ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4384/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4384/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 05 octombrie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă la data de 23 noiembrie 2020, sub număr de dosar x/2020, reclamantul Cabinet Medical Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a solicitat:
- obligarea pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 RON lunar, începând cu data de 16 martie 2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative) și până la 24 iulie 2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative);
- obligarea pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului;
- obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
Prin memoriul depus la data de 27 noiembrie 2020 în dosarul Judecătoriei Constanța, intitulat precizări, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată și arătat că înțelege să solicite obligarea pârâților la plata sumei de 65.000 RON pentru perioada 01 ianuarie 2020 - 14 iulie 2020 și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra sumei de 65.000 RON de la data de introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății integrale a debitului.
Prin sentința civilă nr. 4520 din 19 aprilie 2021, Judecătoria Constanța, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 135/CA din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, a constatat intervenit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Constanța și Judecătoria Constanța și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului de competență.
Prin decizia nr. 4622/12.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a stabilit competența soluționării cauzei privind pe reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05 ianuarie 2022, sub nr. x/2020*.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 41 din 03 martie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța;
- a respins acțiunea exercitată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor;
- a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamant Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, astfel cum aceasta a fost modificată;
- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 65.000 RON;
- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 26 noiembrie 2020 până la data plății debitului;
- a admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată;
- a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 41 din 03 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esență, aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în condițiile în care din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020 rezultă că obligația de plată revine direcțiilor sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor județene și nu
Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, care are doar obligația de a asigura bugetul în vederea efectuării plății.
Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a susținut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON, nu putea fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.
Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 reprezintă normele metodologice de aplicare, fără de care dreptul solicitat de către reclamant nu putea fi acordat, iar această ordonanță de urgență a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2020.
Prin urmare, în lipsa unor norme metodologice, nu se putea proceda la plata unor drepturi bănești. Așadar, legiuitorul este cel care a prevăzut ca normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 urmează să fie aprobate prin Hotărâre a Guvernului.
În acest sens, a mai arătat că a efectuat demersuri pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărâre a Guvernului, având în vedere dispozițiile imperative ale art. V din Legea nr. 236/2019, precum și că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a susținut și că, din interpretarea textelor de lege invocate, rezultă că voința legiuitorului este în sensul ca suma de 10.000 RON, exclusiv TVA, să fie acordată din bugetul ANSVSA prin bugetul Direcțiilor Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Județene, respectiv a Municipiului București, beneficiarilor contractelor de concesiune pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, numai în baza Decontului și a documentelor justificative.
Mai mult decât atât, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de suma de 10.000 RON numai dacă aceștia au încheiat în condițiile legii, cu DSVSA județene, respectiv a Municipiului București, un act adițional la acestea și numai în baza decontului și a documentelor justificative prevăzute în Capitolul II "Decontarea activităților sanitar-veterinare publice" din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 (Anexa 2 din O.G. nr. 42/2004).
Din toate aceste texte de lege rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că verificarea îndeplinirii condițiilor în vederea plății se face de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale și de către Serviciul/Biroul control oficial, sănătate și bunăstare animală, respectiv de către Servicul/Biroul economic din cadrul Direcției Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Județene, respectiv a Municipiului București și aprobate de Directorul executiv, or, în speță, nu s-a probat că a fost respectată toată această procedură, iar simplul fapt că reclamanta a depus înscrisuri doveditoare pentru activități din luna august nu sunt în măsura să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar și pentru lunile anterioare.
Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond, precum și note de ședință prin care a invocat Decizia nr. 9/2023 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:
Demersul judiciar inițiat de reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtei A.N.S.V.S.A. de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulate în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.
Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al primei critici formulate de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor vizând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.
Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că A.N.S.V.S.A. are calitate procesuală pasivă, în considerarea dispozițiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."
În același timp, contrar susținerilor recurentei, se observă și faptul că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin D.S.V.S.A. Constanța, are calitatea de concedent în actul adițional la contractul de concesiune încheiat de reclamantul din prezenta cauză.
Pe fondul acțiunii deduse judecății, autoritatea recurentă a invocat aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-au respins apărările recurentei-pârâte în sensul existenței unei cauze de exonerare de la executarea obligației de plată urmare a neadoptării de către Guvernul României a normelor metodologice, precum și cele privind greșita aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 117/2020 ori a art. 6 Anexa 2
1
din O.G. nr. 42/2004, Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate și nu pot conduce la reformarea soluției instanței de fond.
Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care privesc problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:
"80. În cauză se constată că este corectă prima orientare jurisprudențială expusă în cadrul paragrafului 19 din prezenta decizie, potrivit căreia beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiționată de adoptarea normelor metodologice aferente pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura în acord cu litera și spiritul legii.
(…)
Din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019 rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenția de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestațiilor medicilor veterinari constând în activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploatațiile nonprofesionale, a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.
Se poate observa că aceste activități sunt menționate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât și în cea ulterioară acestei modificări.
Într-adevăr, prin anexa nr. 2
1
la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menționate). Cu toate acestea, obligațiile medicilor veterinari erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept.
(…)
Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existența unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabilește că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activitățile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004.
(…)
În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceștia și-au îndeplinit obligațiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate. Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziției legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorității executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziție legală imperativă.
(…)
Așadar, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până în prezent, fiind o normă neabrogată, iar efectele lor au fost confirmate și consolidate prin art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, legiuitorul neabrogându-le și nereglementând, printr-o nouă normă din conținutul acestui din urmă act normativ, prevederi similare, ci făcând trimitere la acestea. Prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta inițială a acestuia, cât și în forma pe care a primit-o în urma modificării lui prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și, respectiv, a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice și normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative și modul de întocmire a decontului, precum și clauza penală.
(…)
Astfel, pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiționată de îndeplinirea vreunei condiții de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligația adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptățiți la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.
(…)
În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise și necondiționate pentru a se putea considera că dreptul de creanță al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii și reprezintă un bun și se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale."
În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.
Prin urmare, din maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare, reiese că, într-adevăr, acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar dacă este dovedită și îndeplinirea obligațiilor ce derivă din contract.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanță s-a limitat la a reține generic că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei reclamantul a dovedit că a prestat serviciile prevăzute de lege și asumate prin contract, iar în final a dispus obligarea pârâtei ANSVSA la plata lunară a sumei de 10.000 RON, cuantificată de reclamant pentru perioada menționată la suma de 65.000 RON, reprezentând contravaloare indemnizație pentru perioada 1 ianuarie - 14 iulie 2020, fără a analiza însă prestarea efectivă a serviciilor ce îndreptățesc reclamantul la plata sumei solicitate, această prestare a serviciilor și prezentarea de dovezi în acest sens reprezentând, la rândul său, condiție de plată a sumei solicitate de reclamant, în baza contractului pe care îl deținea cu autoritatea publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019.
În acest context, întrucât reclamantul a depus o serie de astfel de înscrisuri doveditoare, iar prima instanță nu a procedat la o analiză detaliată a contractului deținut de acesta și a documentelor depuse în justificarea prestării serviciilor, Înalta Curte reține incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind rezultatul unei interpretări greșite a prevederilor legale aplicabile în cauză. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, cu această ocazie, instanța de fond să procedeze la un examen efectiv al probelor administrate, în stabilirea realității prestării serviciilor și îndeplinirii obligațiilor contractuale stipulate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând soluția instanței de fond privind excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 41 din 03 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează, în parte, sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Menține soluția instanței de fond privind excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.