ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 10.05.2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3193/2012

HOTĂRÂRE
10.05.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3193/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 191 din 15 februarie

2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,

contestația reclamantelor B.T.V.E. și A..T.S.A.

În fapt, s-a reținut

că prin notificarea nr. X/2000, contestatoarele au solicitat măsuri reparatorii

sub forma despăgubirilor bănești pentru terenul în suprafață de 14.300 mp,

situat în comuna Bran, sat Sohodol, înscris în CF nr. X a localității Sohodol.

Notificarea a fost

soluționată prin Decizia nr. 566 din 07 martie 2002 emisă de SC E. SA cu

motivarea că terenul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, din terenul

revendicat doar suprafața de 1.400 mp fiind ocupată de F.E.T.S. - Sucursala

Brașov, această filială înscriind dreptul de proprietate în favoarea statului,

respectiv, dreptul său de administrare operativă.

Împotriva acestei

decizii, contestatoarele nu au formulat contestație în condițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci doar o cerere pe care au adresat-o

unității notificate prin care își arătau nemulțumirea față de Decizia nr. 566

din 7 martie 2002.

Astfel, Decizia nr.

566/2002 a devenit definitivă, iar soluția unității notificate nu mai poate fi

contestată.

Faptul că, la

solicitarea notificatoarelor, intimata a emis o nouă decizie prin care a

reiterat motivele deciziei inițiale, nu înseamnă că li se poate deschide

acestora calea de atac a contestației.

Prin Decizia civilă

nr. 243 A din 08 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul reclamantelor, a

desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a reținut că

reclamantele au formulat o contestație împotriva Deciziei nr. 566 din 07 martie

2002, prin care s-a respins notificarea acestora, contestație ce apare ca

introdusă în termen, fiind înregistrată la unitatea emitentă sub nr. Y/2002.

În raport cu

prevederile art. 24 ale Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii

acesteia, contestația apare ca fiind greșit îndreptată, numai că, prin

atitudinea adoptată de SC E. SA și, ulterior, de succesoarea sa, SC H. SA a

fost indusă apelantelor o stare de confuzie în privința drepturilor și

procedurilor prescrise de lege, creându-le convingerea că faza administrativă

nu a fost încă epuizată.

În cuprinsul Deciziei

nr. 566 din 07 martie 2002 nu se specifică natura actului emis, calea de urmat

pentru contestarea acestuia, termenul și organul judiciar competent să

soluționeze contestația.

Contestația formulată

a fost înregistrată la SC E. SA fără a fi direcționată instanței de judecată

competentă, cu informarea corespunzătoare a reclamantelor, așa cum ar fi impus

o atitudine de totală bună-credință.

SC E. SA a soluționat

ea însăși contestația, substituindu-se astfel instanței judecătorești.

Mai mult, societatea

a continuat să poarte corespondență cu reclamantele, iar la data de 13 august

2002, le-a informat că, urmare a unor modificări organizatorice adoptate în

baza H.G. nr. 554/2002, dosarul a fost predat SC H. SA - Sucursala Sibiu,

urmând ca demersurile viitoare să fie îndreptate la această societate.

S-a emis totodată o

nouă decizie - Decizia nr. 470 din 7 august 2009 - în care s-a indicat că

aceeași notificare a mai fost soluționată prin Decizia nr. 566 din 7 martie

2002, reiterându-se și motivele de respingere.

Această decizie a

fost contestată de reclamante în termenul legal, cu respectarea procedurii

prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia conținând și

specificațiile necesare privitoare la termenul de contestare și organul

competent să soluționeze o eventuală contestație.

Observând că reclamantele

nu au beneficiat de o cercetare pe fond a pretențiilor lor de către un organ

judiciar, Curtea a apreciat că în asigurarea respectării dreptului lor de acces

la instanță, se impune soluția adoptată.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 iunie 2011, pârâta

SC H. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Pe temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că interpretarea instanței, conform căreia

prin introducerea contestației la o altă entitate, alta decât instanța

judecătorească, coroborat cu nedirecționarea ei la instanța judecătorească

competentă, nu s-ar fi respectat dreptul reclamantelor de acces la instanță,

este în contradicție totală cu prevederea legală expres invocată, instanța de

apel nefiind abilitată să judece în echitate, cum este cazul procedurilor

arbitrale, ci pe baza și în temeiul normelor de drept material și procesual.

Din conținutul art.

24 din Legea nr. 10/20012001 - în forma în vigoare la data emiterii primei

decizii - nu rezultă această obligație și nici nu se poate aprecia că, în

situația de față, a existat o atitudine de rea-credință din partea pârâtei.

În mod greșit

instanța de apel a considerat că, neprocedându-se în acest fel de către SC E.

SA, reclamantele sunt îndreptățite să fie repuse în termenul de soluționare a

contestației, în condițiile în care contestatoarele nu au investit instanța de

fond cu o astfel de cerere de repunere în termen.

În drept, au fost

avute în vedere prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Din

interpretarea articolului, nu rezultă că o contestație formulată împotriva unei

decizii de respingere a notificării adresată în mod direct unității emitente,

și nu către instanța judecătorească, cum prevede în mod expres Legea nr.

10/2001, poate fi transmisă de instituția respectivă instanței de judecată.

Reclamantele aveau

obligația să cunoască prevederile Legii nr. 10/2001, ele neputând aduce drept

argument necunoașterea legii.

Prin adresa nr.

5307

le-a recomandat reclamantelor să se adreseze instanței judecătorești în temeiul

art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

În mod eronat s-a

reținut că, prin corespondența purtată între cele două părți referitoare la

modificările organizatorice intervenite ca urmare adoptării H.G. nr. 554/2002,

reclamantelor li s-a întărit convingerea că faza administrativă de soluționare

a notificării nu s-a epuizat.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare."

Cât timp în cuprinsul

primei decizii emisă de pârâtă - Decizia nr. 566 din 7 martie 2002 - nu s-a

specificat natura actului emis, calea de urmat pentru contestarea acestuia,

termenul și organul judiciar competent să soluționeze contestația, aceasta nu

poate produce nici un efect juridic în privința situației reclamantelor.

La această concluzie

a condus inclusiv atitudinea pârâtei care, primind contestația reclamantelor,

nu a direcționat-o instanței de judecată competentă, așa cum ar fi impus o

atitudine de totală bună-credință.

Mai mult, pârâta SC

judecătorești, continuând în același timp să poarte corespondență cu

reclamantele.

Emiterea Deciziei nr.

470 din 7 august 2009, în condiții de regularitate procedurală - decizia

conținând și specificațiile necesare privitoare la termenul de contestare și

organul competent să soluționeze o eventuală contestație - a dat posibilitatea

reală și efectivă, reclamantelor, să urmeze procedura prevăzută de art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel și-a

fundamentat soluția nu numai pe considerente de drept intern, redate în

paragrafele anterioare, ci și pe dispoziții convenționale, apreciindu-se cu

justețe că reclamantele nu au beneficiat de o cercetare pe fond a pretențiilor

lor, situație în care trebuie asigurat dreptul efectiv de acces la o instanță

de judecată.

Nu poate fi primită

nicio critică pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât

instanța de apel nu a judecat în echitate, ci pe baza și în temeiul unor norme

de drept material și procedural speciale, corect identificate.

Chiar dacă recurenta-pârâtă

nu avea obligația de a înainta contestația formulată împotriva primei decizii

de respingere a notificării, adresată în mod direct unității emitente,

instanței de judecată, circumstanțele cauzei pendinte redate anterior converg

spre o astfel de atitudine de totală bună-credință.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală evidentă, va

obliga recurenta-pârâtă la plata către intimații B.T.V.E. și A.T.S.A. a câte

1.000 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a statua

asupra cheltuielilor de judecată s-a avut în vedere atât dispozițiile de drept

intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin.

(1) și (3) C. proc. civ. - cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea de principiu că onorariul

avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de

judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă

instanței de judecată), real și rezonabil.

Înalta Curte a

apreciat că un onorariu de avocat de 1.000 RON pentru fiecare intimată este

suficient și rezonabil pentru a sancționa culpa procesuală a recurentei-pârâte.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Deciziei nr. 243 A din

8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie.

Obligă recurenta SC

fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-10-31
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6621/2012
legii speciale doar pentru suprafața de 250 mp și construcțiile demolate în suprafață de 101,23 mp. În plus, s-a reținut că în temeiul Legii nr. 18/1991, autoarea reclamantului, S.F. a fost validată pe raza comunei Bradu cu suprafața de 2,3
ÎCCJ 2010-01-28
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 473/2010
Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 7 iulie 2004, reclamanții H.C., B.A. și P.C. și P.F. au chemat în judecată, în dosare separate, pe pârâta G.C., solicitând ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină stăpânire și folosin
ÎCCJ 2011-06-28
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5536/2011
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin încheierea din 14 iulie 2010 a Tribunalului Brașov a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.M.E., în contradictoriu cu pârâții
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1564/2017
ții de Apel Brașov, secția Civilă. A fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele. Recursul pârâtei p
ÎCCJ 2010-02-08
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2010
, deoarece : - Acțiunea reclamantelor trebuia admisă în parte, respectiv pentru constatarea preluării abuzive și a păstrării de către reclamante a dreptului de proprietate, constatare care ulterior putea îndreptăți la o acțiune de comparare
Sursă