ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4498/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4498/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2010,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamantele H.V. și H.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P.M.B.

A obligat pe pârât la plata către

reclamante a sumei de 628.198 RON despăgubiri, reprezentând prețul de piață al

apartamentelor nr. 4 și 5, situate în imobilul din București, strada C.A.,

sector 4.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de

chemare în garanție formulată de pârât împotriva SC A.V.L. SA Berceni.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că în cauză sunt întrunite condițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001,

reclamantele fiind îndreptățite la restituirea prețului de piață al apartamentelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, atâta timp cât li s-a desființat contractul

de vânzare-cumpărare în urma admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari,

fără însă a se reține de instanță încheierea contractului cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 sau cu rea-credință.

Prin decizia civilă nr. 89 din 02

iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât împotriva

sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea acestei soluții, curtea

a reținut următoarele:

Prin acțiunea principală s-a solicitat

obligarea pârâtului la plata către reclamante a prețului de piață al apartamentelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, iar în

drept au fost invocate prevederile art. 50¹ din Legea

nr. 10/2001.

Potrivit acestui text, „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Este adevărat că reclamantele au dobândit

prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 imobilele

pentru care solicită despăgubiri. Aceste contracte au fost încheiate cu Primăria

Municipiului București în calitate de vânzător, reprezentat prin mandatar SC A.V.L.

Berceni SA.

Este reală și împrejurarea că prin sentința

civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sector 4 București, rămasă irevocabilă,

s-a dispus obligarea reclamantelor să lase în deplină proprietate și posesie altei

persoane (numita D.M.) apartamentele cumpărate.

Însă, prin această hotărâre judecătorească

nu s-a procedat la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituiau

titlurile de proprietate ale reclamantelor. Contractele sunt valabile și în prezent,

astfel că trebuie să-și producă efectele juridice specifice.

Printre aceste efecte se numără și garanția

pentru evicțiune ce revine vânzătorului. Această obligație de garanție se naște

în situații precum cea din speță, în care cumpărătorul unui bun este evins, adică

pierde proprietatea lucrului (în tot sau în parte) sau este tulburat în ce privește

exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

În cazul reclamantelor, este vorba despre

o evicțiune totală rezultând din fapta unei terțe persoane față de contractul de

vânzare-cumpărare. Ca atare, în considerarea prevederilor art. 1337 și urm. C.

civ., vânzătorul celor două apartamente, Primăria Municipiului București, are obligația

de a le garanta contra evicțiunii pe reclamante, cu toate consecințele ce decurg

de aici. Vânzătorul poate fi obligat la restituirea inclusiv a valorii de circulație

a imobilelor de la momentul la care a avut loc evicțiunea, sens în care sunt prevederile

art. 1344 C. civ.

Dar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

nu are niciun fel de obligație față de reclamante, fiind lipsit de calitate procesuală

pasivă. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost vânzătorul apartamentelor și este

terț față de contractele de vânzare-cumpărare perfectate între reclamante și Primăria

Municipiului București, astfel că în sarcina sa nu poate fi reținută obligația de

garanție pentru evicțiune reglementată prin dispozițiile art. 1337-1351 C. civ.

Nu sunt întrunite nici cerințele impuse

de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare

de care se prevalează reclamantele nu au fost desființate prin hotărâre judecătorească

irevocabilă. Ministerul Finanțelor Publice ar fi putut fi obligat la despăgubirile

prevăzute de art. 50¹ doar dacă s-ar fi probat că respectivele contracte au

fost invalidate, ceea ce nu este cazul în pricina de față.

În consecință, se impune admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și

respingerii acțiunii față de acesta.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au criticat-o ca fiind dată

cu încălcarea

și aplicarea

greșită a legii sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentele

au arătat că instanța de apel a considerat greșit că pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât contractele lor de vânzare-cumpărare

nu ar fi fost desființate prin hotărâre judecătorească, neacordând această semnificație

hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

În analiza sintagmei de „desființare

a contractelor de vânzare-cumpărare”, instanța de apel s-a mărginit la a prelua

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fără a analiza semnificația

juridică a termenului de „desființare” utilizat de legiuitor.

În art. 50

1

, legiuitorul nu

a simțit nevoia să exprime încă o dată semnificația juridică a noțiunii de desființare,

întrucât în cuprinsul legii, anterior acestui art., a făcut o astfel de definire

a noțiunii în art. 20 alin. (2

1

), potrivit căruia, „în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau

și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a

unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau

de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.

Întrucât normele de tehnică legislativă

nu impun definirea fiecărui termen în cuprinsul corpului actului de câte ori se

folosește noțiunea respectivă, nici în cazul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

nu s-a mai reluat explicația asupra a ceea ce înseamnă desființarea contractelor

de vânzare-cumpărare.

Este evident că noțiunea de „desființare”

folosită atât în art. 20 alin. (2

1

), cât și în art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 are aceeași semnificație juridică, mai ales că ambele norme au

fost introduse în cuprinsul Legii nr. 10/2001 prin același act normativ, respectiv

Legea nr. 1/2009.

În aceste condiții, este evident că desființarea

contractelor respective se face fie prin anularea lor, fie prin admiterea acțiunii

in revendicare, mecanism juridic ce presupune compararea unor titluri considerate

inițial valabile, dar care obligă a se da preferință unuia dintre ele, cu consecința

că partea care pierde procesul este obligată să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul pe care îl posedă.

Afirmația instanței de apel în sensul

că în acest mod contractul nu este desființat, nu poate avea acoperire în fapt și

în drept, întrucât nu poate fi conceput un drept de proprietate lipsit de dezmembrămintele

specifice - usus, fructus și abusus, în absența cărora dreptul de proprietate nu

există.

Ca urmare, titlul care consemna acel

drept de proprietate este desființat, el nemaiputând produce efecte de fapt și de

drept. Instanța de apel confundă valabilitatea titlului (considerând că aceste contracte

sunt valabile și în prezent) cu garanțiile asociate acestuia. Or, este evident că

o garanție, pentru a deveni activă, este necesar ca bunul garantat să nu mai existe

în patrimoniul titularului dreptului de garanție.

Din interpretarea dispozițiilor art.

50

1

coroborate cu cele ale art. 20 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001, rezultă că desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 vizează acele contracte în privința

cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost

„desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în

revendicare de către un verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din

urma este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În acest sens, este și practica judiciară

în materie, care apreciază că termenul de „desființare a contractului” trebuie înțeles

ca o lipsire de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

chiriașii cumpărători cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Pe

de altă parte, instanța face o gravă confuzie între normele

de drept comun și cele ale legii speciale, încălcând un principiu fundamental de

drept – „specialia generalibus derogant”, cu efecte directe asupra stabilirii calității

procesuale pasive în speță.

Potrivit regulilor generale din materia

contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine

vânzătorului (art. 1136 C. civ.), însă contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea

deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale

exprese.

Faptul că unitățile

vânzătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din

împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor,

ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit în

temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Tocmai de aceea,

prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea prețului

actualizat plătit, respectiv a prețului de piață al imobilelor care au făcut obiectul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și care au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice este pe deplin justificată, raportat la dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2000, dispoziții care prevăd că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare”.

Prin dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, republicată, a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul

chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, la acordarea de despăgubiri

de către Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații

este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare norma generală.

Prin aceste dispoziții legale se derogă

de la dreptul comun în materia garanției pentru evicțiune, consacrat de art. 1337

și urm. C. civ., cu consecința că plata prețului actualizat este suportată exclusiv

de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului.

Normele de punere în aplicare a Legii

nr. 10/2001 arată în art. 50 alin. (3)

că restituirea nețului actualizat sau, după caz, a prețului de

piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale

finanțelor publice județene și a municipiului București, în temeiul hotărârilor

judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea

prețului actualizat plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare sau, după

caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, calitatea procesuală este conferită

de legea specială, în prezenta speță nefiind aplicabile dispozițiile dreptului comun.

În același sens este și practica judiciară,

instanțele pronunțând în mod consecvent hotărâri prin care obligă Ministerul Finanțelor

Publice să plătească despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Rezultă că, în mod corect, prima instanța

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu

modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.

În concluzie, recurentele au solicitat

admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Stabilind că pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, curtea de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, criticile în acest

sens fiind fondate.

Astfel, în cauză, instanța a fost învestită

cu o acțiune în restituirea prețului de piață al apartamentelor cumpărate de reclamante

în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a admis acțiunea în revendicare promovată

de fostul proprietar. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50¹ din

Legea nr. 10/2001,

Pentru a reține că pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, curtea de apel s-a raportat

la dispozițiile de drept comun din materia obligației de garanție pentru evicțiune,

apreciind că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în materia restituirii prețului apartamentelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece contractul

de vânzare-cumpărare al reclamantelor nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Premisa de la care a pornit curtea de

apel în fundamentarea soluției pronunțate este aceea că admiterea unei acțiuni în

revendicare împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică

o „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, condiție prevăzută

de art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii Ministerului Finanțelor

Publice la restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață al

imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995.

Această premisă este greșită, întrucât

ignoră sensul real al termenului de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare

din cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, în stabilirea căruia, în mod greșit,

curtea de apel nu a făcut o analiză sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel,

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului

actualizat, iar art. 50 alin. (2¹) și art. 50¹ din aceeași lege, prevăd

că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

se restituie prețul de piață al imobilelor.

Art. 20 alin. (2

1

)

din

aceeași lege prevede că „

În cazul în care imobilul a fost

vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni

în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul (…)”. Acest din urmă text, introdus prin Legea

nr. 1/2009, explicitează, așadar, termenul de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare,

prevăzând în mod expres că „desființarea” poate fi urmarea atât a unei acțiuni în

anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Prin urmare, interpretarea

sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de „desființare

a contractelor de vânzare-cumpărare”, folosit în cuprinsul art. 50 al

Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea

de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei

acțiuni în revendicare.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea

și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea

nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de

dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm.

C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele

de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept specialia generalibus

derogant.

Prin urmare, în mod nelegal curtea de

apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor de drept comun în materie de evicțiune,

în raport de care a apreciat asupra calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte

contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, respectiv a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001. Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Așa cum s-a arătat deja, art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au

dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2¹) și art.

50¹ din aceeași lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

Pentru ambele ipoteze, obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice,

sens în care art. 50 alin. (3) prevede că „Restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și (2¹) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent

Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Rezultă că, potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului

actualizat sau, după caz, a prețului de circulație a imobilelor dobândite prin acte

de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate

prin hotărâri judecătorești irevocabile și, în această calitate, el se legitimează

procesual pasiv în cauză.

Raportat la dispozițiile legale enunțate,

participarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice nu se fundamentează pe

ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat

cu sumele de bani constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care,

corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

În consecință, legitimarea procesuală

pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se justifică, în cauză, în temeiul

legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Soluția Curții de Apel privind admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

este, așadar, rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii, ceea ce face

operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât urmare a admiterii excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Curtea de Apel nu a mai intrat în

cercetarea criticilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte urmează ca, în baza

art. 312 alin. (1)-(3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită

recursul declarat de reclamante și să caseze decizia recurată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să analizeze motivele de

apel vizând fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele

H.D. și H.V. împotriva deciziei civile nr. 89 din 02 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.