ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1512/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 mai 2012, reclamanta SC I.S.A. SRL a chemat în judecată pârâta A.N.A.R.C. solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de pârâtă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii a arătat că prin art. 1 al deciziei a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice, în cuantum de 4.400 RON având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie 2009 în care a avut calitatea de furnizor, de 3.320.198 RON.

Reclamanta a mai arătat că decizia este întemeiată pe un act normativ care nu era în vigoare la momentul adoptării deciziei, intrând în vigoare aproape 2 ani mai târziu, iar cifra de afaceri de 3.320.198 RON nu este aferentă prestării serviciilor de comunicații. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii precizând că O.U.G. nr. 111/2011 era în vigoare la data emiterii deciziei contestate. Prin sentința nr. 4470 din data de 3 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC I.S.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.R.C., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut, cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, privind aplicarea unui act normativ care nu era în vigoare la data emiterii, că decizia contestată a fost emisă la data de 26 aprilie 2012, dată la care era în vigoare O.U.G.

nr. 111/2011, care a fost publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011, intrând în vigoare la data publicării. S-a reținut că persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza rețele sau servicii de comunicații electronice, autorizate în acest sens, dobândesc toate drepturile și obligațiile reglementate de legislația aplicabilă în materie, dobândirea acestora nefiind condiționată de prestarea efectivă a serviciilor pentru care a fost obținută autorizația care le conferă calitatea de furnizor al acestor servicii. Astfel, a constatat instanța de fond că exprimarea intenției de a furniza rețele sau servicii de comunicații electronice, urmată de emiterea autorizației în acest sens, determină dobândirea de către titularul autorizației a drepturilor și obligațiilor ce revin acestor furnizori, una dintre obligații fiind cea prevăzută de art. 481 alin. (1) din O.U.G.

nr. 79/2002 (în vigoare în perioada în care reclamanta a avut calitatea de furnizor). Curtea de apel a mai reținut că ambele acte normative, O.U.G. nr. 79/2002 și O.U.G. nr. 111/2011 stabilesc că, pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice exclusiv pentru nevoi proprii, nu este necesară autorizarea în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în perioada furnizării acestora, astfel că din momentul autorizării și dobândirii calității de furnizor îi revin reclamantei, toate drepturile și obligațiile prevăzute de legislația incidentă în materie. Referitor la critica formulată, în sensul că cifra de afaceri obținută în 2009, de 3.320.198 RON nu este aferentă prestării serviciilor de comunicații, cifra de afaceri aferentă acestor servicii fiind zero, s-au avut în vedere dispozițiile art. 485 din O.U.G.

nr. 79/2002 potrivit cărora persoanele prevăzute la art. 48 1 și la art. 48 3 alin. (1) și alin. (6) pot solicita, în vederea determinării tarifului, luarea în considerare a veniturilor rezultate din furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice ori din furnizarea de servicii poștale, în locul cifrei de afaceri, prevederile art. 48 1 -48 4 aplicându-se în mod corespunzător. De asemenea, s-a reținut că art. 488 din aceeași ordonanță stabilește că procedura de aplicare a prevederilor art. 481-art. 487 se stabilește prin decizie a președintelui A.N.R.C.T.I., fiind emisă Decizia președintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 privind procedura de determinare a anumitor obligații financiare ale furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice și ale furnizorilor de servicii poștale către A.N.R.C.T.I., care la art. 5 alin. (1), alin. (4) și alin. (6) prevede că, în vederea determinării obligațiilor financiare către A.N.R.C.T.I.

în funcție de o altă bază de calcul decât cifra de afaceri, furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice și furnizorii de servicii poștale persoane juridice vor înregistra în evidența contabilă veniturile din activitățile de furnizare de rețele sau servicii de comunicații electronice ori de servicii poștale potrivit reglementărilor contabile în vigoare, pe baza facturilor care atestă prestarea serviciilor respective, iar transmiterea declarației privind veniturile obținute din activități de furnizare de rețele sau servicii de comunicații electronice și/sau de servicii poștale și a centralizatorului situațiilor lunare privind veniturile obținute din activități de furnizare de rețele sau servicii de comunicații electronice și/sau de servicii poștale, are ca efect determinarea obligațiilor financiare către A.N.R.C.T.I.

în funcție de cifra de afaceri. De asemenea au fost reținute și dispozițiile art. 8 alin. (4) din aceeași decizie și art. 7 alin. (5). În concluzie, față de înscrisurile depuse la dosar, s-a constatat că reclamanta nu și-a exprimat opțiunea de a-i fi calculat tariful în funcție de veniturile obținute din activitatea de comunicații electronice, depunând pârâtei situația privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 iulie 2009, deși a avut calitatea de furnizor de rețele sau servicii de comunicații electronice doar începând cu data de 1 februarie 2009. S-a reținut că, prin notificarea A.N.C.O.M.

din 8 septembrie 2009 i s-a comunicat reclamantei că trebuie să trimită documente privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuiarie 2009, pentru a scade din cifra de afaceri la 31 iulie 2009 veniturile obținute în ianuarie 2009, lună în care nu a avut calitatea de furnizor, în caz contrar, în conformitate cu art. 483 alin. (3) din O.U.G. nr. 79/2002 și art. 8 alin. (3) din Decizia președintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007, urmând a fi stabilită obligația de plată a tarifului de monitorizare anual, ca și cum nu ar fi încetat calitatea de furnizor. În raport de împrejurarea că reclamanta nu și-a exprimat opțiunea de a i se calcula tariful în funcție de veniturile obținute din activitatea de comunicații electronice, s-a constatat că în mod legal a avut în vedere pârâta, la emiterea deciziei contestate, cifra de afaceri realizată de reclamantă în lunile februarie-iulie 2009 în care a avut calitatea de furnizor.

Curtea de apel a mai reținut că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice și nu tariful de monitorizare anual la care se referă art. 481 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, iar emiterea deciziei la data de 26 aprilie 2012 a fost determinată de faptul că reclamanta a comunicat pârâtei la data de 24 aprilie 2012 ultimele documente ce i-au fost solicitate în mod expres în vederea calculării acestui tarif, deși potrivit art. 483 din O.U.G. nr. 79/2002 reclamanta avea obligația de a transmite autorității, odată cu încetarea calității de furnizor, o situație privind cifra de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate din anul în cursul căruia are loc încetarea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC I.S.A. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență că, în mod greșit instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe dispozițiile unui act normativ care nu era în vigoare și nu se aplica perioadei de referință cuprinsă în decizia atacată, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 111/2011, care a intrat în vigoare doi ani mai târziu de la data la care a încetat calitatea de furnizor de servicii de telecomunicații. Susține recurenta-reclamantă că pe durata perioadei de referință raporturile juridice obiect al litigiului erau sub incidența O.U.G.

nr. 79/2002, astfel că întemeierea deciziei atacate pe dispozițiile unui act normativ care a intrat în vigoare doi ani mai târziu; este ilegală și neîntemeiată încălcându-se principiul neretroactivității legii. Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit calitatea de furnizor începând cu 1 februarie 2009, respectiv din momentul autorizării, deși calitatea de furnizor de servicii de rețele de comunicații nu se definește ca efect al autorizării ci al furnizării serviciilor. Consideră recurenta că întrucât nu a furnizat servicii de comunicații electronice nici pentru nevoi personale nici pentru alte entități, aceasta nu a avut obligația de notificare și în consecință nu datorează nici un tarif de monitorizare.

Intimata A.N.C.O.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, susținând în esență că decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.400 RON reprezentând tariful de monitorizare este legală și temeinică fiind emisă cu respectarea dispozițiilor și în limitele competențelor legale. Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat. Recurenta-reclamantă a sesizat instanța de contencios administrativ prin cererea de chemare în judecată solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de intimata A.N.A.R.C.

prin care a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor de rețele/servicii de comunicații electronice, în cuantum de 4.400 RON, având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie 2009, în care a avut calitatea de furnizor, respectiv suma de 3.320.198 RON. Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă a fost autorizată de către intimată prin certificatul de furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice din 23 ianuarie 2009, începând cu data de 1 februarie 2009, conform dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 591/2002, să furnizez rețele publice de comunicații electronice și servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Prin cererea înregistrată la A.N.C.O.M. din 28 august 2009 societatea recurentă a renunțat la dreptul de a furniza toate tipurile de rețele sau de servicii de comunicații electronice pentru care a fost autorizat prin certificatul tip mai sus menționat, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 48 3 din O.U.G. nr. 79/2002 forma în vigoare la momentul renunțării, avea obligația de a transmite autorității emitente, o situație privind cifra de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate, din anul în cursul căruia are loc încetarea, în vederea stabilirii tarifului de monitorizare datorat.

Întrucât recurenta-reclamantă și-a îndeplinit parțial această obligație, respectiv a transmis situația privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 iulie 2009-31 iulie 2009 deși avusese calitatea de furnizor doar începând cu data de 1 februarie 2009, prin notificarea din 8 septembrie 2009 i-au fost solicitate documentele privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 2009 pentru a fi scăzută din cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 20069, cifra de afaceri rezultată la 31 iulie 2009 comunicată anterior, veniturile obținute în ianuarie 2009, luna în care recurenta nu a avut calitatea de furnizor. Pe baza acestor documente, comunicate autorității intimate la data de 24 aprilie 2012, A.N.C.O.M.

a emis în temeiul art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) și alin. (7) din O.U.G. nr. 111/2011, decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat, în cuantum de 4.400 RON. Susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanța de fond și-ar fi întemeiat decizia pe dispozițiile unui act normativ care nu era în vigoare și care nu se aplica perioadei de referință, nu pot fi primite, având în vedere că decizia contestată a fost emisă la data de 26 aprilie 2012, dată la care era în vigoare O.U.G. nr. 111/2011 publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de către A.N.C.O.M.

a principiului neretroactivității legii prin emiterea deciziei privind obligarea la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor de rețele-servicii de comunicații electronice. Astfel, în ceea ce privește obligația de plată a tarifului de monitorizare datorat la încetarea calității de furnizor și modalitatea de calcul a acestuia, erau reglementate atât de dispozițiile art. 48 1 din O.U.G. nr. 79/2002 în forma în vigoare la data renunțării de către reclamantă la calitatea de furnizor cât și de dispozițiile art. 126 din O.U.G. nr. 111/2011. Aceste dispoziții legale reglementează în mod expres, atât obligația fiecărui furnizor de a achita un tarif de monitorizare la încetarea calității, modalitatea de stabilire a acestuia, cât și documentele pe care furnizorul are obligația să le transmită pentru stabilirea tarifului de monitorizare, raportat la veniturile obținute din activitățile desfășurate.

Întrucât recurenta-reclamantă și-a îndeplinit doar parțial obligația de transmitere a documentelor necesare stabilirii tarifului de monitorizare, acestea fiind transmise abia la data de 24 aprilie 2012, intimata pârâtă a procedat la emiterea deciziei contestate în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 111/2011 conform art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) și alin. (7), prevederi care erau similare cu dispozițiile art. 48 3 alin. (1) lit. a), alin. (2), alin. (6) și a alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002. În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privind încălcarea principiului neretroactivității de către autoritatea pârâtă prin emiterea deciziei contestate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, decizia contestată fiind emisă în baza actului normativ în vigoare la data emiterii actului, respectiv O.U.G.

nr. 111/2011, conform principiului aplicării imediate a legii noi, care presupune că legea nouă se aplică nu numai situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, ci și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute (facta futura). Or, în cazul dedus judecății, deși calitatea de furnizor de servicii a recurentei-reclamante a încetat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 111/2011, efectele situației juridice create s-au produs după intrarea în vigoare a noii legii, ca urmare a culpei acesteia, care a stat în pasivitate, netransmițând în termenul legal documentele solicitate, această comunicare realizându-se după intrarea în vigoare a legii noi, moment în care s-a născut dreptul și obligația autorității de a calcula efectiv cuantumul tarifului de monitorizare datorat la data încetării calității de furnizor.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora sentința ar fi nelegală întrucât decizia de plată a tarifului de monitorizare ar fi fost emisă deși societatea nu ar fi avut calitatea de furnizor de rețele de comunicații electronice. Potrivit art. 4 din Decizia președintelui A.N.R.C.

nr. 1333/2003 privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice, în vigoare la data depunerii notificării, „solicitantul care a realizat notificarea în termenul și în condițiile prevăzute de prezenta decizie, este considerat furnizor de rețele sau servicii de comunicații electronice, pentru tipurile de rețele ori de servicii de comunicații electronice indicate în notificare, dobândind drepturile și obligațiile specifice prevăzute de autorizația generală, pentru tipurile de rețele ori de servicii de comunicații electronice indicate în notificare de la data indicată în formularul tip al notificării, ca fiind data estimativă a începerii furnizării tipurilor respective de rețele sau de servicii”.

Din această perspectivă, rezultă că persoanele care și-au exprimat intenția de a furniza rețele sau servicii de comunicații electronice, fiind autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile și obligațiile stabilite potrivit legislației aplicabile, dobândirea acestora nefiind condiționată de prestarea efectivă a serviciilor pentru care furnizorii s-au autorizat ci de existența unei situații de drept reprezentate de dobândirea calității de furnizor de rețele au servicii de comunicații electronice. În ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora stabilirea și aplicarea tarifului după data de 15 septembrie 2010 ar fi ilegală nu pot fi primite, întrucât în mod corect instanța de fond a reținut că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful datorat la încetarea calității de furnizor și nu tariful de monitorizare anual la care se referă dispozițiile art. 48 1 din O.U.G.

nr. 79/2002. Recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată și în ceea ce privește reținerea legalității deciziei atacate sub aspectul stabilirii tarifului în baza cifrei de afaceri obținute de către SC I.S.A. SRL în 2009 de 3.320.198 RON, care se referă la comerțul cu tonere și servicii de depanare imprimate, cifra de afaceri aferentă serviciilor de furnizare internet/telecomunicații fiind egală cu zero lei. Susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât potrivit dispozițiilor art. 48 3 din Decizia președintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 obligația de plată a tarifului de monitorizare în cazul netransmiterii datelor solicitate, urmează a fi stabilită ca și când nu ar fi încetat calitatea de furnizor.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică urmând a fi menținută și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. ISA S.R.L. împotriva sentinței nr. 4470 din 3 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014.