegal.

În interpretarea dispozițiilor legale menționate, cu ref. la art. 18 din Legea nr. 554/200, în acord cu doctrina de specialitate a statuat că "Suntem în prezența unui litigiu în care competența revine instanței de contencios administrativ exclusiv în cazurile în care persoana vătămată într-un drept sau interes legitim solicită să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorității publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".

Când actul administrativ invocat este reprezentat de un contract administrativ, competența instanței de contencios administrativ este limitată la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ.

A reținut astfel Curtea de Apel Constanța că instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumite operațiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.) iar refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract chiar și administrativ nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Raportat la aceste considerente a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța și declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată către Judecătoria Constanța, ca instanță de drept comun, competentă material prin raportare la cuantumul pretențiilor, conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Verificând mai întâi regularitatea învestirii sale cu conflictul negativ de competență, Înalta Curte apreciază că este competentă să îl soluționeze, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, în calitate de instanță ierarhic superioară și comună instanțelor aflate în conflict.

Analizând obiectul cauzei deduse judecății, în regulator de competență, precum și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a prezentului litigiu în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Argumente de fapt și de drept relevante

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației deduse judecății, din perspectiva competenței materiale de soluționare a cauzei, instanțele aflate în conflict exprimând opinii diferite cu privire la natura litigiului dedus judecății.

În soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte, verificând cererea de chemare în judecată reține că, prin cererea dedusă judecății reclamantul în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat instanței să dispună:

În partea finală a acțiunii, reclamantul arată că" rezumând motivele de fapt și de drept, potrivit cu care, în temeiul art. 4 din Legea nr. 236/2019 beneficiarii contractelor de concesiuni și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a legii sunt îndreptățiți să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și Pentru Siguranța Alimentelor și luând act că pârâtele în mod nejustificat au refuzat plata acestei sume, solicită admiterea cererii..."

Se constată, așadar, că reclamantul, invocând existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, solicită plata unei sume de bani pretinse în temeiul legii, respectiv al art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, potrivit căruia "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Prin urmare, analizând obiectul cererii de chemare în judecată, ce vizează perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 și cea a O.U.G. nr. 117/2020 (respectiv 16.03.2020 - 24.07.2020), constată Înalta Curte că reclamantul își întemeiază, în principal, pretențiile pe însăși Legea nr. 236/2019, iar nu pe contractul de concesionare, reclamantul invocând dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Procedând la analiza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte observă că acestea au caracterul unei norme tranzitorii, de aplicare a prevederilor alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 (alineat introdus în structura O.G. nr. 42/2004, prin Art. I, pct. 2 din Legea nr. 236/2019), menite să ofere stabilitate actului normativ, ulterior modificării operate prin Legea nr. 236/2019 și să asigure realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată noua reglementare într-o manieră care să elimine un posibil tratament discriminatoriu între beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii vizate de art. 15 din O.G. nr. 42/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și cei ce sunt beneficiarii unor astfel de contracte încheiate anterior momentului adoptării modificării legislative.

Observând, însă, expunerea de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 236/2019, rezultă că suma reglementată de prevederile alin. (7) anterior menționat și, implicit, de cele ale art. IV alin. (1) sus indicat, reprezintă o indemnizație menită a acoperii: (i) pe de o parte, acele cheltuielile realizate de medicii veterinari pentru îndeplinirea condițiilor impuse de ANSVSA prin DSVSA, și care nu sunt remunerate contractual, precum: transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, formarea profesionala aferenta activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgenta, participarea la ședințe de instruire, analiza etc., iar pe de altă parte (ii) serviciul de emitere a certificatelor sanitare veterinare pentru animalele destinate sacrificării, ce anterior adoptării Legii nr. 236/2019, era achitat de proprietarii animalelor, fiind generat (prin plata realizată de proprietari) un conflict economic, sesizat de multe ori de către misiunile de audit ale Comisiei Europene (ultima data prin raportul 2018-6477 privind misiunea pentru pesta porcina clasica).

Astfel, Înalta Curte reține că, prin sus indicatele prevederi normative, legiuitorul a recunoscut un drept al medicilor veterinari de a beneficia de o indemnizație într-un cuantum forfetar și predeterminat (de 10.000 de RON lunar), prin însăși norma legală, indemnizație care este distinctă de prețul individualizat în contractele de concesiune/de prestări servicii, fiind un drept suplimentar față de cel indicat în acestea, deținerea de către beneficiar a unor contracte valabile fiind doar o condiție extrinsecă, ce trebuie îndeplinită pentru valorificarea dreptului.

Prin urmare, pretenția afirmată de reclamant este în legătură strânsă cu contractele administrative de care acesta se prevalează, dar nu decurge din executarea lor, ceea ce înseamnă că litigiul nu poate fi considerat ca unul decurgând din executarea unor astfel de contracte.

Cum prin cererea ce face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON/lună, prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, petit ce are drept temeiul juridic refuzul apreciat de reclamant ca nejustificat al acestora de a da curs cererilor sale de plată (notificări), sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 554/2004, sens în care competența de soluționare a prezentului litigiu aparține instanței de contencios administrativ.

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Alin. 2 al art. 2 asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. În concluzie, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie existența unui act administrativ tipic sau asimilat.

În speță, reclamantul se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Astfel cum se observă din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, suma în discuție reprezintă un beneficiu acordat de lege persoanelor vizate de acest text normativ, pentru contractele aflate în derulare, fiind, așadar, solicitată în executarea unei obligații legale stabilite în sarcina instituției publice, și nu a unei obligații contractuale.

Așa fiind, competența materială de soluționare a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Înalta Curte, raportându-se și la aspectele învederate în punctul 17 al motivării cererii de chemare în judecată, reține că prin petitul privind obligarea ANSVSA la plata sumei de 10.000 RON lunar, reclamantul tinde, în realitate, la a solicita obligarea unei astfel de autorități la alocarea fondurilor necesare efectuării, de către DSVSA a plății sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019.

Conform art. 6 din Anexa 2

la O.G. nr. 42/2004: - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță:

"1) Beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanță primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, prin bugetul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza decontului și a documentelor justificative.

(2) Decontul prevăzut la alin. (1), însoțit de documentele justificative, se depune până pe data de 5 a lunii în curs pentru luna anterioară, iar decontarea sumei respective se realizează în maximum 20 de zile de la depunerea acestuia.

(3) Decontul prevăzut la alin. (1) se depune împreună cu următoarele documente justificative, după caz: (...).

(5) Decontul prevăzut la alin. (1) și documentele justificative aferente este/sunt verificat/e și vizat/e de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale, care stabilește, după caz, penalitățile aplicabile conform prevederilor art. 8, înainte de depunerea oficială la registratura concedentului.

(6) Decontul justificativ și documentele aferente activităților prevăzute la alin. (5) sunt verificate, în maximum 5 zile de la depunere, de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate și bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București și aprobat de directorul executiv în vederea realizării plății."

Autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană este definită la Anexa 1 la aceeași ordonanță ca fiind un serviciu public sanitar-veterinar descentralizat, subordonat tehnic și administrativ autorității centrale, sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, având autoritatea și responsabilitatea aplicării strategiilor guvernamentale în domeniul sanitar-veterinar pe teritoriul județului respectiv, a gestionării, realizării și controlului activităților sanitar-veterinare publice la acest nivel, precum și alte competențe delegate de autoritatea centrală sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor.

Din analiza textelor legale menționate, rezultă că direcțiile județene sunt cele care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 2

la O.G. nr. 42/2004 și care gestionează, realizează și controlează activitățile sanitar-veterinare pe teritoriul județului.

Bugetul direcțiilor județene (ordonatori terțiari de credite) este aprobat de Președintele Autorității Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ordonator principal de credite) în urma cererilor și propunerilor acestora.

În acest context, cererea de obligarea a pârâtei ANSVSA la alocarea sumelor necesare, reprezintă un petit accesoriu celui principal, ce vizează refuzul nejustificat concretizat în Răspunsul emis de DSVSA Constanța, de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma de 10.000 lunar, pentru fiecare contract încheiat, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competența poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecății.

Așadar, verificarea și aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum și plata acesteia sunt de competența direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de față, verificarea și soluționarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Constanța, iar împrejurarea că, alături de aceasta, a fost chemată în judecată și autoritatea centrală coordonatoare (ANSVSA) nu are relevanță sub aspectul competenței, actul administrativ emis în soluționarea cererii, ce reprezintă refuzul nejustificat de soluționare a cererii, emanând de la instituția publică subordonată.

Deci, cererea de obligarea a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la alocarea sumelor necesare este o cerere accesorie acțiunii, ce vizează refuzul nejustificat concretizat în adresele emise de DSVSA Constanța, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120", competența poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecății.

Astfel, raportat la natura litigiului, de contencios administrativ, articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal raportat la două criterii: rangul organul emitent al actului și cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat, însă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce nu vizează taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, în determinarea instanței competente să soluționeze prezenta cauză incident este criteriul rangului autorității emitente.

Reținând ca fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora " se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim..", Înalta Curte, constatând că ne aflăm într-un raport de drept administrativ privind un drept izvorât dintr-o lege (art. IV din Legea nr. 236/2019), în care cererea principală vizează o autoritate publică locală (respectiv DSVSA Constanța) va stabili competența de soluționare în primă instanță a litigiului în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Temeiul legal al regulatorului de competență

În consecință, având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., întrucât petitul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de refuzul nejustificat al DSVSA Constanța de a plăti reclamantului suma stabilită lunar, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte, în virtutea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, va stabilit competența de soluționare a prezentului litigiul, în favoarea tribunalului în raza teritorială a căruia se află sediul reclamantului, respectiv în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența materială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual B. în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.