ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 25.03.2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1512/2014

HOTĂRÂRE
25.03.2014
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1512/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 22 mai 2012, reclamanta SC I.S.A. SRL a chemat în judecată pârâta A.N.A.R.C.

solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de pârâtă, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii

a arătat că prin art. 1 al deciziei a fost obligată la plata tarifului de monitorizare

datorat la încetarea calității de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice,

în cuantum de 4.400 RON având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie

2009 în care a avut calitatea de furnizor, de 3.320.198 RON.

Reclamanta a mai arătat

că decizia este întemeiată pe un act normativ care nu era în vigoare la momentul

adoptării deciziei, intrând în vigoare aproape 2 ani mai târziu, iar cifra de afaceri

de 3.320.198 RON nu este aferentă prestării serviciilor de comunicații.

Pârâta a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii precizând că O.U.G. nr. 111/2011 era

în vigoare la data emiterii deciziei contestate.

Prin sentința

nr. 4470 din data de 3 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată

de reclamanta SC I.S.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.R.C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, s-a reținut, cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamantă,

privind aplicarea unui act normativ care nu era în vigoare la data emiterii, că

decizia contestată a fost emisă la data de 26 aprilie 2012, dată la care era în

vigoare O.U.G. nr. 111/2011, care a fost publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011,

intrând în vigoare la data publicării.

S-a reținut că persoanele

care și-au exprimat intenția de a furniza rețele sau servicii de comunicații electronice,

autorizate în acest sens, dobândesc toate drepturile și obligațiile reglementate

de legislația aplicabilă în materie, dobândirea acestora nefiind condiționată de

prestarea efectivă a serviciilor pentru care a fost obținută autorizația care le

conferă calitatea de furnizor al acestor servicii.

Astfel, a constatat instanța

de fond că exprimarea intenției de a furniza rețele sau servicii de comunicații

electronice, urmată de emiterea autorizației în acest sens, determină dobândirea

de către titularul autorizației a drepturilor și obligațiilor ce revin acestor furnizori,

una dintre obligații fiind cea prevăzută de art. 481 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002

(în vigoare în perioada în care reclamanta a avut calitatea de furnizor).

Curtea de apel a mai reținut

că ambele acte normative, O.U.G. nr. 79/2002 și O.U.G. nr. 111/2011 stabilesc că,

pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice exclusiv pentru

nevoi proprii, nu este necesară autorizarea în conformitate cu dispozițiile legale

în vigoare în perioada furnizării acestora, astfel că din momentul autorizării și

dobândirii calității de furnizor îi revin reclamantei, toate drepturile și obligațiile

prevăzute de legislația incidentă în materie.

Referitor la critica formulată,

în sensul că cifra de afaceri obținută în 2009, de 3.320.198 RON nu este aferentă

prestării serviciilor de comunicații, cifra de afaceri aferentă acestor servicii

fiind zero, s-au avut în vedere dispozițiile art. 485 din O.U.G. nr. 79/2002 potrivit

cărora persoanele prevăzute la art. 48

1

și la art. 48

3

alin. (1) și alin. (6) pot solicita, în vederea determinării tarifului, luarea în

considerare a veniturilor rezultate din furnizarea de rețele sau de servicii de

comunicații electronice ori din furnizarea de servicii poștale, în locul cifrei

de afaceri, prevederile art. 48

1

-48

4

aplicându-se în mod corespunzător.

De asemenea, s-a reținut

art. 488 din aceeași ordonanță stabilește că procedura de aplicare a prevederilor

art. 481-art. 487 se stabilește prin decizie a președintelui A.N.R.C.T.I., fiind

emisă Decizia președintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 privind procedura de determinare

a anumitor obligații financiare ale furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații

electronice și ale furnizorilor de servicii poștale către A.N.R.C.T.I., care la

art. 5 alin. (1), alin. (4) și alin. (6) prevede că, în vederea determinării obligațiilor

financiare către A.N.R.C.T.I. în funcție de o altă bază de calcul decât cifra de

afaceri, furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice și furnizorii

de servicii poștale persoane juridice vor înregistra în evidența contabilă veniturile

din activitățile de furnizare de rețele sau servicii de comunicații electronice

ori de servicii poștale potrivit reglementărilor contabile în vigoare, pe baza facturilor

care atestă prestarea serviciilor respective, iar transmiterea declarației privind

veniturile obținute din activități de furnizare de rețele sau servicii de comunicații

electronice și/sau de servicii poștale și a centralizatorului situațiilor lunare

privind veniturile obținute din activități de furnizare de rețele sau servicii de

comunicații electronice și/sau de servicii poștale, are ca efect determinarea obligațiilor

financiare către A.N.R.C.T.I. în funcție de cifra de afaceri.

De asemenea au fost reținute

și dispozițiile art. 8 alin. (4) din aceeași decizie și art. 7 alin. (5).

În concluzie, față de

înscrisurile depuse la dosar, s-a constatat că reclamanta nu și-a exprimat opțiunea

de a-i fi calculat tariful în funcție de veniturile obținute din activitatea de

comunicații electronice, depunând pârâtei situația privind cifra de afaceri realizată

în perioada 1 ianuarie 2009-31 iulie 2009, deși a avut calitatea de furnizor de

rețele sau servicii de comunicații electronice doar începând cu data de 1

februarie 2009.

S-a reținut că, prin

notificarea A.N.C.O.M. din 8 septembrie 2009 i s-a comunicat reclamantei că trebuie

să trimită documente privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31

ianuiarie 2009, pentru a scade din cifra de afaceri la 31 iulie 2009 veniturile

obținute în ianuarie 2009, lună în care nu a avut calitatea de furnizor, în caz

contrar, în conformitate cu art. 483 alin. (3) din O.U.G. nr. 79/2002 și art. 8

alin. (3) din Decizia președintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007, urmând a fi stabilită

obligația de plată a tarifului de monitorizare anual, ca și cum nu ar fi încetat

calitatea de furnizor.

În raport de împrejurarea

că reclamanta nu și-a exprimat opțiunea de a i se calcula tariful în funcție de

veniturile obținute din activitatea de comunicații electronice, s-a constatat că

în mod legal a avut în vedere pârâta, la emiterea deciziei contestate, cifra de

afaceri realizată de reclamantă în lunile februarie-iulie 2009 în care a avut calitatea

de furnizor.

Curtea de apel a mai reținut

că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful de monitorizare datorat

la încetarea calității de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice

și nu tariful de monitorizare anual la care se referă art. 481 alin. (1) din O.U.G.

nr. 79/2002, iar emiterea deciziei la data de 26 aprilie 2012 a fost determinată

de faptul că reclamanta a comunicat pârâtei la data de 24 aprilie 2012 ultimele

documente ce i-au fost solicitate în mod expres în vederea calculării acestui tarif,

deși potrivit art. 483 din O.U.G. nr. 79/2002 reclamanta avea obligația de a transmite

autorității, odată cu încetarea calității de furnizor, o situație privind cifra

de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate din anul în cursul

căruia are loc încetarea.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC I.S.A. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate

și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

a susținut în esență că, în mod greșit instanța de fond și-a întemeiat hotărârea

pe dispozițiile unui act normativ care nu era în vigoare și nu se aplica perioadei

de referință cuprinsă în decizia atacată, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 111/2011,

care a intrat în vigoare doi ani mai târziu de la data la care a încetat calitatea

de furnizor de servicii de telecomunicații.

Susține recurenta-reclamantă

că pe durata perioadei de referință raporturile juridice obiect al litigiului erau

sub incidența O.U.G. nr. 79/2002, astfel că întemeierea deciziei atacate pe dispozițiile

unui act normativ care a intrat în vigoare doi ani mai târziu; este ilegală și neîntemeiată

încălcându-se principiul neretroactivității legii.

Totodată, recurenta-reclamantă

a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit

calitatea de furnizor începând cu 1 februarie 2009, respectiv din momentul autorizării,

deși calitatea de furnizor de servicii de rețele de comunicații nu se definește

ca efect al autorizării ci al furnizării serviciilor.

Consideră recurenta că

întrucât nu a furnizat servicii de comunicații electronice nici pentru nevoi personale

nici pentru alte entități, aceasta nu a avut obligația de notificare și în consecință

nu datorează nici un tarif de monitorizare.

Intimata A.N.C.O.M. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză

și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, susținând în

esență că decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta-reclamantă a fost obligată

la plata sumei de 4.400 RON reprezentând tariful de monitorizare este legală și

temeinică fiind emisă cu respectarea dispozițiilor și în limitele competențelor

legale.

Examinând sentința atacată

în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât

și în temeiul art. 304

1

formulat în cauză este nefondat.

Recurenta-reclamantă a

sesizat instanța de contencios administrativ prin cererea de chemare în judecată

solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de intimata A.N.A.R.C. prin

care a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității

de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice, în cuantum de 4.400 RON,

având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie 2009, în care

a avut calitatea de furnizor, respectiv suma de 3.320.198 RON.

Astfel cum rezultă din

materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă a fost autorizată

de către intimată prin certificatul de furnizor de rețele sau de servicii de comunicații

electronice din 23 ianuarie 2009, începând cu data de 1 februarie 2009, conform

dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare

a comunicațiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 591/2002,

să furnizez rețele publice de comunicații electronice și servicii de comunicații

electronice destinate publicului.

Prin cererea înregistrată

la A.N.C.O.M. din 28 august 2009 societatea recurentă a renunțat la dreptul de a

furniza toate tipurile de rețele sau de servicii de comunicații electronice pentru

care a fost autorizat prin certificatul tip mai sus menționat, astfel că, în conformitate

cu dispozițiile art. 48

3

din O.U.G. nr. 79/2002 forma în vigoare la momentul

renunțării, avea obligația de a transmite autorității emitente, o situație privind

cifra de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate, din anul în

cursul căruia are loc încetarea, în vederea stabilirii tarifului de monitorizare

datorat.

Întrucât recurenta-reclamantă

și-a îndeplinit parțial această obligație, respectiv a transmis situația privind

cifra de afaceri realizată în perioada 1 iulie 2009-31 iulie 2009 deși avusese calitatea

de furnizor doar începând cu data de 1 februarie 2009, prin notificarea din 8

septembrie 2009 i-au fost solicitate documentele privind cifra de afaceri realizată

în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 2009 pentru a fi scăzută din cifra de afaceri

realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 20069, cifra de afaceri rezultată

la 31 iulie 2009 comunicată anterior, veniturile obținute în ianuarie 2009, luna

în care recurenta nu a avut calitatea de furnizor.

Pe baza acestor documente,

comunicate autorității intimate la data de 24 aprilie 2012, A.N.C.O.M. a emis în

temeiul art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) și alin. (7) din O.U.G. nr. 111/2011,

decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta a fost obligată la plata tarifului

de monitorizare datorat, în cuantum de 4.400 RON.

Susținerile recurentei-reclamante,

potrivit cărora instanța de fond și-ar fi întemeiat decizia pe dispozițiile unui

act normativ care nu era în vigoare și care nu se aplica perioadei de referință,

nu pot fi primite, având în vedere că decizia contestată a fost emisă la data de

26 aprilie 2012, dată la care era în vigoare O.U.G. nr. 111/2011 publicată în

Nu pot fi primite nici

susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de către A.N.C.O.M. a principiului

neretroactivității legii prin emiterea deciziei privind obligarea la plata tarifului

de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor de rețele-servicii de

comunicații electronice.

Astfel, în ceea ce privește

obligația de plată a tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității de

furnizor și modalitatea de calcul a acestuia, erau reglementate atât de dispozițiile

art. 48

1

din O.U.G. nr. 79/2002 în forma în vigoare la data renunțării

de către reclamantă la calitatea de furnizor cât și de dispozițiile art. 126 din

O.U.G. nr. 111/2011.

Aceste dispoziții legale

reglementează în mod expres, atât obligația fiecărui furnizor de a achita un tarif

de monitorizare la încetarea calității, modalitatea de stabilire a acestuia, cât

și documentele pe care furnizorul are obligația să le transmită pentru stabilirea

tarifului de monitorizare, raportat la veniturile obținute din activitățile desfășurate.

Întrucât recurenta-reclamantă

și-a îndeplinit doar parțial obligația de transmitere a documentelor necesare stabilirii

tarifului de monitorizare, acestea fiind transmise abia la data de 24 aprilie 2012,

intimata pârâtă a procedat la emiterea deciziei contestate în baza dispozițiilor

O.U.G. nr. 111/2011 conform art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) și alin. (7),

prevederi care erau similare cu dispozițiile art. 48

3

alin. (1) lit.

a), alin. (2), alin. (6) și a alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002.

În ceea ce privește susținerile

recurentei-reclamante privind încălcarea principiului neretroactivității de către

autoritatea pârâtă prin emiterea deciziei contestate, Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate, decizia contestată fiind emisă în baza actului normativ în vigoare

la data emiterii actului, respectiv O.U.G. nr. 111/2011, conform principiului aplicării

imediate a legii noi, care presupune că legea nouă se aplică nu numai situațiilor

juridice născute după intrarea sa în vigoare, ci și efectelor viitoare ale situațiilor

juridice trecute (facta futura).

Or, în cazul dedus judecății,

deși calitatea de furnizor de servicii a recurentei-reclamante a încetat anterior

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 111/2011, efectele situației juridice create s-au

produs după intrarea în vigoare a noii legii, ca urmare a culpei acesteia, care

a stat în pasivitate, netransmițând în termenul legal documentele solicitate, această

comunicare realizându-se după intrarea în vigoare a legii noi, moment în care s-a

născut dreptul și obligația autorității de a calcula efectiv cuantumul tarifului

de monitorizare datorat la data încetării calității de furnizor.

Nefondate sunt și criticile

formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora sentința ar fi nelegală întrucât

decizia de plată a tarifului de monitorizare ar fi fost emisă deși societatea nu

ar fi avut calitatea de furnizor de rețele de comunicații electronice.

Potrivit art. 4 din Decizia

președintelui A.N.R.C. nr. 1333/2003 privind regimul de autorizare generală pentru

furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice, în vigoare la

data depunerii notificării, „solicitantul care a realizat notificarea în termenul

și în condițiile prevăzute de prezenta decizie, este considerat furnizor de rețele

sau servicii de comunicații electronice, pentru tipurile de rețele ori de servicii

de comunicații electronice indicate în notificare, dobândind drepturile și obligațiile

specifice prevăzute de autorizația generală, pentru tipurile de rețele ori de servicii

de comunicații electronice indicate în notificare de la data indicată în formularul

tip al notificării, ca fiind data estimativă a începerii furnizării tipurilor respective

de rețele sau de servicii”.

Din această perspectivă,

rezultă că persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza rețele sau servicii

de comunicații electronice, fiind autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile

și obligațiile stabilite potrivit legislației aplicabile, dobândirea acestora nefiind

condiționată de prestarea efectivă a serviciilor pentru care furnizorii s-au autorizat

ci de existența unei situații de drept reprezentate de dobândirea calității de furnizor

de rețele au servicii de comunicații electronice.

În ceea ce privește susținerile

recurentei potrivit cărora stabilirea și aplicarea tarifului după data de 15 septembrie

2010 ar fi ilegală nu pot fi primite, întrucât în mod corect instanța de fond a

reținut că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful datorat la încetarea

calității de furnizor și nu tariful de monitorizare anual la care se referă dispozițiile

art. 48

1

din O.U.G. nr. 79/2002.

Recurenta-reclamantă a

criticat sentința atacată și în ceea ce privește reținerea legalității deciziei

atacate sub aspectul stabilirii tarifului în baza cifrei de afaceri obținute de

către SC I.S.A. SRL în 2009 de 3.320.198 RON, care se referă la comerțul cu tonere

și servicii de depanare imprimate, cifra de afaceri aferentă serviciilor de furnizare

internet/telecomunicații fiind egală cu zero lei.

Susținerile recurentei-reclamante

sunt nefondate întrucât potrivit dispozițiilor art. 48

3

din Decizia președintelui

A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 obligația de plată a tarifului de monitorizare în cazul

netransmiterii datelor solicitate, urmează a fi stabilită ca și când nu ar fi încetat

calitatea de furnizor.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală

și temeinică urmând a fi menținută și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge

recursul formulat ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de S.C. ISA S.R.L. împotriva sentinței nr. 4470 din 3 iulie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-06-16
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3539/2011
încetarea acestei calități - ianuarie-aprilie 2009), iar nu în funcție de veniturile acesteia obținute din furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice, având în vedere că SC P. SRL nu a comunicat documentele necesare în con
ÎCCJ 2014-10-14
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3771/2014
ianuarie 2010, înregistrată la A. cu nr. SC-125 din 5 ianuarie 2010, societatea reclamantă a comunicat pârâtei justificarea fundamentării în funcție de costuri a tarifelor percepute de către C. furnizorilor de serviciu universal desemnați.
ÎCCJ 2014-01-24
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 311/2014
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fi
ÎCCJ 2014-10-17
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3873/2014
fond nu a dezlegat una dintre problemele de drept esențiale în prezenta cauză, aceea a inexistenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, precum și aceea a contradicției existente între constatările Curții de Conturi. Intimata-pârâtă
ÎCCJ 2014-03-25
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1511/2014
554/2004 și susținând că în materia contenciosului administrativ Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale și prin autoritățile publice despre care se p
Sursă