ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3573/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.06.2018, reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat plângere împotriva adreselor nr. x/2018 și nr. y/2018 (pentru Chicea Mihaela) emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Resurse Umane și Organizare prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți împotriva Ordinului de salarizare nr. 247 din data de 30 ianuarie 2018 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 21/2019 din 8 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E. și pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 21/2019 din 8 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanții A., B., C., D., E. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare în care să prevadă acordarea sporului aferent funcției de conducere deținute. În contextul prezentării situației de fapt, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că nu le-a fost acordată indemnizația aferentă funcțiilor de conducere pe care le dețin în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondată contestația promovată împotriva Ordinului de salarizare nr. 247/2018. Totodată, au susținut că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală întrucât dispozițiile art. 10 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017 stabilesc că persoanele care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația maximă de încadrare corespunzătoare nivelului parchetului. Astfel, au apreciat că nu poate fi reținută motivarea potrivit căreia, procentele trebuie avute în vedere numai la stabilirea nivelului maxim de încadrare pentru anul 2022.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 10 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. În ședința publică din 10 iunie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului și a reținut cauza spre soluționare asupra acestei excepții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului În temeiul art. 248 C. proc. civ., examinând sentința recurată prin prisma susținerilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții, procurori cu funcții de conducere, au solicitat în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicarea, începând cu data de 01.01.2018 a dispozițiilor art. 10 din capitolul VIII secțiunea I din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamanții înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenții-reclamanți prezintă situația de fapt, preluând expunerea din cererea de chemare în judecată, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate a deciziei atacate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a susținerilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. Or, niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în acest text de lege. Înalta Curte reține că sunt date în competența instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. Întrucât recurenții-reclamanți nu s-au conformat exigențelor cerute de lege și nu au formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la preluarea conținutului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului în conformitate cu dispozițiile art. 489 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va constata nul recursul declarat de reclamanți.