ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3525/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.10.2019 pe rolul Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a contestat rezoluția din 01.10.2019 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare (C19-3184) de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare 2615/A din 06.08.2019 și împotriva rezoluției de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar B. prin care a solicitat admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin încheierea din 04.06.2020 s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de 18.06.2020.

Prin sentința nr. 450 din data de 18.06.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de amânare a pronunțării din 04.06.2020 și a sentinței nr. 450 din data de 18.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs contestatorul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (5) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul contestatorului recurent la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva ignorării egalității de arme, cât și din perspectiva contradictorialității - încălcarea art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ., a lipsei de imparțialitate (preconcepția cu privire la inexistența erorilor sau greșelilor comise de judecători atunci când sesizările nu se fac de către Inspecția Judiciară).

Astfel, prima instanță nu a pus în discuția părților motivele/împrejurările de drept referitoare la faptul că "raționamentul" judecătorului.

Prima instanța a susținut prin sentința recurată că, prin cererea de chemare în judecată contestatorul "nu a expus ca valabil niciun argument. Acesta nu a arătat de ce rezoluțiile contestate, care au conchis în sensul inexistenței de indicii privind această abatere, ar fi nelegale ori netemeinice și de ce s-ar impune efectuarea de noi verificări ori continuarea verificărilor existente".

Dacă nu au fost aduse niciun fel de argumente valabile, așa cum susține prima instanță, este inexplicabil de ce a fost nevoie de o argumentare atât de extinsă a motivelor de respingere a cererii de chemare în judecată. Rezultă cu evidență din parcurgerea cererii de chemare în judecată că au fost indicate expres atât considerentele din rezoluțiile criticate care au fost criticate ca fiind nelegale/nelegitime, cât și argumentele în combaterea lor. Faptul că prima instanță consideră că argumentele prezentate nu ar fi "valabile" nu înseamnă că lipsesc criticile aduse rezoluțiilor, ci că instanța a considerat respectivele critici neîntemeiate.

Critica referitoare la încălcarea, în procedura judiciară care a determinat sesizarea Inspecției Judiciare și ulterior în prima instanță, a prezumției de dobândire licită a averii, prezumție consacrată de art. 44 alin. (1) din Constituția României a fost motivate formal de către instanță, printr-o negare, justificată de dreptul judecătorului de apreciere a probelor și de exprimare a unei opinii cu privire la acestea.

Însă, a considera că petentul și membrii familiei sale au obținut venituri nedeclarate prin raportare la informațiile obținute de la registrul comerțului din care reiese calitatea acestora de asociați în două societăți cu răspundere limitată, nu reprezintă o opinie a judecătorului, nu reprezintă un argument obiectiv, ci o incriminare. De altfel, judecătorul nu poate emite opinii în hotărârile pe care le dă, ci responsabilitățile sale privesc interpretarea și aplicarea legii.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 09 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluției din 01.10.2019 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare (C19-3184) de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare 2615/A din 06.08.2019 și împotriva rezoluției de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar B..

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare, nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin încheierea din data de 06.06.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, deoarece aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește cea mai slabă justificare, nu a fost dovedită în cauză.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță și consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil - principiu prevăzut de dispozițiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect în raport de care invocă motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, menționează în mod expres că:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […]."

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Înalta Curte reține că instanța de primă jurisdicție a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părților implicate în raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excede competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 4 iunie 2020 și a sentinței nr. 450 din 18 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR