ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4209/2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 septembrie 2021, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României și au solicitat suspendarea unor dispoziții - mai jos indicate - din Hotărârea de Guvern nr. 932/2021, publicată în Monitorul Oficial al Românei nr. 866/09.09.2021, partea I, modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 895/17.09.2021, partea I și prin Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 913/23.09.2021, ca fiind nelegale prin desființarea drepturilor fundamentale prin îngrădirile, condiționările și discriminările pe care le impun, raportat la orice tip de activitate socială ce ar putea fi desfășurată de persoane titulare a dreptului de a desfășura respectiva activitate, discriminări între persoanele vaccinate și netestate și persoanele nevaccinate și prin care se instituie practic interdicția exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, în ceea ce privește:

- art. 4 din Anexa 2 la Hotărârea nr. 932/2021 astfel cum a fost modificată de Hotărârea de Guvern nr. 990/2021 și Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021;

- art. 1 din Anexa 3 la Hotărârea de Guvern nr. 932/2021 astfel cum a fost modificată de Hotărârea de Guvern nr. 990/2021 și Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021 - punctele 8/1, 11, 12, 12/1, 13, 20, 21, 22, 23, 23/1, 24, 27, 27/1, 30, 30/1, 33/1, art. 2, art. 6 punctele 3, 3/1, 4, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 13

1

(acesta din urmă prin raportare la art. 3 din Regulamentele Uniunii Europene 2021-953 și 2021-954, care prevăd certificatul digital numai în vederea circulației și nu pentru restrângerea unor drepturi fundamentale), până la soluționarea acțiunii în anularea acelorași dispoziții.

La data de 15 octombrie 2021, Ministerul Afacerilor Interne a înaintat la dosar cerere de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României, aceasta fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 137/2020 și art. 61 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., motivată de faptul că Ministerul Afacerilor Interne are calitatea de inițiator al actului normativ contestat și, totodată, are atribuții concrete în executarea dispozițiilor prevăzute în actul administrativ și răspunde de respectarea măsurilor dispuse în acesta. În aceste condiții, în raport de dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată în prezenta cauză.

La data de 19 octombrie 2021, reclamantele au depus, în temeiul dispozițiilor art. 204 Cod procedură, Modificare și Completare la acțiunea introductivă, în sensul că, alături de petitul de suspendare - au solicitat, prin completarea acțiunii introductive - și anularea actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, precum și anularea Hotărârii de Guvern nr. 1050/2.10.2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 943 din 2.10.2021.

Astfel, urmare a sus-menționatei Modificări, obiectul acțiunii de față a devenit următorul:

- Anularea Hotărârii de Guvern nr. 932/2021 publicate în Monitorul oficial nr. 866/09.09.2021, partea I și a Hotărârii de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul oficial nr. 895/17.09.2021 partea I, a Hotărârii de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul oficial nr. 913/23.09.2021 precum și a Hotărârii de Guvern nr. 1050/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 943 din 2.10.2021 pentru modificarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 932/2021.

- Suspendarea efectelor Hotărârii de Guvern nr. 932/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 866/09.09.2021, partea I și a Hotărârii de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 895/17.09.2021 partea I, a Hotărârii de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 913/23.09.2021, precum și a Hotărârii de Guvern nr. 1050/2021 publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 943 din 2.10.2021 pentru modificarea Anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 932/2021.

Totodată, prin Completarea înaintată la dosar la aceeași dată, reclamantele au precizat că, alături de petitele menționate în modificarea anterioară, datorită intervenirii unei noi hotărâri de guvern, au înțeles să completeze cererea și să solicite și anularea în întregime a Hotărârii de Guvern nr. 1090/06.10.2021, privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2021, reclamantele au depus la dosar un înscris, prin care au arătat că înțeleg să-și restrângă obiectul acțiunii doar la anularea Hotărârii de Guvern nr. 1090/6.10.2021, cu privire la care nu s-a dispus încă anularea.

Prin sentința nr. 98 din data de 9 decembrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității și lipsei de interes; a admis acțiunea așa cum a fost restrânsă de reclamantele B. și A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, intervenient în interesul pârâtului fiind Ministerul Afacerilor Interne; a anulat Hotărârea de Guvern nr. 1090/2021 și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul formulat, recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurentul a invocat nelegalitatea soluției dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare H.G. nr. 1090/2021, din două perspective:

Pe de o parte, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere injustiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii.

Dat fiind faptul că, la momentul soluționării cauzei - 09.12.2021, hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare, aceasta producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că intimatele - reclamante nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare a actului administrativ.

Pe de altă parte, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant, fiind realizată astfel distincția dintre contenciosul subiectiv și contenciosul obiectiv.

Trecând peste faptul că intimatele - reclamante nu au invocat motive de nelegalitate concrete în ceea ce privește hotărârea de Guvern contestată, limitându-se la afirmații de ordin general, rară susținere, nici nu arată care este interesul propriu, particular, vătămat, motivele invocate având un caracter general.

Prima instanță a aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind legitimarea persoanelor fizice de a invoca încălcarea unui interes legitim public, deși art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 stabilește regula conform căreia persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar.

A mai susținut recurentul - pârât că, din analiza considerentelor sentinței supuse controlului judiciar, se constată faptul că instanța de fond a dispus anularea în totalitate a Hotărârii de Guvern nr. 1090/2021, fără însă să efectueze un control de legalitate al tuturor dispozițiilor cuprinse în actul contestat, limitându-se să indice că "întreaga reglementare este discriminatorie în spiritul ei".

Întrucât instanța de fond nu oferă un minim de argumente care să susțină raționamentul logico-juridic adoptat, hotărârea fiind, așadar, nemotivată, apreciază că devine incident și motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reținute de către prima instanță, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 1090/2021 au fost emise în limitele constituționale, și a celor permise de Legea nr. 55/2020, actele administrative fiind temeinice și legale.

Consideră că instanța a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Procedând la o analiză din oficiu pentru măsurile cuprinse în hotărârile de Guvern contestate, în modalitatea în care a procedat judecătorul în prezenta cauză, pe de o parte au fost depășite limitele învestirii, iar pe de altă parte, au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., sus-citat.

Instanța trebuia să ia act de faptul că argumentele invocate de către reclamante sunt argumente cu caracter general care nu permit verificarea în concret a respectării exigențelor Constituției, și a actelor normative de nivel superior în baza cărora au fost emise, ci sunt aprecieri proprii cu caracter generic și nedovedite.

Astfel cum a indicat anterior, instanța a analizat actul administrativ în întregime, chiar dacă, în cauză, nu s-a invocat și dovedit o vătămare în raport de toate măsurile dispuse, rezultând astfel că au fost depășite limitele învestirii.

În fine, a mai arătat recurentul că nu există discriminare când instituirea unor criterii "este justificată obiectiv de un scop legitim". Ținerea sub control a numărului de cazuri și sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie "un scop legitim".

Pe de altă parte, scopul activității de vaccinare a populației este asigurarea dreptului la sănătate individuală și colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidității, invalidității și a mortalității prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmărește asigurarea sănătății indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase.

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că prin măsurile adoptate, s-au pus în aplicare dispozițiile Regulamentului (UE) 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14.06.2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19, preluate în dreptul intern prin implementarea "Sistemul 'informatic integrat de eliberare și verificare a certificatelor digitale ale UE privind COVID-19"(SII-CDC) și stabilirea cadrului național prin care sunt utilizate certificatele digitale ale Uniunii Europene privind COVID-19 pe teritoriul României pentru atestarea vaccinării, testării sau vindecării titularilor.

3.2. Prin recursul formulat, recurentul - intervenient accesoriu Ministerul Afacerilor Interne a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - intervenient a expus aceleași critici și argumente ca și recurentul - pârât Guvernul României.

În plus față de acesta, a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către intimatele-reclamante, pentru lipsa procedurii prealabile, a fost respinsă în mod greșit.

Astfel, instanța de fond a apreciat că atât timp cât hotărârea de Guvern contestată a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, devin incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raționament cu care nu este însă de acord.

Soluția primei instanțe este nelegală, întrucât a extins efectele dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și asupra actelor administrative cu caracter normativ, care, dat fiind specificul acestora, se supun dispozițiilor Legii nr. 24/2000, fiind astfel incident art. 58 alin. (1) potrivit căruia "După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea."

Așadar, în privința actelor administrative normative, "revocarea" îmbracă formele specifice naturii actului, mai sus enumerate, astfel că argumentul prezentat de către instanța de judecată nu are fundament legal, întrucât în privința unui act normativ pot interveni evenimente legislative specifice, ca urmare a formulării și admiterii unei plângeri prealabile.

În opinia recurentului, în ceea ce privește obligativitatea formulării plângerii prealabile în cazul actului normativ, aceasta subzistă chiar și după modificările aduse dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin Legea nr. 212/25.07.2018, prin introducerea alin. (5) la textul de lege indicat, excepția reglementată prin alineatul nou introdus vizând actele administrative cu caracter individual.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.

Se reține că, în cauza dedusă judecății, s-a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 1090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că intimatele-reclamante justifică interes în susținerea prezentului recurs.

Astfel, în condițiile în care reclamantele au formulat acțiunea introductivă pe calea prevăzută de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, în calitate de persoane vătămate, arătând că nu sunt persoane vaccinată și că în acest context are restricții în ceea ce privește libertatea de circulație și acces la activități și locuri publice, fără a avea o altă alternativă, deși vaccinarea nu este o obligație fundamentală, fiindu-le astfel afectate drepturile și interesele legitime, este evident că acestea au îndreptățirea și, totodată, posibilitatea de a iniția prezentul demers judiciar, justificat, în principal ca urmare a efectelor juridice pe care le-a produs actul normativ atacat în perioada în care a fost în vigoare asupra drepturilor lor fundamentale și a interesului legitim din perspectiva restricțiilor stabilite prin intermediul măsurilor dispuse în anexele la Hotărârea de Guvern contestată.

Pe de altă parte, este de observat că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanța judecătorească și după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condițiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalității sale, în acest sens statuându-se și în jurisprudența instanței de contencios constituțional și în jurisprudența instanței europene.

Așadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii acțiunii și anulării actului, întrucât acesta și-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului și după momentul ieșirii din vigoare.

În atare situație, reținând că, deși Hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de chemare în judecată pe temeiul lipsei de interes a reclamantelor în susținerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare.

De asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile a fost legal respinsă, în cauză fiind incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 392/2021. Deși nu poate fi reținută exceptarea prevăzută de art. 7 (5) din Legea nr. 554/2004, o astfel de exceptare de la îndeplinirea procedurii prealabile trebuie considerată aplicabilă în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 932/2021.

Prin această decizie, Curtea Constituțională a subliniat necesitatea unei intervenții legislative care să asigure exercitarea în mod efectiv a dreptului de acces la justiție, apreciind că dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu răspund exigențelor soluționării urgente a acțiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungește sau se încetează starea de alertă, precum și a ordinelor de aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă.

Instanța de control judiciar constată că nu poate fi primit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Analizând hotărârea atacată și din această perspectivă, se observă că judecătorul fondului a efectuat o analiză a cauzei, un examen riguros al susținerilor reclamantelor în referire la nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în ceea ce privește măsurile dispuse de autoritățile publice, expunându-și raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția și argumentând care sunt motivele pentru care a considerat că măsurile luate nu urmăresc un scop legitim.

De asemenea, din analiza sentinței recurate rezultă fără dubiu faptul că judecătorul de primă instanță a analizat condiția interesului din perspectiva acestor cerințe și a evaluat acest aspect raportat la susținerile reclamantelor referitoare la legalitatea din perspectiva drepturilor fundamentale pe care le-ar încălca și a prejudiciilor de natură a le produce.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurenții-pârâți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe neputând conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta este fondat, instanța de fond făcând o greșită interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute elemente de nelegalitate ale hotărârii de guvern, reclamantele neprezentând motive apte să conducă la anularea acestui act administrativ contestat.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, hotărârea de guvern fiind emisă în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluției situației epidemiologice naționale, dar și internaționale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităților publice să intervină eficient și cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuție.

Hotărârea de Guvern contestată cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 și nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale și jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție.

Așadar, actul normativ care face obiectul acțiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici.

Prin același act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurentul-reclamant s-a avut în vedere evaluarea menținerii unui răspuns adecvat situației de urgență determinată de răspândirea noului Coronavirus.

În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârea de guvern a cărei legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, față de care H.G. contestată reprezintă doar act de aplicare.

Așadar, Hotărârea de Guvern a cărei legalitate este analizată de instanța de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) și lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite" și "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activității unor instituții sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) și d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d) instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiții, actul normativ atacat este adoptat cu respectarea Legii 55/2020, acesta fiind emis de legiuitor ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităților statului, luarea unor măsuri de protejare a populației din România, fiind știut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăți cetățenești.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, Înalta Curte reține că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgență, cât și în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituția României, în măsura art. 53 din Constituție care prevede că "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

Conform normei juridice referite, trei condiții cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiții legalmente corecte, în contextul stării de urgență:

Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înțelege orice act normativ care este accesibil și previzibil.

În situația de față, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților în stare de urgență nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestată, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial.

Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile și libertățile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătății și siguranța publică. Convenția europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și imparțialității puterii.

Și această condiție este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii și împiedicării răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV2.

Ingerința trebuie să fie necesară și proporțională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinței, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puțin vastă în funcție de dreptul în cauză. Jurisprudența Curții europene cere ca ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporționalității pe care o face Curtea europeană ține cont de existența nevoii sociale imperioase, or, în speță, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligației ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătății publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinii, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public și protejarea sănătății publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reține că persoanele care dețin certificatul covid în cele trei forme, în comparație cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situații comparabile, existând situații diferite, adică persoane care sunt în situații deosebite, raportat la pericol și, prin urmare, sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantele A. și B., ca neîntemeiată, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ. să admită cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne; de asemenea, va păstra în rest dispozițiile sentinței recurate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României și de recurentul - intervenient accesoriu Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței nr. 98 din data de 9 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamantele A. și B., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Păstrează în rest dispozițiile sentinței recurate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.