LEMOS c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
LEMOS c. FRANCE (CtEDO, 2007)
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
Cererea nr. 22943/02
prezentată de Elias LEMOS
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 29 martie 2007 într-o cameră compusă din:
Dnii B.M. Zupančič, președinte,
C. Bîrsan,
J.-P. Costa,
Dna A. Gyulumyan,
Dnii E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Dna I. Berro-Lefèvre, judecători,
și dl S. Quesada, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 13 iunie 2002,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Elias Lemos, este un resortisant grec, născut în 1947. În prezent este deținut în închisoarea Patras, în Grecia. El este reprezentat în fața Curții de av. E. Papadakis, avocat în Atena. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dna Edwige Belliard, director al Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 decembrie 2005, guvernul grec a fost invitat să prezinte, dacă dorea, observații cu privire la cauză (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din regulament). Acesta nu a răspuns.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Procedura de extrădare
La 19 septembrie 2000, autoritățile elene au adresat autorităților franceze o cerere de extrădare privind reclamantul, care era deținut atunci, începând cu 18 august 2000, la închisoarea Santé, ca urmare a unei cereri de extrădare anterioare emanate de autoritățile italiene.
Armator de cetățenie greacă, a cărui armare navală datează de mai multe generații, i se reproșa reclamantului că ar fi avut în posesia sa, împreună cu alții, în delta fluviului Orinoco, la 13 și 14 august 2000, 3.879 kg de cocaină pe care și-ar fi procurat-o de la furnizori columbieni și venezueleni și care ar fi fost confiscate la fața locului de poliția din Venezuela. În același loc și la aceeași dată, reclamantul ar fi încercat să încarce stupefiantele respective la bordul navei Suerte 1 al cărei proprietar era, pentru a le transporta spre Europa și Statele Unite, tentativă întreruptă de șalupele jandarmeriei venezuelene.
La 19 octombrie 2000, reclamantul a fost interogat de procurorul republicii din Paris și plasat sub mandat de arestare în vederea extrădării.
La 29 noiembrie 2000, procurorul general a procedat la interogarea reclamantului.
O ședință a avut loc la 29 noiembrie 2000 în fața camerei de acuzare a curții de apel din Paris. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2000, aceasta a dispus completarea anchetei (articolul 13 din Convenția europeană de extrădare).
La ședința din 14 martie 2001, s-a făcut notificarea titlului în baza căruia s-a făcut arestarea, precum și a documentelor produse în susținerea cererii de extrădare.
Camera de acuzare a pronunțat hotărârea la 6 iunie 2001.
A constatat mai întâi că reclamantul făcea obiectul a două mandate de arestare emise de un judecător de instrucție din Atena. Faptele care i se reproșau fuseseră săvârșite în Venezuela, în Pireu și în Atena în cursul anului 2000. Capetele de acuzare reținute împotriva reclamantului și care atestau periculozitatea sa erau următoarele: posesie, împreună cu alții, de substanță narcotică de către persoane care nu erau toxicomane, organizare, finanțare, conducere și supraveghere, împreună cu alții, a transportului unei substanțe narcotice de către persoane care nu erau toxicomane, cu circumstanțele că aceste acte fuseseră săvârșite în mod profesionist și obișnuit, pentru a-și procura un venit din care trăia persoana interesată.
Camera de acuzare a constatat de asemenea că reclamantul a recunoscut că cererea de extrădare i se aplica.
Ea a observat de altfel că completarea anchetei permisese să se stabilească faptul că niciun produs stupefiant nu fusese confiscat în mâinile reclamantului sau pe vasul său, astfel încât nu era posibil, în dreptul francez, să se rețină împotriva sa calificarea de deținere ilicită de stupefiante.
Celelalte fapte erau susceptibile să fie calificate în dreptul francez drept tentativă de transport ilicit de stupefiante și conducere și organizare a unei grupări având ca obiect transportul ilicit de stupefiante.
Camera de acuzare a emis un aviz nefavorabil extrădării privind deținerea ilicită de stupefiante, dar favorabil privind celelalte fapte.
Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
El se plângea în special că camera de instrucție nu ținuse cont de faptul că legislația greacă prevedea pedepse minime extrem de ridicate.
Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul.
La 21 noiembrie 2001, Primul Ministru a emis un decret de extrădare împotriva reclamantului, cu excepția faptelor de posesie de substanță narcotică.
La 26 decembrie 2001, reclamantul a prezentat o cale de atac împotriva decretului de extrădare în fața Consiliului de Stat.
Consiliul de Stat a deliberat la 11 septembrie 2002. Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2002, acesta a respins recursul, observând în special că, deși puteau exista diferențe între duratele pedepselor privative de libertate aplicabile respectiv în Grecia și în Franța autorilor acestei infracțiuni, această circumstanță era fără influență asupra legalității decretului atacat.
La 15 noiembrie 2002, reclamantul a fost predat autorităților elene.
De atunci a fost condamnat de un tribunal grec la închisoare pe viață și la 300.000 euro amendă. Un apel împotriva acestei decizii este în prezent pendinte.
Cererile de punere în libertate ale reclamantului
În timpul încarcerării sale, reclamantul a formulat zece cereri de punere în libertate și a formulat trei recursuri împotriva hotărârilor de respingere a cererilor sale.
Cererile datau din 23 octombrie 2000, 5 decembrie 2000, 12 iunie 2001, 18 iulie 2001, 10 octombrie 2001, 22 noiembrie 2001, 24 aprilie 2002, 10 iunie 2002, 22 iulie 2002 și 1 octombrie 2002. Curtea de apel din Paris le-a respins respectiv prin hotărârile din 29 noiembrie 2000, 17 ianuarie 2001, 4 iulie 2001, 5 septembrie 2001, 24 octombrie 2001, 19 decembrie 2001, 5 iunie 2002, 3 iulie 2002, 25 septembrie 2002 (după retrimiterea cauzei la cererea reclamantului) și 13 noiembrie 2002 (după retrimiterea cauzei la cererea reclamantului). Curtea de apel a considerat de fiecare dată că detenția apărea ca singurul mijloc de a garanta menținerea reclamantului la dispoziția justiției, deoarece, în pofida intereselor pe care le deținea pe teritoriul grec și a unei oferte de cazare în Franța, nu oferea garanții reale de prezentare față de Statul solicitant, fiind susceptibil să fugă în străinătate, în special în Venezuela. În ceea ce privește plângerea referitoare la durata detenției, curtea de apel a subliniat că reclamantul nu putea reproșa Franței că aștepta rezultatul recursului său în fața Consiliului de Stat înainte să-l predea Statului grec, această măsură de așteptare fiind doar în interesul său.
Reclamantul a formulat un prim recurs împotriva hotărârii din 5 septembrie 2001, de care a fost decăzut prin hotărârea din 28 noiembrie 2001, pentru că nu depusese un memoriu ampliativ. Al doilea recurs, formulat împotriva hotărârii din 5 iunie 2002, a fost respins la 4 septembrie 2002, iar al treilea, împotriva hotărârii din 25 septembrie 2002, la 14 ianuarie 2003.
B. Dreptul internațional și intern pertinente
Convenția europeană de extrădare, semnată la Paris la 1 decembrie 1957 și intrată în vigoare la 11 mai 1986
Articolul 1 - Obligația de a extrăda
„Părțile Contractante se angajează să-și predea reciproc, conform regulilor și în condițiile stabilite de articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale Părții solicitante.”
Articolul 13 – Completarea informațiilor
„Dacă informațiile comunicate de partea solicitantă se dovedesc insuficiente pentru a permite Părții solicitate să ia o decizie în aplicarea prezentei Convenții, această din urmă parte va solicita completarea informațiilor necesare și va putea stabili un termen pentru obținerea acestor informații.”
Articolul 18 - Predarea extrădatului
(...)
„3. În caz de acceptare [a cererii de extrădare], partea solicitantă va fi informată despre locul și data predării, precum și despre durata detenției suferite în vederea extrădării de către persoana solicitată.”
Legea din 10 martie 1927 referitoare la extrădarea străinilor
Articolul 17
„Dacă avizul motivat al camerei de punere sub acuzare respinge cererea de extrădare, acest aviz este definitiv și extrădarea nu poate fi acordată.”
Articolul 18
„În cazul contrar, ministrul justiției propune, dacă este cazul, semnării Președintelui Republicii, un decret autorizând extrădarea. Dacă, în termen de o lună de la notificarea acestui act, extrădatul nu a fost primit de agenții puterii solicitante, este pus în libertate și nu mai poate fi solicitat pentru aceeași cauză.”
PLÂNGERI
Reclamantul se plânge de durata detenției sale în vederea extrădării și invocă articolul 5 § 1 din Convenție.
Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul invocă un risc pentru viața sa în caz de întoarcere în Grecia.
Reclamantul susține că riscă să nu beneficieze în Grecia de un proces echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție.
ÎN DREPT
În primul rând, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale sub mandat de arestare în vederea extrădării. El invocă articolul 5 § 1 din Convenție a cărui parte pertinentă prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în cazurile următoare și conform căilor legale:
f) dacă este vorba de arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe teritoriu, sau împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.”
Reclamantul pretinde că toată această cauză a fost fabricată împotriva sa de autoritățile americane și elene, ceea ce a repetat în toate cererile sale de punere în libertate. Statul solicitant nu a prezentat niciun fapt care să-l incrimineze în această cauză. Din acest motiv autoritățile franceze au solicitat în mod constant informații suplimentare de la guvernul grec cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa, refuzând totuși să-l elibereze. El susține de altfel că autoritățile franceze au respins, ilegal și fără motivare, cererile sale de punere în libertate considerând că risca să fugă, în timp ce acestea știau că era stabilit profesional în Anglia și că se afla adesea în Franța, deoarece soția sa locuia cu copiii lor la Monaco.
Reclamantul susține că autoritățile franceze au încălcat dispozițiile articolului 18 din legea din 10 martie 1927 referitoare la extrădarea străinilor, deoarece extrădarea nu a fost executată în termenul de o lună de la notificarea decretului de extrădare.
Guvernul susține că durata procedurii în litigiu nu este deloc excesivă și că, în plus, reclamantul a contribuit la prelungirea acesteia. El subliniază că diferitele instanțe sesizate cu cauza au decis în termen scurt și că decizia camerei de acuzare a curții de apel din Paris de a solicita completarea informațiilor a fost luată în interesul reclamantului, după cum reiese din avizul său nefavorabil privind extrădarea acestuia pentru faptele calificate de Statul solicitant drept posesie de substanțe narcotice. Statul pârât nu poate fi tras la răspundere pentru întârzierile cauzate de multiplele căi de atac exercitate de reclamant, fie că este vorba de foarte numeroasele cereri de punere în libertate, de recursul formulat împotriva hotărârii curții de apel din Paris din 6 iunie 2001 sau de recursul în fața Consiliului de Stat în anularea decretului de extrădare.
În ceea ce privește articolul 18 din lege, Guvernul precizează că termenul de o lună curge de la data punerii la dispoziție a persoanei solicitate de către Statul solicitat, dată care este notificată Statului solicitant. Obiectul acestui termen este de a evita din partea Statului solicitant o neglijență în executarea unei proceduri pe care el însuși a inițiat-o. Dacă la o lună după punerea la dispoziție a persoanei solicitate, ea nu a fost primită de Statul solicitant, acesta este considerat că se dezinteresează de cererea sa, iar persoana poate fi pusă în libertate. Această dată este stabilită de Statul solicitat atunci când nu există niciun obstacol la extrădare, în special dacă termenul de atac împotriva decretului de extrădare a expirat sau dacă o cale de atac a fost formulată și judecată.
Curtea consideră că arestarea și detenția în vederea extrădării se justificau în raport cu articolul 5 § 1 f) (a se vedea Guala c. Franței (dec.) nr. 64117/00, 18 martie 2003, și Quinn c. Franței, hotărârea din 22 martie 1995, seria A, nr. 311, p. 19 § 48).
Curtea reamintește în această privință că articolul 5 § 1 f) din Convenție cere mai întâi „legalitatea” detenției, inclusiv respectarea căilor legale. În această materie, Convenția face referire în esență la legislația națională, dar ea cere de asemenea conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea Markert-Davies c. Franței, (dec.), nr. 43180/98 din 29 iunie 1999, Van der Leer c. Țărilor de Jos, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p.12, § 22, și Wassink c. Țărilor de Jos, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 11, § 24).
Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile stabilite la articolul 5 § 1 f) au fost îndeplinite în speță. Totuși, în acest context, în mod normal nu îi revine ei să substituie propria apreciere a faptelor celei a instanțelor interne, mai bine plasate pentru a evalua probele prezentate în fața lor (a se vedea Murray c. Regatului Unit, hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, p. 30, § 68). Într-adevăr, înainte de toate revine instanțelor naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern (Scott c. Spaniei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, fasc. 27, § 57).
În speță, Curtea observă că este incontestabil că o procedură de extrădare era în curs împotriva reclamantului atunci când a fost plasat sub mandat de arestare în vederea extrădării. De altfel, atât camera de acuzare a curții de apel din Paris, cât și Curtea de Casație au verificat și stabilit legalitatea procedurii criticate în raport cu dreptul intern aplicabil.
În aceste condiții, Curtea nu vede niciun motiv care să-i impună să substituie propria apreciere a faptelor celei a instanțelor interne și nu observă nicio aparență de încălcare a articolului 5 § 1 f) din Convenție.
În plus, Curtea reamintește că formularea atât a textului francez, cât și a textului englez al articolului 5 § 1 f) înseamnă că numai desfășurarea procedurii de extrădare justifică privarea de libertate întemeiată pe acest alineat. Rezultă că, dacă procedura nu este condusă de autorități cu diligența cerută, detenția încetează să fie justificată în raport cu articolul 5 § 1 f) (a se vedea Blech c. Franței (dec.), nr. 78074/01, 30 iunie 2005).
În speță, un termen de aproximativ șapte luni și jumătate s-a scurs între plasarea sub mandat de arestare în vederea extrădării (19 octombrie 2000) și hotărârea prin care camera de acuzare a curții de apel din Paris a emis avizul său parțial favorabil extrădării reclamantului (6 iunie 2001). Ea a trebuit anterior să solicite completarea informațiilor (13 decembrie 2000), așa cum prevedea articolul 13 din Convenția europeană de extrădare în scopul protejării persoanei solicitate. Un termen de aproximativ trei luni și jumătate a fost necesar Curții de Casație pentru a respinge recursul reclamantului (18 septembrie 2001). Decretul de extrădare a fost, la rândul său, emis la 21 noiembrie 2001, adică aproximativ două luni după hotărârea Curții de Casație și treisprezece luni după plasarea sub mandat de arestare în vederea extrădării.
Desigur, extrădarea nu a intervenit decât la 15 noiembrie 2002, adică aproape douăsprezece luni după decretul de extrădare. Totuși, Curtea consideră că această perioadă nu este imputabilă autorităților interne, deoarece corespunde recursului în anulare împotriva decretului menționat, formulat de reclamant, care, de altfel, nu se plânge de nicio discontinuitate în tratarea acestei cereri. De altfel, după cum explică Guvernul, reclamantul nu putea fi nici predat autorităților elene, nici pus în libertate atâta timp cât Consiliul de Stat nu se pronunțase.
Nimic din dosar nu demonstrează că autoritățile nu au condus procedura cu diligența cerută.
Cu excepția scurtei întreruperi a procedurii în fața camerei de acuzare a curții de apel din Paris în scopul completării instrucției, observă că durata ansamblului procedurii nu este sensibil diferită de cea din cauza Blech c. Franței citată anterior.
Autoritățile interne au condus deci procedura cu diligența cerută.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Reclamantul consideră că ar fi expus unor „pericole vitale”, contrare articolului 3 din Convenție, dacă ar fi extrădat în Grecia, precum și riscului de a nu beneficia de un proces echitabil (articolul 6 din Convenție). Pentru a-și susține alegația referitoare la articolul 3, el susține că numeroase persoane care au avut legătură cu dosarul au fost eliminate fizic și că dosarul său era instrumentat de un ofițer de poliție care fusese arestat și pus sub urmărire pentru corupție, extorcare de fonduri și falsificare de documente din dosare în cauze similare cu cea a reclamantului.
În ceea ce privește plângerea pe terenul articolului 3, Curtea notează că niciun element nu vine să susțină temerile exprimate de reclamant.
În ceea ce privește articolul 6, Curtea reamintește că o procedură de extrădare nu poartă asupra unei contestații privind drepturi și obligații cu caracter civil, nici asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul articolului 6 din Convenție (Raf c. Spaniei (dec.), nr. 53652/00, CEDO 2000-XI). Totuși, nu este exclus ca o decizie de extrădare să poată în mod excepțional să ridice o problemă pe terenul articolului 6 din Convenție în cazul în care persoana interesată ar fi suferit sau ar risca să sufere o denegare flagrantă de justiție în Statul solicitant (Soering c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 45, § 113, și Einhorn c. Franței (dec.), nr. 71555/01, 16 octombrie 2001). Acesta nu este însă cazul în speță.
Ținând cont de cele de mai sus, de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care era competentă să se pronunțe asupra alegațiilor formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. În consecință, trebuie să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte