ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1699/2022

Ședința publică din data de 22 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a solicitat:

- obligarea pârâților, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10.000 RON lunar, începând cu data de 16.03.2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative) și până la 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative);

- obligarea pârâților, în solidar, să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului;

- obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

2.1. Prin sentința nr. 4420/16.04.2021, Judecătoria Constanța, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut incidența normei de competență prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 5 lit. a) din O.G. nr. 42/2004, potrivit cărora Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este autoritatea centrală sanitară-veterinară și pentru siguranța alimentelor.

De asemenea, a reținut că obiectul cauzei constă într-un refuz nejustificat al autorității de a soluționa cererea reclamantei, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor fiind o autoritate centrală, conform Anexei nr. 1 la O.G. nr. 42/2004, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

A mai reținut că același statut de autoritate centrală a ANSVSA îi este recunoscut și prin art. 1 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 1415/2009 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor și a unităților din subordinea acesteia.

În ceea ce privește competența de soluționare a cauzei a reținut dispozițiile art. 96 pct. 1 C. proc. civ., art. IV din Legea nr. 236/2019, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciind că în speță competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Constanța în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei.

2.2. Prin sentința nr. 167/15.09.2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în favoarea Judecătoriei Constanța, secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că aspectele litigioase vizează efectul unor contracte de concesiune, fiind o acțiune în răspundere contractuală, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cauza neavând natură contencioasă, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1270, art. 1272 și 1359 C. civ., apreciind că cererea sa vizează executarea unor contracte de concesiune, sens în care a sesizat judecătoria, ca instanță de drept comun.

Astfel, a reținut că reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

II. Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:

Prin acțiunea care face obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, la plata drepturilor bănești reprezentând contravaloarea sumei de 10.000 lunar, calculată pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, care va fi actualizată cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferente.

Înalta Curte reține că reclamantul a încheiat cu Ministerul Agriculturii și Alimentației Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, prelungit prin Actul adițional nr. x/30.06.2016, încheiat cu Agenția Domeniilor Statului și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor prin Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, având ca obiect prestarea de către concesionar a activităților veterinare de interes public național prevăzute în Programul acțiunilor strategice de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile la om și protecția mediului, aprobat prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației.

Potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun". Prin acest text de lege, legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din același act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, criteriul valoric și cel privind rangul autorității emitente nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte în acord cu jurisprudența care s-a consolidat la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal, constată că în speță este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, având în vedere că raporturile juridice dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice. Astfel, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile la om și protecția mediului, aprobat prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004 ca fiind contracte administrative.

Înalta Curte mai reține că finalitatea acțiunii o reprezintă stabilirea obligației de plată a unei sume de bani în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părți. Împrejurarea că temeiul juridic al pretinsei obligații de plată îl constituie o prevedere legală nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce, atât temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, cât și legea în sine au ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Chiar în ipoteza în care s-ar considera că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părți, ci direct dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, Înalta Curte reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar având natură administrativă, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a achita o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

În situația de față, raportul juridic dedus soluționării nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia în sensul legii contenciosului administrativ), prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ. Deoarece competența instanței de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun și intervine doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părților implicate nu atrage automat competența instanței de contencios administrativ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea a stabilirii competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor civile de drept comun.

În ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza, dintre instanțele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, vor fi avute în vedere prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 98 alin. (1) și art. 107 C. proc. civ.

Întrucât reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON/lunar pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020 (valoarea accesoriilor nefiind un criteriu în stabilirea competenței materiale a instanței, conform art. 98 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că suma totală nu depășește plafonul de 200.000 RON, instituit de legiuitor prin art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., astfel încât judecătoria este competentă în soluționarea prezentei cauze.

Din punct de vedere teritorial, sunt incidente dispozițiile art. 107 C. proc. civ., reclamantul exercitându-și dreptul de opțiune în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are sediul, în speță Judecătoria Constanța.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Constanța, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâtele Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în favoarea Judecătoriei Constanța, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2022.