ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 409/08.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad a hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin schimbarea încadrării juridice din rechizitoriu și a art. 5 din C. pen.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și inculpatul B..

Prin decizia penală nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinței penale nr. 409/08.12.2021 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței penale nr. 409/08.12.2021 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

A fost desființată sentința apelată numai în ceea ce îl privește pe inculpatul A. și rejudecând:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II a și lit. b) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a- II a și lit. b) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a constatat decăzut inculpatul din dreptul de a fi fondator, administrator, director, sau reprezentant legal al unei societăți ce funcționează în condițiile Legii nr. 31/1990, până la data reabilitării sale.

În baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969, a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate inculpatului A. pe o perioadă de 7 ani termen de încercare, stabilit în condițiile prevăzute de art. 862 din C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969 a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune Arad, căruia i se încredințează supravegherea;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 404 din C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 864 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului pe durata termenului de încercare.

În baza art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 25 din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 1349 din C. civ. și art. 1382 din C. civ., a obligat inculpatul A., în solidar cu inculpatul B., la plata sumei de 225.446 RON daune materiale, la care s-au adăugat majorări și penalități de întârziere până la data plății integrale a prejudiciului, către partea civilă DGRFP Timișoara - AJF Arad.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumelor datorate cu titlul de daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1500 RON cheltuieli judiciare către stat în primă instanță.

A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

În esență, s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de administrator de fapt al S.C. C. S.R.L. (alături de inculpatul B.), a dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății și în declarația depusă la organul fiscal teritorial (declarația privind TVA - D300) a unor cheltuieli fictive - reprezentând achiziții de boia de ardei de la D. S.R.L. (în baza facturii fiscale nr. x/30.01.2011 - vol. II, fila x) și E. S.R.L. (în baza facturii fiscale nr. x/31.01.2011 - f. x), ambele cu sediul social în București, având drept scop deducerea în mod nelegal a TVA, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în sumă de 225.446,40 RON.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpat A. a solicitat, admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurată și să dispună, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., iar, în subsidiar, în rejudecare, pe latură penală, achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

De asemenea, pe latura civilă, a solicitat să se dispună lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile, în temeiul art. 448 alin. (2) rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, apărarea a apreciat că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

În acest context, a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia penală nr. 41/RC pronunțată la data de 02.02.2017 în dosarul nr. x/2016, în care s-a reținut:

"Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune."

Făcând o scurtă considerație cu privire la analiza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea a susținut că, prima instanță a făcut o apreciere corectă atunci când a reținut că "raportat la acuzațiile aduse, conduita inculpatului nu îndeplinește condițiile tipicității obiective a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată" (p. 12 din sentință), cu toate că, în mod greșit, a dispus achitarea inculpatului în temeiul lit. c) a art. 16 alin. (1) din C. proc. pen. în loc de lit. b) teza I a aceluiași articol.

Pe de altă parte, având în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel, apărarea a apreciat că fapta care a stat la baza condamnării inculpatului nu se circumscrie elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală, putând fi calificată cel mult ca o complicitate la infracțiunea respectivă.

Astfel, prin Decizia nr. 21/06.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a lămurit problema încadrării juridice a infracțiunii de evaziune fiscală comisă în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, reținându-se următoarele:

"Rezultă, în mod indubitabil, faptul că elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menționat anterior, se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au avut o existență reală pentru că nu au fost determinate de operațiuni reale ori în evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive. Prin acțiunea sa făptuitorul alterează conținutul evidențelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanță, facturi fiscale ori chitanțe, evidențiind cheltuieli care nu au o existență reală ori operațiuni fictive".

Mai departe, conform literaturii de specialitate, înțelesul noțiunii de "evidențiere" presupune de regulă 4 acte de executare: redactarea unui document justificativ fals, evidențierea operațiunii nereale sau fictive din documentul justificativ fals în registrele contabile, elaborarea situațiilor contabile recapitulative pe baza acestor date distorsionate și depunerea unor declarații fiscale viciate.

Or, în concret, în cauză s-a dovedit prin raportul de constatare criminalistică faptul că autorul facturilor false a fost numita F., însă față de aceasta s-a dispus clasarea cauzei, apreciindu-se că nu a comis fapta cu vinovăție, iar cel care s-a ocupat de contabilitate a fost contabilul societății, numitul G., singura persoană cu care acesta a discutat fiind inculpatul B. (care a și recunoscut această împrejurare în propriile declarații), documentele contabile ale societății fiind aduse de către inculpatul B. sau de persoanele desemnate de acesta, iar nu de către inculpatul A..

Așadar, fapta care i se reține inculpatului, respectiv cea de a dicta conținutul facturilor, se circumscrie actelor premergătoare infracțiunii, astfel că, în ipoteza consumării infracțiunii, aceste acte nu îl pot plasa decât cel mult în sfera complicilor la infracțiune, fiind vorba despre o complicitate anterioară.

Sub acest aspect, apărarea a precizat că prima instanță a reținut, în mod corect, în considerentele hotărârii de achitare că "actele preparatorii sunt anterioare începerii executării hotărârii de a săvârși o infracțiune intenționată și în principiu nu sunt pedepsibile. Specific actelor preparatorii este împrejurarea că nu se execută acțiuni ce conturează elementul material al laturii obiective a infracțiunii, ci doar activități menite să pregătească executarea" (p. 13 din sentință).

În plus, apărarea a solicitat să se constate că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a fost cercetat și pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, însă prin rechizitoriu s-a dispus clasarea cauzei sub acest aspect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Conform doctrinei de drept penal, spre deosebire de autor, complicele nu intervine cu acte de executare, limitându-se la a furniza un ajutor de natură materială sau intelectuală autorului sau coautorilor. Având în vedere dispozițiile legii penale privitoare la participație, în doctrina penală relevantă s-au făcut următoarele aprecieri:

"Avem rezerve față de susținerea din doctrina noastră potrivit căreia constituie acte de executare și acele acte «care, fără a fi făcut parte din acțiunea tipică descrisă de norma de incriminare, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin contribuția sa, coautorul înlătură obstacolele din calea acțiunii autorului, înlesnind acestuia săvârșirea faptei». În primul rând, o contribuție care doar înlesnește unei alte persoane săvârșirea faptei tipice este ab initio un act de complicitate, potrivit art. 48 C. pen. În al doilea rând, măsura determinantă în care o acțiune sau inacțiune a altei persoane contribuie la comiterea faptei tipice nu este relevantă pentru calificarea acelei acțiuni drept act de coautorat. În practică sunt multe situații în care aportul unei persoane se dovedește indispensabil pentru comiterea faptei și totuși acest aport rămâne în sfera complicității. Spre exemplu, un angajat al unei bănci furnizează autorului codul numeric cu care deschide ușa de acces în încăperea unde sunt depozitate valorile. Chiar dacă se dovedește că, în lipsa acestuia cod, autorul nu ar fi reușit niciodată să deschidă ușa și să sustragă banii, angajatul băncii nu devine coautor, ci rămâne complice la infracțiunea de furt.

Așadar, decisivă nu este importanța contribuției agentului în cauză, ci posibilitatea ca ea să fie inclusă în sfera actelor de executare. De aceea, pentru a decide în mod corect dacă o contribuție reprezintă coautorat sau complicitate, este util să ne imaginăm că ea ar fi aparținut unui autor unic. Dacă, în acest caz, actul respectiv era suficient pentru a reține o tentativă în sarcina autorului unic, vom fi în prezența unui act de coautorat. Dacă, dimpotrivă, în ipoteza comiterii de către autorul unic, actul nu era susceptibil de calificare ca tentativă, înseamnă că suntem în prezența unui act de complicitate".

Așa cum a fost reținută starea de fapt de către instanța de apel, raportată la ansamblul probator administrat în apel, apărarea a solicitat să se constate că nu a rezultat în niciun mod comiterea de către inculpat a infracțiunii de evaziune fiscală, în calitate de autor.

Or, din moment ce nu a reieșit din nicio probă implicarea inculpatului dincolo de acțiunea de dictare a conținutului facturilor false, apărarea a apreciat că fapta se circumscrie complicității la infracțiunea de evaziune fiscală.

De asemenea, apărarea a solicitat să se aibă în vedere faptul că inculpatul B. a recunoscut acuzația, uzând de procedura simplificată, în declarații recunoscând faptul că a fost persoana care a ținut legătura cu contabilul societății și a predat direct sau prin persoane interpuse evidența contabilă primară alterată societății care ținea contabilitatea, aspect ce a fost probat și prin declarația martorului G., astfel că, din perspectiva calității de administrator de fapt reținută în ceea ce îl privește, calitatea acestuia de autor al infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 este dincolo de orice dubiu.

Deopotrivă, reținerea și în ceea ce îl privește pe inculpatul A., a calității de administrator de fapt, așa cum a arătat instanța de apel, în contextul în care inculpatul B. a recunoscut și i s-a dovedit implicarea în evidențierea în contabilitatea societății a unor cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, nu atrage în niciun mod răspunderea penală a inculpatului A. în calitate de autor al infracțiunii imputate.

În concluzie, având în vedere că ambilor inculpați li s-a reținut calitatea de administratori de fapt, de către instanța de apel, iar inculpatul B. și-a asumat în integralitate acțiunea elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nereținându-se coautoratul în ceea ce îl privește pe inculpatul A., apărarea a susținut că, este exclusă, în mod indubitabil, comiterea acestei infracțiuni în calitate de autor de către acesta din urmă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 23 mai 2022, sub nr. x/2019, fixându-se termen pentru verificarea admisibilității în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 21 iunie 2022.

Prin încheierea din data de 21 iunie 2022, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., iar pe cea prev. de lit. c) a art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., numai în limita criticilor vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2055, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare recurată, deoarece, în opinia recurentului, nu se poate stabili tipicitatea faptei din perspectiva subiectului activ, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, doar în limitele anterior menționate, și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul fixat, 4 octombrie 2022, s-au luat concluziile apărătorului ales al inculpatului și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind fidel redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală corespund faptei reținute în concret în sarcina recurentului inculpat.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, recurentul inculpat A., în perioada 2009-2010, a înființat mai multe societăți comerciale prin intermediul cărora a desfășurat diverse activități comerciale, fie în mod direct, fie prin persoane interpuse, în special prin intermediul inculpatului B., cunoștință de-a sa (care este/a fost cercetat în mai multe dosare ale Parchetului de pe lângă Tribunalului Arad, fiind condamnat pentru comiterea unor fapte de evaziune fiscală care se află în concurs de infracțiuni cu prezenta faptă care face obiectul dosarului nr. x/2015).

În acest sens, instanța de apel a făcut trimitere la declarațiile martorului H., administratorul de drept al societății, care a precizat că, "în luna decembrie 2010 a fost abordat de către vecinul său, inculpatul Puica, care l-a rugat să înființeze o societate comercială pe numele său cu scopul de a desfășura activități comerciale. El a acceptat oferta, contra unor sume de bani, dar ulterior nu a mai avut nicio legătură cu această societate comercială și nu cunoaște persoanele care au desfășurat operațiuni prin intermediul S.C. C. S.R.L..

Inculpatul B. a precizat că, în realitate, S.C. C. S.R.L. a fost înființată la inițiativa inculpatului A.. Martorul H. avea doar calitatea de administrator de drept, fără însă a putea lua decizii privind conducerea societății, doar inculpatul A. hotărând modul cum funcționa firma.

Practic, inculpatul B. a învederat organelor judiciare că inculpatul A. administra, în fapt, S.C. C. S.R.L..

Aceleași aspecte au fost relatate și de martorul F., fosta soție a inculpatului B., aceasta precizând că de administrarea S.C. C. S.R.L. se ocupa inculpatul A..

La rândul său, martorul I., angajat al S.C. C. S.R.L., a precizat că inculpatul A. a înființat S.C. C. S.R.L., prin intermediul unei alte persoane ce figura ca administrator în drept, respectiv martorul H..

Martorul a mai precizat că inculpatul A. era implicat activ în operațiunile societății, toate problemele inerente funcționării firmei fiind discutate cu acesta sau, în lipsa sa, cu inculpatul Puica".

S-a mai reținut în cuprinsul deciziei recurate că, instanța de apel a avut în vedere și declarațiile martorului J. care a menționat că "inculpații Puica și A. erau interesați să găsească oameni pe numele cărora să înființeze societăți comerciale. În acest context l-au găsit pe H. care, în schimbul unei sume de bani, a acceptat să devină administrator de drept la S.C. C. S.R.L.. Martorul a mai precizat că H. nu s-a ocupat niciun moment de administrarea în fapt a societății, aceasta fiind condusă de inculpații A. și Puica".

Curtea de apel a mai arătat că, în evidența contabilă a S.C. C. S.R.L. au fost înregistrate achiziții de mărfuri de pe teritoriul național. Astfel, în contabilitate au fost înregistrate două facturi - în valoare de 582.403,2 RON fiecare emise de S.C. D. S.R.L. București și S.C. E. S.R.L. București, însă cele două facturi nu au fost niciodată achitate, iar în realitate operațiunile atestate nu au existat niciodată.

Deopotrivă, s-au avut în vedere declarațiile martorilor K., administrator al S.C. D. S.R.L., și L., administrator al S.C. E. S.R.L., aceștia precizând că "societățile pe care le reprezentau nu au desfășurat niciodată relații comerciale cu S.C. C. S.R.L. și nu au cunoștință de modalitatea în care facturile respective au ajuns în posesia reprezentanților S.C. C. S.R.L..

În același sens, pot fi observate și notele de constatare întocmite de Garda Financiară, secția Municipiului București la data de 01.07.2011 .

Practic aceste operațiuni de achiziție a unor cantități de 22.800 kg de boia de ardei roșu (două operațiuni) nu sunt tranzacții economice reale. S.C. C. S.R.L. a simulat achiziția de pe piața națională cu TVA a celor 45.600 kg de boia de ardei pretins livrate de S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., cu scopul de a deduce TVA înscrisă în documentele justificative de livrare și a o compensa cu taxa pe valoare adăugată de plată datorată la buget în urma operațiunilor de livrare pe teritoriul național a mărfurilor provenite din achizițiile intracomunitare realizate.

Totodată, pentru a scădea scriptic din gestiunea societății cantitatea de boia fictiv achiziționată, S.C. C. S.R.L. a simulat livrarea acestei cantități către cumpărătorul M. din Ungaria, în regim de scutire la plata TVA, operațiune de asemenea fictivă.

În acest sens pot fi observate declarațiile martorilor N. și O., reprezentanți ai M. din Ungaria, care au precizat că societatea din Ungaria nu a achiziționat și nu a comandat mărfuri de tipul celor menționate în documentele ridicate de la S.C. C. S.R.L., produsul respectiv (boia de ardei) nefiind compatibil cu activitatea societății."

Sintetizând, instanța de apel a apreciat că inculpații B. și A., în calitate de administratori de fapt ai S.C. C. S.R.L., au organizat o operațiune având drept scop fraudarea bugetului statului. În acest sens, la indicațiile inculpatului A., martora F. a întocmit două facturi nereale care atestau împrejurarea că S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. au vândut către S.C. C. S.R.L. o cantitate totală de 45.600 kg de boia de ardei contra sumei totale de 1.164.806 RON. Această achiziție a fost una simulată, scopul fiind acela de a deduce TVA înscrisă în documentele justificative de livrare și a o compensa cu taxa pe valoare adăugată de plată datorată la buget în urma operațiunilor de livrare pe teritoriul național a mărfurilor provenite din achizițiile intracomunitare realizate.

Ulterior, pentru a scădea scriptic din gestiunea societății cantitatea de boia fictiv achiziționată, inculpatul B. a întocmit o factură, un aviz de însoțire a mărfii și CMR nereale, prin care atesta o altă operațiune nereală, respectiv vânzarea către o societate din Ungaria a întregii cantități de boia pretins achiziționată din România.

În această modalitate cei doi inculpați au fraudat bugetul de stat cu suma de 225.446 RON reprezentând TVA dedus în baza unor documente justificative nereale.

Din modul de descriere a situației de fapt, astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv, rezultă că au fost evidențiate operațiuni fictive, cu finalitatea înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli deductibile pentru a diminua baza de impozitare a profitului, cu scopul eludării obligației fiscale stabilite de textul de lege care, în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, în măsură să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale care revin bugetului statului.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În ceea ce privește noțiunea de operațiune fictivă, art. 2 lit. f) din același act normativ o definește ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.

A evidenția în documente contabile operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au corespondent în realitatea obiectivă.

Elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menționat anterior, se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au o reflectare exactă în realitate, nu au fost determinate de operațiuni reale ori au la bază operațiuni fictive.

Prin acțiunea sa, făptuitorul alterează conținutul evidențelor contabile, documentelor legale, cu relevanță, facturi fiscale ori chitanțe, realizând cheltuieli nereale ori operațiuni fictive.

Înregistrarea operațiunilor fictive constituie infracțiune dacă a avut ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, scopul fiind atașat laturii obiective a infracțiunii.

Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că există corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracțiunii și a existenței prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilit cu caracter definitiv, că paguba adusă bugetului de stat, prin infracțiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecății în cauză, a fost creată prin dispunerea înregistrării în evidențele contabile de operațiuni fictive de către recurentul inculpat A..

Astfel, mecanismul achizițiilor efectuate anterior s-a bazat pe operațiuni comerciale formale, lipsite însă de conținut economic și fără corespondență obiectivă în ce privește serviciile menționate în facturile fiscale și contravaloarea acestora, presupus a fi plătită.

Or, s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că achizițiile cuprinse în facturile de cheltuieli nu au la bază operațiuni reale, concluzie argumentată pe interpretarea ansamblului materialului probator administrat în cauză. Totodată, s-a reținut că facturile și operațiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, respectiv că bunurile menționate în contracte și facturile fiscale nu au fost furnizate.

Deopotrivă, contrar susținerilor inculpatului A., instanța de apel a reținut în sarcina acestuia săvârșirea, în forma autoratului, a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, având ca rezultat un prejudiciu în cuantum de 225.446 RON, reprezentând TVA-ul dedus în baza unor documente justificative nereale.

De altfel, ceea ce critică în realitate recurentul este greșita încadrare juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată, aspect care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu poate fi cenzurat prin intermediul motivului de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât este atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Nici criticile referitoare la lipsa calității de subiect activ calificat a inculpatului A. nu pot fi primite, de vreme ce instanța de apel a reținut, pe baza materialului probator administrat în cauză, că nu poate fi tăgăduită calitatea de administrator în fapt al societății S.C. C. S.R.L..

În cauză, instanța de apel a reținut că probele administrate dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. alături de inculpatul B. au exercitat conducerea S.C. C. S.R.L., aceștia acționând în numele și în interesul acestei societăți, prin întregul lor comportament urmărind sustragerea societății de la plata taxelor și impozitelor datorate.

Ca urmare, raportat la această situație factuală reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și care nu mai poate fi reexaminată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, Înalta Curte constată că recurentul A., care a efectuat acte de administrare a societății, întrunește condițiile pentru a fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că subiect activ al infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Legea nu condiționează această infracțiune de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății. Prin urmare, subiect activ poate fi atât administratorul de drept, cât și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor aceștia urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (deciziile nr. 272 din 28 ianuarie 2013 și nr. 204/RC din 17 mai 2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicate pe site-ul www.x.ro).

În același sens, este și jurisprudența Curții Constituționale, care, prin decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017 (paragraful 27) a statuat că "subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală poate fi orice persoană, aspect care rezultă din modalitatea de reglementare a acestei infracțiuni și din interpretarea sa în ansamblul dispozițiilor legale referitoare la activitățile din domeniul fiscal."

În ceea ce privește celelalte critici invocate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în susținerea acestora, recurentul s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, încercând să acrediteze ideea că nu s-a putut stabili că a dispus martorei F. să completeze facturile fictive pe de o parte, iar pe de altă parte nici că a dispus înregistrarea în evidența contabilă a societății și în declarația depusă la organul fiscal teritorial a unor cheltuieli fictive.

Înalta Curte observă, astfel, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că, prin susținerile referitoare la lipsa elementului material și a calității speciale cerute autorului infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, inculpatul A. contestă, în realitate, situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuție prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondența dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, și conținutul legal al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatelor, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Așadar, fondul criticilor invocate de recurentul inculpat - referitoare la neîntrunirea conținutului juridic al infracțiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementelor constitutive - nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la concluzia inexistenței faptei penale și la o soluție de achitare a inculpatului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 4 octombrie 2022.

GGC - MM