ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3681/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.08.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite și Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

• începând cu data de 01.08.2017 (data încadrării sale) pentru sume rezultate din aplicarea valorii de 445 RON (VRS 405 RON, majorată cu un procent de 10%) până la 31 decembrie 2017.

• să aplice majorarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2018 față de salariul CORECT calculat pentru luna decembrie 2017, respectiv cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 445 RON și în acord cu indicațiile emise în recomandarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale ca urmare a dialogului purtat cu categoriile profesionale din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție;

• să aplice sporurile stabilite pentru categoria profesională a personalului de probațiune, în acord cu aceeași recomandare, și prin raportare la un salariu calculat CORECT pentru luna decembrie 2017, în procentul și în condițiile indicate în cadrul aceleiași recomandări, după cum urmează:

- cuantumul brut al sporurilor raportate la salariul stabilit pentru luna decembrie 2017 se majorează cu 25% rezultând cuantumul sporurilor pentru luna ianuarie 2018;

- sporurile de 15% din salariul de bază - spor pentru condiții de muncă grele, prevăzut în art. 4 alin. (1) din Legea 153/2017; 25% din salariul de bază - spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 5 al aceleiași legi; 5% din salariul de bază - pentru păstrarea confidențialității, prevăzut de art. 5 din lege, chiar dacă vor fi plafonate la maximul de 30% în acord cu dispozițiile normative, să fie CALCULATE ȘI APLICATE ÎN MOD INDIVIDUAL ȘI PROGRESIV, în raport cu clasele de salarizare, nu cumulat.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5388 din 17 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune.

A respins capetele de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale și la alocarea de fonduri, ca neîntemeiate. A respins capetele de cerere privind rectificarea Ordinului MJ nr. 542/C/2018 și a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantei, ca ramase fără obiect. A respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților MJ și DNP la stabilirea unui calendar de plată a diferențelor salariale, ca neîntemeiat. A obligat pârâta DNP la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate, pe perioada 09.04.2015-30.06.2018.

Prin sentința civilă nr. 898 din 11 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cerere de completare a sentinței civile nr. 5388 din 17 decembrie 2018 formulată de reclamanta A., în sensul că a obligat pârâta DNP la plata actualizată cu rata inflației a diferenței dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5388 din 17 decembrie 2018 a formulat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut că hotărârea conține motive contradictorii.

În opinia sa, din cuprinsul dispozitivului rezultă două elemente contradictorii:

"Ordinului MJ nr. 33961/CI/30.08.2018" și "perioada 09.04.2015-30.06.2018". După cum rezultă din art. 1 al OMJ nr. 3396/C/2018, acest act administrativ a produs efecte începând cu data de 01.01.2018, astfel că se naște contradicția cu mențiunea din dispozitiv referitoare la "perioada 09.04.2015-30.06.2018".

Totodată, a invocat o contrarietate între considerente și dispozitiv care rezultă din faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că OMJ nr. 3396/C/2018 a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, în condițiile în care acest din urmă act administrativ a stat la baza emiterii OMJ nr. 3396/C/2018 (a se vedea preambulul OMJ nr. 3396/C/2018), consecința acestei greșite constatări fiind ivirea unei contrarietați, respectiv OMJ nr. 3396/C/2018 i s-a atribuit perioada la care se referă OMJ nr. 2883/C/2018.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile întrucât pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar să existe un "refuz neiustificat" al pârâților DNP și MJ, în sensul dispozițiior art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Or, această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoașterea de către pârâții DNP și MJ a pretențiilor reclamantei, iar ordonatorul principal de credite și-a asumat alocarea fondurilor în buget în vederea plății sumelor rezultate ca urmare a rectificării OMJ nr. 542/C/2018.

Împotriva sentinței civile nr. 898 din 11 martie 2019 a formulat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile ca urmare a recunoașterii de către pârâți a pretențiilor reclamantei, conform OMJ nr. 3396/C/2018 și pe cale de consecință, în mod greșit a fost obligată recurenta-pârâtă Direcția Naționale de Probațiune la actualizarea cu indicele de inflație la data plății a sumelor datorate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe.

În acest sens, a subliniat că, începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază.

În ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, a invocat caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale cu are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 potrivit cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...).

A menționat și practică judiciară pe care a considerat-o relevantă, respectiv: sentința civilă nr. 4197/2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018; sentința civilă nr. 4423/31.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018; sentința civilă nr. 4423/31.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018.

Prin urmare, în mod greșit a dispus instanța de fond actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, fiind nejustificată suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

A criticat și soluția instanței privind obligarea DNP la plata dobânzilor legale având în vedere că acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Ministerul Justiției nu au formulat întâmpinări.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtă sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimata-reclamantă A. a învestit instanța de contencios cu o cerere vizând rectificarea OMJ nr. 542/C/2018 și OMJ nr. 603/C/2018, în sensul stabilirii drepturilor salariale cuvenite prin aplicarea corectă a prevederile legale incidente și obligarea la plata diferențelor de drepturi actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

Prin sentința recurată nr. 5388/17.12.2018 a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, pârâta Direcția Națională de Probațiune fiind obligată la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate, pe perioada 09.04.2015-30.06.2018, iar în urma admiterii cererii de completare, prin sentința civilă nr. 898/11.03.2019 pârâta a fost obligată la plata actualizată cu rata inflației a diferenței dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective.

2.1.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat.

Recurenta-pârâtă a invocat două elemente contradictorii care rezultă din cuprinsul dispozitivului, respectiv:

"Ordinului MJ nr. 33961/CI/30.08.2018" și "perioada 09.04.2015-30.06.2018". După cum rezultă din art. 1 al OMJ nr. 3396/C/2018, acest act administrativ a produs efecte începând cu data de 01.01.2018, astfel că se naște contradicția cu mențiunea din dispozitiv referitoare la "perioada 09.04.2015-30.06.2018".

Totodată, a invocat o contrarietate între considerente și dispozitiv care rezultă din faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că OMJ nr. 3396/C/2018 a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, în condițiile în care acest din urmă act administrativ a stat la baza emiterii OMJ nr. 3396/C/2018 (a se vedea preambulul OMJ nr. 3396/C/2018), consecința acestei greșite constatări fiind ivirea unei contrarietați, respectiv OMJ nr. 3396/C/2018 i s-a atribuit perioada la care se referă OMJ nr. 2883/C/2018.

Înalta Curte observă că aceste critici de nelegalitate vizează dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, teza a II-a C. proc. civ. care permit casarea unei hotărâri atunci când aceasta cuprinde motive contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Recurenta-pârâtă a fost obligată la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate, pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

A reținut instanța de fond că Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018 a venit să recunoască caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială (cu consecințe implicite și asupra cuantumului sporurilor), precum și faptul că subsecvent, a fost emis OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a fost modificat OMJ nr. 2883/C/2018, și s-au fost stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Ca urmare a faptului că cele două ordinele în discuție au venit să recunoască caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, și asupra contravalorii sporurilor, instanța de fond a ajuns la concluzia că reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit.

Astfel, judecătorul a explicat în mod clar și logic raționamentul pe baza căruia a ajuns la soluția pronunțată, nu se poate conchide că motivarea hotărârii ar conduce la o altă soluție, neidentificându-se în cauză, motive contradictorii, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

2.1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu fondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei-pârâte în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi acordate în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, invocată prin notele scrise aflate la dosar, întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferențe pot reprezenta executarea sentinței, însă nu există toate elementele probatorii de natură a-i forma convingerea instanței că a fost executată integral hotărârea în privința plății respectivelor drepturi salariale.

Recurenta-pârâtă a formulat critici cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 susținând că pentru a se putea pronunța instanța asupra acestor drepturi salariale era necesar să existe un "refuz justificat" al pârâților în acest sens, condiție neîndeplinită în cauză, precum și a dispozițiilor art. 1531 și art. 1357 alin. (1) C. civ. referitor la actualizarea sumelor cuvenite reclamantei cu indicele de inflație și la acordarea dobânzilor legale, critici pe care Înalta Curte le va analiza în mod unitar și le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanța de control judiciar constată că prin Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018, s-a dispus recalcularea drepturilor personalului de probațiune pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, iar pârâții au îndeplinit de bunăvoie obligațiile de majorare a valorii de referință sectorială.

Tot astfel, are în vedere că inclusiv Ordinul nr. 603 C/08.02.2018, prin care au fost calculate drepturile începând cu 01.01.2018, a fost modificat benevol de pârâți, prin Ordinul nr. 3396/C/29.08.2018, prin care s-a dispus recalcularea prin raportare la noua valoare de referință sectorială.

În condițiile în care pârâții nu au făcut dovada că ar fi achitat efectiv diferențele de drepturi rezultate din recalculare, Înalta Curte, în acord deplin cu judecătorul fondului constată că reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit, având în vedere că ordinele în discuție (Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018 și Ordinul nr. 3396/C/29.08.2018) au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință și contravaloarea sporurilor.

Nu în ultimul rând, observă Înalta Curte că emitentul ordinului nu și-a asumat niciun termen de plată a drepturilor restante, astfel că inserarea mențiunii potrivit cărora plata se va realiza "după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune" nu prezintă niciun efect juridic, fiind vorba despre o condiție pur potestativă în favoarea debitorului obligației de plată.

Referitor la celelalte critici formulate cu referire la O.U.G. nr. 3/2019, se constată că acestea țin de executarea, respectiv modalitatea de executare a hotărârii, efectuarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia, astfel încât nu pot fi reținute alegațiile recurentei-pârâte.

În consecință, în cauză nu se poate reproșa primei instanțe încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinele emise s-a stabilit acordarea diferențelor salariale datorate, dar nu și actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală.

Din această perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte, cum corect a apreciat și judecătorul fondului.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Așadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât și posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuție (dobânda și indicele de inflație).

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de fond nici aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 și art. 1357 alin. (1) C. civ., sentința pronunțată fiind temeinică și legală.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 5388 din 17 decembrie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 898 din 11 martie 2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR