ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4390/2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24 februarie 2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu, prin președintele Consiliului Județean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, a solicitat anularea Deciziei nr. 2/6.01.2020 și, pe cale de consecință, a Notei de neconformitate nr. x/29.10.2019, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 407/12.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la data de 9 iulie 2020.

2.1. Prin sentința civilă nr. 4880/13.10.2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu, prin președintele Consiliului Județean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a reținut, în esență, că dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, teza a II-a trebuie interpretate în spiritul acestora, în sensul că se referă la situația în care persoana juridică de drept public acționează în regim de putere publică, pornindu-se de la teza protecției suplimentare acordate părții vulnerabile (sens în care a fost modificată Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018), ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

2.2. Prin încheierea din 9 aprilie 2021, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu, prin președintele Consiliului Județean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Sibiu a reținut, în esență, că normele de competentă reglementate de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sunt de strictă interpretare, iar în prezenta cauză reclamanta este o entitate de drept public, fiind incidentă teza a doua a dispoziției legale.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

În speță, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu, prin președintele Consiliului Județean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, a solicitat anularea Deciziei nr. 2 din 6.01.2020, emisă de pârât.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență vizează aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanțele aflate în conflict exprimând opinii diferite în ceea ce privește consecințele pe care le atrage calitatea reclamantului instituție publică de persoană vătămată prin actul administrativ contestat, asupra instanței competente să judece cauza.

Înalta Curte reține că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului".

De asemenea, Înalta Curte are în vedere că reclamanta are calitatea de instituție publică, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, care include în această sintagmă comunele, orașele, municipiile, sectoarele municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile și serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității acestora.

Înalta Curte constată că legiuitorul a instituit o competență teritorială exclusivă, stabilind că, în situația în care reclamantul din cauză are calitatea de instituție publică, acesta se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, în speță pârâtul având sediul în municipiul București. Norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu instituie nicio distincție în funcție de obiectul litigiului, de natura raportului juridic dintre reclamant și pârât, ori de calitatea pârâtului chemat în judecată, elementul esențial în determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei reprezentându-l calitatea reclamantului de instituție publică.

Deși în prezenta cauză reclamanta acționează în calitate de persoană vătămată printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, iar nu ca emitent al unui act administrativ, în regim de putere publică, Înalta Curte constată că, în lipsa unor distincții în textul de lege care reglementează competența, în situația în care o instituție publică are calitatea de reclamantă într-o acțiune în contencios administrativ, aceasta trebuie să se adreseze instanței de la sediul sau domiciliul pârâtului, dispozițiile art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 instituind o normă de competență teritorială exclusivă în favoarea acestei instanțe.

Interpretarea pe care Tribunalul București o acordă dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia acestea nu reglementează situația în care atât pârâtul, cât și reclamantul au calitatea de autorități publice, nu are fundament legal. Din interpretarea istorico-teleologică a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018 (Pl-x nr. 76/2018, Camera Deputaților), nu rezultă că s-a avut în vedere "favorizarea părții care se află într-o poziție de inferioritate cu statul", interpretare propusă de Tribunalul București, ci realizarea unei distribuții corecte și clare a cauzelor între instanțe de pe același palier, evitându-se încărcarea unora în detrimentul celorlalte; eliminarea introducerii aceleiași cereri la mai multe instanțe diferite, cereri repetitive, cu sute de reclamanți care fac imposibilă verificarea acestora, ajungându-se astfel la soluții diferite; corecta administrare a probelor, precum și o reducere a cheltuielilor procedurale, aspecte ce vizează ipoteza acțiunilor introduse de persoane fizice și juridice de drept privat.

Astfel, aplicarea în speță a tezei I a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este exclusă, aceasta reprezentând o normă specială, de strictă aplicare, întrucât vizează exclusiv situația reclamanților persoane fizice sau juridice de drept privat.

În ipoteza litigiilor introduse de reclamanți autorități publice, instituții publice sau asimilate acestora competența trebuie tranșată în raport de dispozițiile tezei a II-a a art. 10 alin. (3) din același act normativ, fără a se face distincțiile reținute de Tribunalul București.

Prin urmare, în considerarea calității de instituție publică a reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu și sediului pârâtului Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, Înalta Curte constată că instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză, în fond, este tribunalul aflat în circumscripția teritorială a municipiului București.

Pentru aceste considerente, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu prin președintele Consiliului Județean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.

GGC - MM