ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 14.02.2023

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

14.02.2023

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 145/10.12.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020 Tribunalul Militar București, în baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul colonel A. din cadrul U.M. x București la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) și o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfășoară activități sociale, la mai puțin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menționate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condițiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) și o) din C. pen., instanța a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, prev. de art. 206 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de influențare a declarațiilor, prev. de art. 272 alin. (1) din C. pen.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menționate mai sus va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condițiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) și o) din C. pen., instanța a interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen. a constatat că faptele săvârșite se află în concurs real și în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 (un) an închisoare, în final aplicând inculpatului pedeapsa principală rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obliga inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligații:

- să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probațiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probațiune București.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 93 alin. (3) din C. pen., a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituții: Primăria Administrarea Domeniului Public București - Sector 3/Arhiepiscopia Bucureștilor, la alegerea consilierului de probațiune.

Potrivit art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra conduitei sale viitoare, asupra respectării disp. art. 93 alin. (5) din C. pen. privind termenul în care trebuie îndeplinite integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare și asupra disp. art. 96 din C. pen. care prevăd revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și dispunerea executării pedepsei în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege sau dacă nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre ori dacă săvârșește o nouă infracțiune pe parcursul termenului de supraveghere.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța a luat act de faptul că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a menținut măsura asiguratorie a sechestrului asupra conturilor deschise de inculpatul col. A. la C., D., E. și F., așa cum a fost instituită prin ordonanța nr. x/2019 din data de 14.11.2020.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunțată de Curtea Militară de Apel București în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul col. A. împotriva Sentinței penale nr. 145/10.12.2021 a Tribunalului Militar București.

S-a desființat, în parte, sentința atacată și în fond, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul col. A. pentru infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina inculpatului col. A., pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) și (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina inculpatului col. A., pentru săvârșirea infracțiunii săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen., pedeapsa de 1 lună închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) și (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina aceluiași inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) și (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina aceluiași inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de influențare a declarațiilor, prev. de art. 272 alin. (1) din C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare.

Conform art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit aceste pedepse, instituind pedeapsa mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 8 luni închisoare, stabilind față de inculpatul col. A. pedeapsa rezultantă de 1 an și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 83 alin. (1) din C. pen., a amânat aplicarea pedepsei rezultante de 1 an și 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condițiile art. 84 din C. pen.

Conform art. 85 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 83 alin. (4) din C. pen. și art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv revocarea amânării aplicării pedepsei, care va fi aplicată și executată.

S-a luat act că prin încheierea de ședință din data de 09.03.2022 s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. x/2019 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.

Conform art. 275 alin. (3) din Codul de procedură cheltuielile judiciare ocazionate de apelul declarat de inculpat, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

În esență, s-a reținut că, în perioada august - 31 octombrie 2019, inculpatul colonel a plasat, fără drept, un mijloc tehnic de înregistrare audio în geanta personală a soției sale, B., și a înregistrat convorbirile în mediu ambiental, înregistrările fiind ulterior descărcate din memoria dispozitivului de înregistrare în mediul ambiental și stocate pe suporți de memorie, iar conținutul unei părți din acestea a fost difuzată de către inculpat către alte persoane în această perioadă, precum și ulterior, persoana vătămată B. descoperind dispozitivul la data de 31.10.2019 și punându-l la dispoziția organelor de urmărire penală. De asemenea, s-a mai reținut că, în noaptea de 31.10.2019, inculpatul a exercitat acte de violență și loviri împotriva soției sale, în timp se aflau în domiciliul conjugal, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 4 -6 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, inculpatul A., prin avocat, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., apreciind hotărârea recurată ca fiind nelegală, respectiv în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., să se dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța competentă după calitatea persoanei.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în sensul că în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, raportat la împrejurarea că inculpatul este ofițer superior (colonel) în cadrul Ministerului Apărării Naționale, iar specificitatea cauzei era și este strict de natură civilă.

În fond, a solicitat să se constate că este vorba de neînțelegeri care au intervenit între soți și care nu pot atrage competența unor instanțe militare, deoarece infracțiunile de care inculpatul a fost acuzat nu au nicio legătură cu activitatea sa de serviciu și cu calitatea sa de ofițer, respectiv cu activitatea sa profesională.

Deopotrivă, a susținut că instanțele miliare sunt în general mai intransigente și autoritare, pronunțând condamnări mai grave decât instanțele civile, deoarece și infracțiunile prevăzute de art. 413 - 437 din C. pen. sunt mult mai grave și privesc capacitatea de luptă a forțelor armate.

Drept urmare, a precizat că și urmărirea penală a fost efectuată de o unitate de parchet care nu era competentă să cerceteze astfel de fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea inculpatului a precizat că faptele pentru care a fost trimis în judecată și care au fost încadrate ca aplicări ale dispozițiilor art. 226 alin. (1) și urm. din C. proc. pen., nu sunt prevăzute de legea penală și nu se încadrează în domeniul de aplicație al dispozițiilor legale invocate mai sus.

Astfel, a reluat pe scurt considerațiile ce au fost expuse și în fața instanței de apel, care nu au fost analizate și, în parte, au fost și respinse.

Referitor la infracțiunile de violare a vieții private prevăzute de art. 226. alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din C. pen., s-a susținut că, prin înregistrarea anumitor aspecte ale vieții private a persoanei vătămate (la data respectivă, soția sa), numita B., ar fi săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 226 alin. (1) din C. pen.

Însă, condiția esențială pentru a putea încadra fapta în dispozițiile legale este aceea ca atingerea adusă vieții private să fie făcută fără drept.

Viața privată a unei persoane este inviolabilă și nu ar trebui să existe ingerințe asupra ei. De asemenea, este fără dubiu că traiul în comun restrânge așa-zisa viață privată prin instituirea unor reguli care să reglementeze raporturile dintre membrii comunității (unii filozofi vorbesc chiar despre "metafora libertății", persoana nedându-și seama că, de fapt, libertatea îi este limitată și că există mai mult principiul metafizic al libertății, ca modalitate de organizare a societății).

Mai mult, este de la sine înțeles că orice căsătorie reprezintă o limitare a libertății soților, fiecare având dreptul să știe și să cunoască toate aspectele vieții soțului, inclusiv cele intime.

În drept, se vorbește despre instituția căsătoriei, care se bazează pe fidelitate, încredere și ajutor reciproc. Așa fiind, din punct de vedere juridic, conform textului de lege, soții au obligația juridică și morală de a fi fideli unul altuia.

Dacă un soț are bănuieli în privința infidelității celuilalt soț, este dreptul acestuia de a cunoaște aspectele reale care au condus la infidelitate și care, prin înșelăciune și trădare, sunt ascunse celuilalt soț, într-o majoritate absolută a cazurilor (au fost puține situații în care unul dintre soți a recunoscut clar că are o legătură extraconjugală și că dorește ca unirea numită căsătorie să se desfacă).

Acesta este aspectul juridic al problemei și motivul pentru care a procedat la înregistrarea soției sale cu drept, nu fără drept, cum în mod greșit se consideră de către acuzare, în scopul cunoașterii adevăratului comportament ilicit și imoral al soției, întrucât nu avea altă posibilitate de a demonstra realitatea decât utilizând un mijloc de înregistrare, ca o probă irefutabilă (se știe că de obicei infidelitățile nu se recunosc nici dacă ai cele mai solide argumente), având în vedere că soția sa nu își recunoștea infidelitatea datorată relației extraconjugale.

Mai mult, a arătat că o înregistrare nu este în fond decât o asimilare a declarațiilor unor martori în procesele de divorț, în care se pune la îndoială fidelitatea unuia dintre soți și se încearcă demonstrarea legăturii extraconjugale avute de acesta.

În toate procesele de divorț este admisibilă proba cu martori, ca și proba cu fotografii sau alte mijloace materiale de probă, inclusiv înregistrări audio sau video. Acestea sunt admisibile, deoarece se consideră că sunt legale și că sunt pertinente, utile și concludente în a hotărî asupra dovedirii vinovăției pe aspectul legăturilor extraconjugale.

Ca atare, este încă o dovadă că sfera de aplicare a disparițiilor art. 226 alin. (1) din C. pen. nu se referă la viața intimă din cadrul unei căsătorii, ci că se referă la alte situații.

În concluzie, inculpatul, prin apărător, a arătat că nu există viață privată în cadrul unei căsătorii în ceea ce privește relațiile dintre soți, cu tot ce înseamnă aceasta, inclusiv relațiile extraconjugale pe care și le permite unul dintre soți.

Or, a afla despre un soț că are sau nu are o relație extraconjugală nu intră în sfera de libertate individuală nesupusă vreunei cenzuri, ci face parte din esența existenței unei familii, a unei căsătorii, care nu se poate întemeia decât pe fidelitate reciprocă absolută.

Așa fiind, inculpatul a arătat că nu a dorit decât să știe de ce s-a schimbat atitudinea soției față de subsemnatul și față de familie și a considerat că nu i-a încălcat vreun drept care să țină de intimitatea vieții sale private - din contră, ce poate să fie mai intim decât o relație dintre soți, iar a cunoaște legăturile unui soț în afara căsătoriei privind chiar relațiile esențiale ale căsătoriei, reprezintă un drept și o necesitate psihologică.

Nu în ultimul rând, a susținut că infidelitatea unuia dintre soți în timpul căsătoriei constituia chiar infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 304 din C. pen., abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., or, această infracțiune avea rațiunea sa și sancționarea infidelității din punct de vedere penal nu reprezenta decât un mijloc de apărare al instituției căsătoriei.

În continuare, apărarea inculpatului a susținut că, prin actul de acuzare, nu s-au avut în vedere și dispozițiile prevăzute la art. 226 alin. (4) din C. pen., fiind fără dubiu că înregistrările efectuate justifică un interes legitim (alin. (4), lit. a) al art. 226 din C. pen.), astfel cum a expus în motivele scrise depuse la dosar.

De asemenea, persoana vătămată, în speță soția sa, a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor - dacă s-ar fi studiat și înscrisurile în circumstanțiere depuse la dosar, s-ar fi observat că totul a fost plănuit de către soția sa împreună cu martorul (concubinul) G., care a ajutat-o în mod fără dubiu, cum de altfel a declarat atât în fața organului de cercetare penală, cât și în fața instanței (art. 226 alin. (4) lit. b) din C. pen.).

În opinia apărării, raportat și la susținerile de mai sus privind incidența săvârșirii infracțiunii de adulter, conform art. 226 alin. (4) lit. c) din C. pen. "nu constituie infracțiune fapta săvârșită dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni" (oricum s-ar considera, infidelitatea dovedită a soției sale constituie atât o încălcare a regulilor esențiale morale, cât și a unor obligații asumate prin căsătorie, așa cum erau prevăzute de art. 2 din Codul Familiei abrogat, cât și dacă ne-am raporta la regimul fidelității reciproce instituit chiar și prin dispozițiile noului C. civ., respectiv art. 258 și următoarele).

Pentru aceste considerente, apărarea inculpatului a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale cerute atât de latura obiectivă, cât și, în special, pe latura subiectivă, nefiind întrunite astfel elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 226. alin. (1) din C. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 31 august 2022, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 15 noiembrie 2022, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2022, constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 17 ianuarie 2023, s-au luat concluziile recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În speță, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte reține că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că acest caz de recurs în casație este incident atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente, după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispozițiilor privind competența intervenind în cursul judecății.

Mai exact, atunci când nu se respectă dispozițiile privind competența după materie (ratione materiae) și competența după calitatea persoanei (ratione personae) și judecata a fost efectuată de instanță inferioară celei legal competente, este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În continuare, Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente, respectiv după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din C. proc. pen.

În sfera acestui caz de recurs în casație, recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că în speță a fost vorba despre aspecte ce țin de sfera materiei civile, astfel că urmărirea penală și cercetarea judecătorească ar fi trebuit realizată de către instanțele civile și nu militare, având în vedere că infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa nu au nicio legătură cu calitatea sa ofițer superior (colonel) în cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Înalta Curte constată că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, susținerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 emis la data de 07.07.2020 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunilor de violarea vieții private, prev. de art. 226 alin. (1), art. 226 alin. (2) și art. 226 alin. (5) din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 62 din data de 30 iunie 2022, inculpatul A. a fost condamnat, în mod definitiv, de către Curtea Militară de Apel București la pedepsele de 1 an, 1 lună și 3 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) și art. 226 alin. (2) din C. pen.

În continuare, s-a reținut că la data săvârșirii faptei, recurentul inculpat A. avea calitatea de colonel în cadrul UM X București.

Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din C. proc. pen., Tribunalul militar judecă în primă instanță, toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Totodată, prin dispozițiile art. 39 alin. (2) din C. proc. pen. este stabilită competența curții militare de apel de soluționare a apelului împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.

În ceea ce privește sintagma "infracțiunile comise de militari", dispozițiile art. 174 din C. pen. statuează că prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Raportând aceste considerații teoretice, reiese că militarul a săvârșit o infracțiune când, în sens material, acțiunile sau inacțiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată și când, în sens personal, militarul a avut o contribuție care se poate încadra în definițiile legale ale noțiunii de "autor", "coautor", "instigator" sau "complice", atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală.

Drept urmare, competența de judecată aparține instanțelor militare ori de câte ori o persoană aparținând categoriei "cadrelor militare" a efectuat acțiuni sau inacțiuni ce sunt incriminate de legea penală, în orice formă de participație și indiferent de contribuția concretă pe care acesta a avut-o la comiterea faptei.

Înalta Curte apreciază că, la stabilirea competenței instanțelor militare se are în vedere atât calitatea de militar deținută de către inculpat cât și gradul său militar, neputându-se face o disociere între cele două calități.

În acest sens, Înalta Curte arată că, privitor la calitatea de militar, aceasta atrage competența personală a organelor judiciare, iar gradul ierarhic al inculpatului militar determină și competența organelor militare pe linie verticală, între organe de grade diferite.

Ca urmare, legiuitorul a stipulat în mod expres și fără echivoc faptul că, tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel, respectiv, atât infracțiunile comise în legătură cu serviciul, cât și cele comise în afara acestuia.

De altfel, chestiunea competenței instanței a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea nr. 145 din data de 25 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Militar București, definitivă prin încheierea nr. 19 din data de 18 noiembrie 2020 a Curții Militare de Apel București, prin respingerea contestației formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Tribunalul Militar București este instanța competentă să judece prezenta cauză.

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în cursul judecății fiind respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că susținerile recurentului inculpat A. subsumate noțiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de către acesta la modalitatea în care instanțele au apreciat situația de fapt din prezenta cauză și la modalitatea de interpretare a probatoriului.

În opina recurentului, faptele de care a fost acuzat nu pot constitui infracțiuni aduse vieții private, întrucât nu este îndeplinită condiția esențială ca atingerea adusă vieții private să fi fost făcută fără drept.

În acest sens, a precizat că înregistrarea pe care a efectuat-o a fost în scopul cunoașterii adevăratului comportament ilicit și imoral al soției, pentru ca ulterior să o poată folosi în procesul de divorț.

Examinând cauza prin prisma criticilor așa cum au fost formulate, Înalta Curte constată că în speță instanțele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului recurent sunt neîntemeiate.

Cu titlu prealabil, se reține că violarea vieții private reprezintă o incriminare nouă, fără corespondență în C. pen. anterior sau în vreo lege specială. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a noului C. pen., această infracțiune este menită să acopere un vid de reglementare și să ofere un răspuns specific noilor forme de lezare a vieții private, ea întregește "cadrul protecției penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Deopotrivă, se reține că legea fundamentală și C. pen. nu definesc noțiunea de viață intimă, familială și privată, însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Niemietz c.Germaniei, 1992) s-a decis că protecția vieții private nu acoperă doar sfera intimă a relațiilor personale, ci și "dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii săi", deoarece "ar fi prea restrictivă limitarea noțiunii de viață privată la un cerc interior în care individul își trăiește viața personală așa cum crede de cuviință". Prin urmare, în sensul jurisprudenței Curții Europene, elementul definitoriu al dreptului la viață intimă, familială și privată se referă la sfera relațiilor interumane (Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 540 din 24 iunie 2005).

În ceea ce privește infracțiunea de violare a vieții private, varianta tip este prevăzută în alin. (1) al art. 226 din C. pen. și constă în atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Elementul material constă într-o acțiune, și anume aceea de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pentru ca această faptă să fie reținută este nevoie ca datele, sunetele, informațiile sau imaginile să provină din interiorul unei locuințe, încăperi sau dependințe ținând de aceasta, fără consimțământul persoanei care le folosește sau fără permisiunea legii.

Infracțiunea prezintă o variantă agravată prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol, ce constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

A divulga înseamnă a aduce la cunoștința unei persoane, a destăinui, a dezvălui. Difuzarea presupune distribuirea, punerea în vânzare, propagarea, răspândirea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public. Prezentarea presupune înfățișarea, arătarea, aducerea spre examinare a sunetelor, imaginilor ori convorbirilor arătate mai sus, indiferent dacă se face către o altă persoană sau către publicul larg. Ultima variantă de săvârșire este transmiterea, care presupune a trece, a comunica, a face să ajungă la altul a sunetelor, imaginilor sau convorbirilor care aduc atingere vieții private.

Esențial pentru existența infracțiunii este ca fapta să se săvârșească fără drept.

În alin. (5) al art. 226 din C. pen. este prevăzută ca variantă agravată plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2).

Plasarea presupune așezarea, punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare (microfoane, camere web, camere video etc.) într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de acestea în scopul fotografierii, filmării sau înregistrării unei persoane ori chiar și într-un loc public, dar pentru a capta, înregistra sau asculta o convorbire privată.

Fapta constituie o activitate pregătitoare a săvârșirii variantelor prevăzute în alin. (1) sau (2), dar care prin voința legiuitorului a fost sancționată mai grav.

Astfel, dacă după plasarea mijloacelor de interceptare, făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului, înregistrând audio sau video o persoană sau o convorbire privată, se va reține varianta agravată a infracțiunii prevăzută în art. 226 alin. (5) din C. pen., luându-se în considerare la individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu.

Urmarea imediată constă în atingerea adusă vieții private prin activitatea infracțională efectuată.

În speță, prin decizia atacată, instanța de control judiciar l-a condamnat pe inculpatul A. la pedepsele de 1 an, 1 lună și 3 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) și art. 226 alin. (2) din C. pen.

Astfel, Curtea Militară de Apel, în mod definitiv, a stabilit că, în esență, "inculpatul a procurat din comerț un mijloc tehnic de înregistrare audio, pe care l-a introdus în geanta personală a persoanei vătămate, activitate desfășurată în perioada august- octombrie 2019. La sfârșitul lunii octombrie 2019 persoana vătămată, împreună cu martorul G. (în legătură cu care soțul său bănuia ca are o relație extraconjugală și cu care, de altfel, s-a și căsătorit pe parcursul procesului penal) a descoperit dispozitivul, inculpatul recunoscând atât față de persoana vătămată, cât și în fața instanței că a introdus dispozitivul în scopul menționat anterior".

Deopotrivă, Curtea a constatat că înregistrările efectuate "vizează viața privată, conținând discuții personale între persoana vătămată și viitorul său soț G., inclusiv aspecte care țin de viața sexuală".

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că "prezentarea, chiar și parțială a conținutului unor astfel de înregistrări, fiicei, respectiv fratelui persoanei vătămate, întrunește elementele de tipicitate ale acestei fapte".

Astfel, s-a arătat că "apărările inculpatului conform cărora infracțiunea prev. de art. 226 C. pen. nu vizează și relațiile dintre soți nu vor putea fi primite de instanță în condițiile în care căsătoria nu înseamnă renunțarea la drepturile protejate de legea penală iar prin căsătorie soția nu-și pierde capacitatea de exercițiu.

Nu în ultimul rând, voința legiuitorului, așa cum a fost aceasta exprimată prin art. 226 C. pen., nu este de a conferi o protecție mai mare persoanelor necăsătorite raportat la cele căsătorite".

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. care, în perioada august - 31 octombrie 2019, a plasat, fără drept, un mijloc tehnic de înregistrare audio în geanta personală a soției sale, B., judecător la Curtea de Apel București în scopul înregistrării convorbirilor purtate de aceasta în mediu ambiental în această perioadă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen.

Fapta aceluiași inculpat care, în perioada august - 31 octombrie 2019, după ce a plasat fără drept mijlocul tehnic de înregistrare în geanta persoanei vătămate B., a înregistrat convorbirile private purtate în mediu ambiental de aceasta, aducându-i astfel atingere vieții private, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen.

Fapta aceluiași inculpat care, în perioada august - 31 octombrie 2019, după ce a înregistrat convorbirile în mediu ambiental ale persoanei vătămate B., le-a descărcat din memoria dispozitivului de înregistrare în mediul ambiental și stocat pe suporți de memorie, iar o parte din acestea le-a difuzat fără drept către alte persoane, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private, prev. de art. 226 alin. (2) din C. pen.

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare invocat în cauză, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanțele au constatat că infracțiunile de violarea vieții private (3 fapte), așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului A., nu a fost dezincriminată, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către acesta cu forma de vinovăție prevăzută de lege, dispunând în consecință condamnarea inculpatului pentru această infracțiune.

Înalta Curte menționează că aspectele invocate prin recursul în casație, ce vizează situația de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv, vinovăția inculpatului, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului și în fine, încadrarea juridică dată faptelor, acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casație.

Așadar, astfel de critici nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susținerile recurentului inculpat A. tind, în esență, la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în speță, instanțele stabilind, pe baza probatoriului administrat, că sunt îndeplinite fără echivoc condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de violare a vieții private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) și art. 226 alin. (2) din C. pen., prin modalitatea concretă în care a acționat inculpatul.

În consecință, instanțele au stabilit că faptele deduse judecății există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, așadar, făcând o corectă aplicare a legii, s-a dispus condamnarea acestuia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 14 februarie 2023.