ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3039/2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 3381/21.10.2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov pentru cererea adițională (anulare art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011) și a fost declinată competența de soluționare a cererii adiționale formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României în favoarea Curții de Apel București, prima instanță disjungând în continuare cererea principală și cererea de chemare în garanție și reținându-le spre soluționare.

În concret, prin cererea respectivă formulată la data de 18.06.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parțială a H.G. nr. 52/2011, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (7).

Prin sentința civilă nr. 218 din 23 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A fost anulată în parte Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, anume în ceea ce privește alin. (7) al art. 22 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Guvernul României, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, a arătat că, având în vedere modul cum este pronunțată soluția de fond, motivele analizate și reținute de instanță în formarea convingerii admiterii acțiunii sunt nelegale.

A criticat recurentul sentința instanței de fond și cu privire la faptul că instanța de fond a conchis că nu se impune extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză a Ministerului Muncii și Protecției Sociale, fără a se ține cont de prevederile art. 108 alin. (4) din Constituția României. Guvernul României a adoptat actul administrativ contestat la propunerea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ca inițiator.

A mai arătat că este criticată sentința de fond și cu privire la dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2010 și a susținut că, în cazul realizării de către persoana îndreptățită a veniturilor din salarii, veniturile nete sunt cele cuprinse în adeverința completată și asumată de fiecare angajator/instituție în cadrul căreia persoana și-a desfășurat activitatea în perioada de eligibilitate.

Potrivit O.U.G. nr. 111/2010, cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului se calculează pe baza veniturilor nete obținute în cele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei nașterii copilului, art. 22 din Normele metodologice detaliind situația persoanelor care realizează venituri din activități independente, agricole, silvicultură și piscicultură și, de asemenea, situația în care, în cazul realizării de venituri din salarii și asimilate salariilor, se constată că pe baza documentelor depuse inițial a fost calculat un cuantum eronat, recalcularea realizându-se în această situație fie din oficiu, fie la solicitarea presoanei îndreptățite.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.

Ministerul Muncii și Protecției Sociale a depus o cerere de intervenție în interesul Guvernului României, solicitând admiterea acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A arătat că, în stabilirea cuantumului indemnizației pentru creșterea copilului în cazul reclamantei s-a procedat cu respectarea prevederilor legale, obținerea, ulterior perioadei de 12 luni prevăzute de lege, de venituri supuse impozitului nedeterminând recalcularea cuantumului acesteia.

II. Soluția instanței de recurs

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie în favoarea Guvernului României, formulată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă în principiu.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (...)

(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți."

De asemenea, potrivit art. 63 alin. (1) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător."

Examinând cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, din perspectiva admisibilității în principiu a acesteia, Înalta Curte constată că titularul cererii nu a justificat un interes propriu în susținerea poziției procesuale a emitentului actului atacat.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 64 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de Guvernul României este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea art. 22 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, astfel cum au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011 (H.G. nr. 52/2011 - publicată în Monitorul Oficial al României nr. 78 din 31 ianuarie 2011), în modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 449/2016 (H.G. nr. 449/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României nr. 473 din 24 iunie 2016).

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurent, Înalta Curte constată că nu este întemeiat și că instanța de fond a făcut prin sentința pronunțată o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Textul de lege criticat prevede: că "În situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat. Recalcularea se face fie din oficiu în cazul în care agenția teritorială se autosesizează, fie la solicitarea persoanei îndreptățite, alin. (3) și (4) aplicându-se corespunzător.".

Alin. (3) și 4 ale art. 22 stabilesc următoarele: "Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mare al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum se acordă pentru toată perioada de la data stabilirii dreptului.", respectiv că "Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mic al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum, stabilită de la data acordării, se recuperează de la beneficiar.".

Astfel, în situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat de către autoritatea publică.

Potrivit art. 3 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 111/2010, "Veniturile care se iau în considerare pentru stabilirea nivelului indemnizației pentru creșterea copilului reprezintă, după caz: a) suma încasată de persoana îndreptățită, rezultată după aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul al impozitului determinate ca diferență între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei luni și a deducerii personale acordate pentru luna respectivă și contribuțiile la fondurile de pensii facultative, precum și cotizația sindicală plătită în luna respectivă pentru veniturile din salarii, la locul unde se află funcția de bază;"

Astfel, se arată în concret suma relevantă în calcul, iar determinarea acesteia se face prin aplicarea unei metode în cadrul căreia esențiale sunt mai multe creanțe fiscale ce se scad din venitul brut obținut de persoana îndreptățită, respectiv impozitul pe venit și diversele contribuții aferente.

Având în vedere că toate acele creanțe fiscale se determină în contextul legislației fiscale aferente perioadei în care se constituie baza de impozitare care le generează, rezultă că determinant nu este momentul la care debitorul își îndeplinește efectiv obligația de plată a venitului salarial datorat creditorului său, ci data la care/perioada pentru care venitul salarial s-a născut ca și creanță în beneficiul persoanei îndreptățite.

Este relevantă situația reală a veniturilor obținute de persoana îndreptățită pentru perioada de referință, respectiv venitul obținut/realizat de persoana îndreptățită aferent perioadei relevante de 12 luni anterioară nașterii copilului, iar nu venitul ce i-a fost plătit efectiv, întrucât, astfel cum în mod corect a remarcat instanța fondului, realizarea în concret a creanței salariale prin plata sa poate fi afectată de conduita debitorului, fie în sensul nerecunoașterii sale, dar stabilirii ulterioare pe cale judiciară, fie prin neachitare benevolă, dar încasată prin executare silită.

În aceste condiții, este corectă concluzia judecătorului fondului că art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011, modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, nu permite o reflectare în mod real a veniturilor obținute de persoana îndreptățită ca și creanță salarială aferentă perioadei relevante de 12 luni anterioară nașterii copilului, ci doar a celor plătite benevol de către debitor și atestate prin act emis în acest sens.

Contrar criticilor recurentului, soluția instanței de fond este corectă și în ceea ce privește solicitarea de extindere a cadrului procesual, având în vedere obiectul cauzei, respectiv anulare Hotărâre de Guvern, emitentul actului figurând deja în proces ca pârât.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 218 din 23 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 218 din 23 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 mai 2022.