- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 martie 2007
- Stat pârât
- FRA
- Concluzia
- Inadmisibil
Lemos împotriva Franței
Traducere în română AI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
Cererea nr. 22943/02 prezentată de Elias LEMOS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 29 martie 2007 într-o cameră compusă din: Dnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, J.-P. Costa, Dna A. Gyulumyan, Dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, Dna I. Berro-Lefèvre, judecători, și dl S. Quesada, grefier de secție, Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 13 iunie 2002, Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, dl Elias Lemos, este un resortisant grec, născut în 1947. În prezent este deținut în închisoarea Patras, în Grecia.
El este reprezentat în fața Curții de av. E. Papadakis, avocat în Atena. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dna Edwige Belliard, director al Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 decembrie 2005, guvernul grec a fost invitat să prezinte, dacă dorea, observații cu privire la cauză (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din regulament). Acesta nu a răspuns. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura de extrădare La 19 septembrie 2000, autoritățile elene au adresat autorităților franceze o cerere de extrădare privind reclamantul, care era deținut atunci, începând cu 18 august 2000, la închisoarea Santé, ca urmare a unei cereri de extrădare anterioare emanate de autoritățile italiene.
Armator de cetățenie greacă, a cărui armare navală datează de mai multe generații, i se reproșa reclamantului că ar fi avut în posesia sa, împreună cu alții, în delta fluviului Orinoco, la 13 și 14 august 2000, 3.879 kg de cocaină pe care și-ar fi procurat-o de la furnizori columbieni și venezueleni și care ar fi fost confiscate la fața locului de poliția din Venezuela. În același loc și la aceeași dată, reclamantul ar fi încercat să încarce stupefiantele respective la bordul navei Suerte 1 al cărei proprietar era, pentru a le transporta spre Europa și Statele Unite, tentativă întreruptă de șalupele jandarmeriei venezuelene. La 19 octombrie 2000, reclamantul a fost interogat de procurorul republicii din Paris și plasat sub mandat de arestare în vederea extrădării.
La 29 noiembrie 2000, procurorul general a procedat la interogarea reclamantului. O ședință a avut loc la 29 noiembrie 2000 în fața camerei de acuzare a curții de apel din Paris. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2000, aceasta a dispus completarea anchetei (articolul 13 din Convenția europeană de extrădare). La ședința din 14 martie 2001, s-a făcut notificarea titlului în baza căruia s-a făcut arestarea, precum și a documentelor produse în susținerea cererii de extrădare. Camera de acuzare a pronunțat hotărârea la 6 iunie 2001. A constatat mai întâi că reclamantul făcea obiectul a două mandate de arestare emise de un judecător de instrucție din Atena.
Faptele care i se reproșau fuseseră săvârșite în Venezuela, în Pireu și în Atena în cursul anului 2000. Capetele de acuzare reținute împotriva reclamantului și care atestau periculozitatea sa erau următoarele: posesie, împreună cu alții, de substanță narcotică de către persoane care nu erau toxicomane, organizare, finanțare, conducere și supraveghere, împreună cu alții, a transportului unei substanțe narcotice de către persoane care nu erau toxicomane, cu circumstanțele că aceste acte fuseseră săvârșite în mod profesionist și obișnuit, pentru a-și procura un venit din care trăia persoana interesată. Camera de acuzare a constatat de asemenea că reclamantul a recunoscut că cererea de extrădare i se aplica.
Ea a observat de altfel că completarea anchetei permisese să se stabilească faptul că niciun produs stupefiant nu fusese confiscat în mâinile reclamantului sau pe vasul său, astfel încât nu era posibil, în dreptul francez, să se rețină împotriva sa calificarea de deținere ilicită de stupefiante. Celelalte fapte erau susceptibile să fie calificate în dreptul francez drept tentativă de transport ilicit de stupefiante și conducere și organizare a unei grupări având ca obiect transportul ilicit de stupefiante. Camera de acuzare a emis un aviz nefavorabil extrădării privind deținerea ilicită de stupefiante, dar favorabil privind celelalte fapte. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
El se plângea în special că camera de instrucție nu ținuse cont de faptul că legislația greacă prevedea pedepse minime extrem de ridicate. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul. La 21 noiembrie 2001, Primul Ministru a emis un decret de extrădare împotriva reclamantului, cu excepția faptelor de posesie de substanță narcotică. La 26 decembrie 2001, reclamantul a prezentat o cale de atac împotriva decretului de extrădare în fața Consiliului de Stat. Consiliul de Stat a deliberat la 11 septembrie 2002. Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2002, acesta a respins recursul, observând în special că, deși puteau exista diferențe între duratele pedepselor privative de libertate aplicabile respectiv în Grecia și în Franța autorilor acestei infracțiuni, această circumstanță era fără influență asupra legalității decretului atacat.
La 15 noiembrie 2002, reclamantul a fost predat autorităților elene. De atunci a fost condamnat de un tribunal grec la închisoare pe viață și la 300.000 euro amendă. Un apel împotriva acestei decizii este în prezent pendinte. 2. Cererile de punere în libertate ale reclamantului În timpul încarcerării sale, reclamantul a formulat zece cereri de punere în libertate și a formulat trei recursuri împotriva hotărârilor de respingere a cererilor sale.
Cererile datau din 23 octombrie 2000, 5 decembrie 2000, 12 iunie 2001, 18 iulie 2001, 10 octombrie 2001, 22 noiembrie 2001, 24 aprilie 2002, 10 iunie 2002, 22 iulie 2002 și 1 octombrie 2002. Curtea de apel din Paris le-a respins respectiv prin hotărârile din 29 noiembrie 2000, 17 ianuarie 2001, 4 iulie 2001, 5 septembrie 2001, 24 octombrie 2001, 19 decembrie 2001, 5 iunie 2002, 3 iulie 2002, 25 septembrie 2002 (după retrimiterea cauzei la cererea reclamantului) și 13 noiembrie 2002 (după retrimiterea cauzei la cererea reclamantului). Curtea de apel a considerat de fiecare dată că detenția apărea ca singurul mijloc de a garanta menținerea reclamantului la dispoziția justiției, deoarece, în pofida intereselor pe care le deținea pe teritoriul grec și a unei oferte de cazare în Franța, nu oferea garanții reale de prezentare față de Statul solicitant, fiind susceptibil să fugă în străinătate, în special în Venezuela.
În ceea ce privește plângerea referitoare la durata detenției, curtea de apel a subliniat că reclamantul nu putea reproșa Franței că aștepta rezultatul recursului său în fața Consiliului de Stat înainte să-l predea Statului grec, această măsură de așteptare fiind doar în interesul său. Reclamantul a formulat un prim recurs împotriva hotărârii din 5 septembrie 2001, de care a fost decăzut prin hotărârea din 28 noiembrie 2001, pentru că nu depusese un memoriu ampliativ.
Al doilea recurs, formulat împotriva hotărârii din 5 iunie 2002, a fost respins la 4 septembrie 2002, iar al treilea, împotriva hotărârii din 25 septembrie 2002, la 14 ianuarie 2003. B. Dreptul internațional și intern pertinente 1. Convenția europeană de extrădare, semnată la Paris la 1 decembrie 1957 și intrată în vigoare la 11 mai 1986 Articolul 1 - Obligația de a extrăda „Părțile Contractante se angajează să-și predea reciproc, conform regulilor și în condițiile stabilite de articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale Părții solicitante.” Articolul 13 – Completarea informațiilor „Dacă informațiile comunicate de partea solicitantă se dovedesc insuficiente pentru a permite Părții solicitate să ia o decizie în aplicarea prezentei Convenții, această din urmă parte va solicita completarea informațiilor necesare și va putea stabili un termen pentru obținerea acestor informații.” Articolul 18 - Predarea extrădatului (...) „3.
În caz de acceptare [a cererii de extrădare], partea solicitantă va fi informată despre locul și data predării, precum și despre durata detenției suferite în vederea extrădării de către persoana solicitată.” 2. Legea din 10 martie 1927 referitoare la extrădarea străinilor Articolul 17 „Dacă avizul motivat al camerei de punere sub acuzare respinge cererea de extrădare, acest aviz este definitiv și extrădarea nu poate fi acordată.” Articolul 18 „În cazul contrar, ministrul justiției propune, dacă este cazul, semnării Președintelui Republicii, un decret autorizând extrădarea. Dacă, în termen de o lună de la notificarea acestui act, extrădatul nu a fost primit de agenții puterii solicitante, este pus în libertate și nu mai poate fi solicitat pentru aceeași cauză.” PLÂNGERI 1. Reclamantul se plânge de durata detenției sale în vederea extrădării și invocă articolul 5 § 1 din Convenție.
2. Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul invocă un risc pentru viața sa în caz de întoarcere în Grecia. 3. Reclamantul susține că riscă să nu beneficieze în Grecia de un proces echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție. ÎN DREPT 1. În primul rând, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale sub mandat de arestare în vederea extrădării. El invocă articolul 5 § 1 din Convenție a cărui parte pertinentă prevede: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în cazurile următoare și conform căilor legale: f) dacă este vorba de arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe teritoriu, sau împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.” Reclamantul pretinde că toată această cauză a fost fabricată împotriva sa de autoritățile americane și elene, ceea ce a repetat în toate cererile sale de punere în libertate.
Statul solicitant nu a prezentat niciun fapt care să-l incrimineze în această cauză. Din acest motiv autoritățile franceze au solicitat în mod constant informații suplimentare de la guvernul grec cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa, refuzând totuși să-l elibereze. El susține de altfel că autoritățile franceze au respins, ilegal și fără motivare, cererile sale de punere în libertate considerând că risca să fugă, în timp ce acestea știau că era stabilit profesional în Anglia și că se afla adesea în Franța, deoarece soția sa locuia cu copiii lor la Monaco. Reclamantul susține că autoritățile franceze au încălcat dispozițiile articolului 18 din legea din 10 martie 1927 referitoare la extrădarea străinilor, deoarece extrădarea nu a fost executată în termenul de o lună de la notificarea decretului de extrădare.
Guvernul susține că durata procedurii în litigiu nu este deloc excesivă și că, în plus, reclamantul a contribuit la prelungirea acesteia. El subliniază că diferitele instanțe sesizate cu cauza au decis în termen scurt și că decizia camerei de acuzare a curții de apel din Paris de a solicita completarea informațiilor a fost luată în interesul reclamantului, după cum reiese din avizul său nefavorabil privind extrădarea acestuia pentru faptele calificate de Statul solicitant drept posesie de substanțe narcotice. Statul pârât nu poate fi tras la răspundere pentru întârzierile cauzate de multiplele căi de atac exercitate de reclamant, fie că este vorba de foarte numeroasele cereri de punere în libertate, de recursul formulat împotriva hotărârii curții de apel din Paris din 6 iunie 2001 sau de recursul în fața Consiliului de Stat în anularea decretului de extrădare.
În ceea ce privește articolul 18 din lege, Guvernul precizează că termenul de o lună curge de la data punerii la dispoziție a persoanei solicitate de către Statul solicitat, dată care este notificată Statului solicitant. Obiectul acestui termen este de a evita din partea Statului solicitant o neglijență în executarea unei proceduri pe care el însuși a inițiat-o. Dacă la o lună după punerea la dispoziție a persoanei solicitate, ea nu a fost primită de Statul solicitant, acesta este considerat că se dezinteresează de cererea sa, iar persoana poate fi pusă în libertate. Această dată este stabilită de Statul solicitat atunci când nu există niciun obstacol la extrădare, în special dacă termenul de atac împotriva decretului de extrădare a expirat sau dacă o cale de atac a fost formulată și judecată.
Curtea consideră că arestarea și detenția în vederea extrădării se justificau în raport cu articolul 5 § 1 f) (a se vedea Guala c. Franței (dec.) nr. 64117/00, 18 martie 2003, și Quinn c. Franței, hotărârea din 22 martie 1995, seria A, nr. 311, p. 19 § 48). Curtea reamintește în această privință că articolul 5 § 1 f) din Convenție cere mai întâi „legalitatea” detenției, inclusiv respectarea căilor legale.
În această materie, Convenția face referire în esență la legislația națională, dar ea cere de asemenea conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea Markert-Davies c. Franței, (dec.), nr. 43180/98 din 29 iunie 1999, Van der Leer c. Țărilor de Jos, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p.12, § 22, și Wassink c. Țărilor de Jos, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 11, § 24). Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile stabilite la articolul 5 § 1 f) au fost îndeplinite în speță.
Totuși, în acest context, în mod normal nu îi revine ei să substituie propria apreciere a faptelor celei a instanțelor interne, mai bine plasate pentru a evalua probele prezentate în fața lor (a se vedea Murray c. Regatului Unit, hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, p. 30, § 68). Într-adevăr, înainte de toate revine instanțelor naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern (Scott c. Spaniei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, fasc. 27, § 57). În speță, Curtea observă că este incontestabil că o procedură de extrădare era în curs împotriva reclamantului atunci când a fost plasat sub mandat de arestare în vederea extrădării. De altfel, atât camera de acuzare a curții de apel din Paris, cât și Curtea de Casație au verificat și stabilit legalitatea procedurii criticate în raport cu dreptul intern aplicabil.
În aceste condiții, Curtea nu vede niciun motiv care să-i impună să substituie propria apreciere a faptelor celei a instanțelor interne și nu observă nicio aparență de încălcare a articolului 5 § 1 f) din Convenție. În plus, Curtea reamintește că formularea atât a textului francez, cât și a textului englez al articolului 5 § 1 f) înseamnă că numai desfășurarea procedurii de extrădare justifică privarea de libertate întemeiată pe acest alineat.
Rezultă că, dacă procedura nu este condusă de autorități cu diligența cerută, detenția încetează să fie justificată în raport cu articolul 5 § 1 f) (a se vedea Blech c. Franței (dec.), nr. 78074/01, 30 iunie 2005). În speță, un termen de aproximativ șapte luni și jumătate s-a scurs între plasarea sub mandat de arestare în vederea extrădării (19 octombrie 2000) și hotărârea prin care camera de acuzare a curții de apel din Paris a emis avizul său parțial favorabil extrădării reclamantului (6 iunie 2001). Ea a trebuit anterior să solicite completarea informațiilor (13 decembrie 2000), așa cum prevedea articolul 13 din Convenția europeană de extrădare în scopul protejării persoanei solicitate.
Un termen de aproximativ trei luni și jumătate a fost necesar Curții de Casație pentru a respinge recursul reclamantului (18 septembrie 2001). Decretul de extrădare a fost, la rândul său, emis la 21 noiembrie 2001, adică aproximativ două luni după hotărârea Curții de Casație și treisprezece luni după plasarea sub mandat de arestare în vederea extrădării. Desigur, extrădarea nu a intervenit decât la 15 noiembrie 2002, adică aproape douăsprezece luni după decretul de extrădare. Totuși, Curtea consideră că această perioadă nu este imputabilă autorităților interne, deoarece corespunde recursului în anulare împotriva decretului menționat, formulat de reclamant, care, de altfel, nu se plânge de nicio discontinuitate în tratarea acestei cereri.
De altfel, după cum explică Guvernul, reclamantul nu putea fi nici predat autorităților elene, nici pus în libertate atâta timp cât Consiliul de Stat nu se pronunțase. Nimic din dosar nu demonstrează că autoritățile nu au condus procedura cu diligența cerută. Cu excepția scurtei întreruperi a procedurii în fața camerei de acuzare a curții de apel din Paris în scopul completării instrucției, observă că durata ansamblului procedurii nu este sensibil diferită de cea din cauza Blech c. Franței citată anterior. Autoritățile interne au condus deci procedura cu diligența cerută. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. 2. Reclamantul consideră că ar fi expus unor „pericole vitale”, contrare articolului 3 din Convenție, dacă ar fi extrădat în Grecia, precum și riscului de a nu beneficia de un proces echitabil (articolul 6 din Convenție).
Pentru a-și susține alegația referitoare la articolul 3, el susține că numeroase persoane care au avut legătură cu dosarul au fost eliminate fizic și că dosarul său era instrumentat de un ofițer de poliție care fusese arestat și pus sub urmărire pentru corupție, extorcare de fonduri și falsificare de documente din dosare în cauze similare cu cea a reclamantului. În ceea ce privește plângerea pe terenul articolului 3, Curtea notează că niciun element nu vine să susțină temerile exprimate de reclamant. În ceea ce privește articolul 6, Curtea reamintește că o procedură de extrădare nu poartă asupra unei contestații privind drepturi și obligații cu caracter civil, nici asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul articolului 6 din Convenție (Raf c. Spaniei (dec.), nr. 53652/00, CEDO 2000-XI).
Totuși, nu este exclus ca o decizie de extrădare să poată în mod excepțional să ridice o problemă pe terenul articolului 6 din Convenție în cazul în care persoana interesată ar fi suferit sau ar risca să sufere o denegare flagrantă de justiție în Statul solicitant (Soering c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 45, § 113, și Einhorn c. Franței (dec.), nr. 71555/01, 16 octombrie 2001). Acesta nu este însă cazul în speță. Ținând cont de cele de mai sus, de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care era competentă să se pronunțe asupra alegațiilor formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. În consecință, trebuie să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
Requête n o 22943/02 présentée par Elias LEMOS contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 mars 2007 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, C. Bîrsan, J.-P. Costa, M me A. Gyulumyan, MM. E. Myjer, David Thór Björgvinsson, M me I. Berro-Lefèvre, juges, et de M. S. Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 juin 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Elias Lemos, est un ressortissant grec, né en 1947. Il est actuellement détenu à la prison de Patras, en Grèce.
Il est représenté devant la Cour par M e E. Papadakis, avocat à Athènes. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. Le 12 décembre 2005, le gouvernement grec a été invité à présenter, s’il le désirait, des observations sur l’affaire (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement). Celui-ci n’a pas répondu. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure d’extradition Le 19 septembre 2000, les autorités grecques adressèrent aux autorités françaises une demande d’extradition concernant le requérant qui était alors détenu, depuis le 18 août 2000, à la maison d’arrêt de la Santé suite à une demande d’extradition antérieure émanant des autorités italiennes.
Armateur de nationalité grecque dont l’armement naval remonte à plusieurs générations, il était reproché au requérant d’avoir eu en sa possession, conjointement avec d’autres, dans le delta du fleuve Orénoque, les 13 et 14 août 2000, 3 879 kg de cocaïne qu’il se serait procurés auprès de fournisseurs colombiens et vénézuéliens et qui auraient été saisis sur place par la police du Venezuela. Au même endroit et à la même date, le requérant aurait tenté de charger lesdits stupéfiants à bord du navire Suerte 1 dont il était propriétaire afin de les acheminer vers l’Europe et les Etats ‑ Unis, tentative interrompue par les vedettes de la gendarmerie vénézuélienne. Le 19 octobre 2000, le requérant fut interrogé par le procureur de la République de Paris et placé sous écrou extraditionnel.
Le 29 novembre 2000, le procureur général procéda à l’interrogatoire du requérant. Une audience eut lieu le 29 novembre 2000 devant la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris. Par un arrêt du 13 décembre 2000, celle-ci ordonna un complément d’enquête (article 13 de la Convention européenne d’extradition). A l’audience du 14 mars 2001, notification fut faite du titre, en vertu duquel l’arrestation avait été faite, ainsi que des pièces produites à l’appui de la demande d’extradition. La chambre d’accusation rendit son arrêt le 6 juin 2001. Elle constata tout d’abord que le requérant faisait l’objet de deux mandats d’arrêt délivrés par un juge d’instruction d’Athènes.
Les faits qui lui étaient reprochés avaient été commis au Venezuela, au Pirée et à Athènes au courant de l’année 2000. Les griefs retenus contre le requérant et témoignant de sa dangerosité étaient les suivants : possession, conjointement avec d’autres, de substance narcotique par des personnes non toxicomanes, organisation, financement, direction et surveillance, conjointement avec d’autres, du transport d’une substance narcotique par des personnes non toxicomanes, avec ces circonstances que ces actes avaient été commis par profession et par habitude, pour se procurer un revenu dont l’intéressé vivait. La chambre d’accusation constata également que le requérant avait reconnu que la demande d’extradition s’appliquait à lui.
Elle releva par ailleurs que le complément d’information avait permis d’établir qu’aucun produit stupéfiant n’avait été saisi entre les mains du requérant ou sur son bateau, qu’il n’était donc pas possible, en droit français, de retenir à son encontre la qualification de détention illicite de stupéfiants. Les autres faits étaient susceptibles d’être qualifiés en droit français de tentative de transport illicite de stupéfiants et de direction et organisation d’un groupement ayant pour objet le transport illicite de stupéfiants. La chambre d’accusation émit un avis défavorable à l’extradition sur la détention illicite de stupéfiants, mais favorable concernant les autres faits. Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.
Il se plaignait notamment de ce que la chambre de l’instruction n’avait pas tenu compte du fait que la législation grecque prévoyait des peines minima extrêmement élevées. Par un arrêt du 18 septembre 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Le 21 novembre 2001, le Premier Ministre prit un décret d’extradition à l’encontre du requérant, à l’exclusion des faits de possession de substance narcotique. Le 26 décembre 2001, le requérant présenta un recours contre le décret d’extradition devant le Conseil d’Etat. Le Conseil d’Etat délibéra le 11 septembre 2002. Par un arrêt du 2 octobre 2002, il rejeta le recours en relevant notamment que, s’il pouvait exister des différences entre les durées de peines privatives de liberté encourues respectivement en Grèce et en France par les auteurs de cette infraction, cette circonstance était sans influence sur la légalité du décret attaqué.
Le 15 novembre 2002, le requérant fut remis aux autorités grecques. Il a depuis lors été condamné par un tribunal grec à la réclusion à perpétuité et à 300 000 euros d’amende. Un appel contre cette décision est actuellement pendant. 2. Les demandes de mise en liberté du requérant Pendant son incarcération, le requérant formula dix demandes de mise en liberté et forma trois pourvois à l’encontre d’arrêts de rejet de ses demandes. Les demandes dataient des 23 octobre 2000, 5 décembre 2000, 12 juin 2001, 18 juillet 2001, 10 octobre 2001, 22 novembre 2001, 24 avril 2002, 10 juin 2002, 22 juillet 2002 et 1 er octobre 2002. La cour d’appel de Paris les rejeta respectivement pas ses arrêts des 29 novembre 2000, 17 janvier 2001, 4 juillet 2001, 5 septembre 2001, 24 octobre 2001, 19 décembre 2001, 5 juin 2002, 3 juillet 2002, 25 septembre 2002 (après renvoi de l’affaire à la demande du requérant) et 13 novembre 2002 (après renvoi de l’affaire à la demande du requérant).
La cour d’appel estima à chaque fois que la détention apparaissait comme l’unique moyen de garantir le maintien du requérant à la disposition de la justice, car en dépit des intérêts qu’il détenait sur le territoire grec et d’une offre d’hébergement en France, il n’offrait pas de réelles garanties de représentation vis-à-vis de l’Etat requérant, étant susceptible de s’enfuir à l’étranger, notamment au Venezuela. Quant au grief tiré de la durée de la détention, la cour d’appel souligna que le requérant ne saurait faire grief à la France d’attendre le résultat de son recours devant le Conseil d’Etat pour le livrer à l’Etat grec, cette mesure d’attente étant dans son seul intérêt. Le requérant forma un premier pourvoi en cassation contre l’arrêt du 5 septembre 2001, dont il fut déchu par arrêt du 28 novembre 2001, faute d’avoir déposé un mémoire ampliatif.
Le deuxième pourvoi, formé contre l’arrêt du 5 juin 2002, fut rejeté le 4 septembre 2002 et le troisième, contre l’arrêt du 25 septembre 2002, le 14 janvier 2003. B. Le droit international et interne pertinents 1. Convention européenne d’extradition, signée à Paris le 1 er décembre 1957 et entrée en vigueur le 11 mai 1986 Article 1 - Obligation d’extrader « Les Parties Contractantes s’engagent à se livrer réciproquement, selon les règles et sous les conditions déterminées par les articles suivants, les individus qui sont poursuivis pour une infraction ou recherchés aux fins d’exécution d’une peine ou d’une mesure de sûreté par les autorités judiciaires de la Partie requérante.
» Article 13 – Complément d’information « Si les informations communiquées par la partie requérante se révèlent insuffisantes pour permettre à la Partie requise de prendre une décision en application de la présente Convention, cette dernière partie demandera le complément d’informations nécessaire et pourra fixer un délai pour l’obtention de ces informations. » Article 18 - Remise de l’extradé (...) « 3. En cas d’acceptation [de la demande d’extradition], la partie requérante sera informée du lieu et de la date de la remise, ainsi que de la durée de la détention subie en vue de l’extradition par l’individu réclamé. » 2. Loi du 10 mars 1927 relative à l’extradition des étrangers Article 17 « Si l’avis motivé de la chambre des mises en accusation repousse la demande d’extradition, cet avis est définitif et l’extradition ne peut être accordée.
» Article 18 « Dans le cas contraire, le ministre de la justice propose, s’il y a lieu, à la signature du Président de la République, un décret autorisant l’extradition. Si, dans le délai d’un mois à compter de la notification de cet acte, l’extradé n’a pas été reçu par les agents de la puissance requérante, il est mis en liberté, et ne peut plus être réclamé pour la même cause. » GRIEFS 1. Le requérant se plaint de la durée de sa détention extraditionnelle et invoque l’article 5 § 1 de la Convention. 2. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant fait valoir un risque pour sa vie en cas de retour en Grèce. 3. Le requérant soutient qu’il risque de ne pas bénéficier en Grèce d’un procès équitable conforme à l’article 6 § 1 de la Convention.
EN DROIT 1. En premier lieu, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention sous écrou extraditionnel. Il invoque l’article 5 § 1 de la Convention dont la partie pertinente dispose : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : f) s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours. » Le requérant prétend que toute cette affaire a été fabriquée contre lui par les autorités américaines et grecques, ce qu’il a répété dans toutes ses demandes de mise en liberté.
L’Etat requérant n’a présenté aucun fait l’incriminant dans cette affaire. C’est pour cette raison que les autorités françaises ont demandé constamment des informations complémentaires au gouvernement grec au sujet des charges à son encontre, en refusant toutefois de le libérer. Il soutient en outre que les autorités françaises ont rejeté, illégalement et sans motivation, ses demandes de mise en liberté en considérant qu’il risquait de fuir, alors que ces dernières savaient qu’il était professionnellement établi en Angleterre et qu’il séjournait souvent en France puisque sa femme résidait avec leurs enfants à Monaco. Le requérant allègue que les autorités françaises ont méconnu les dispositions de l’article 18 de la loi du 10 mars 1927 relative à l’extradition des étrangers car l’extradition n’a pas été exécutée dans le délai d’un mois à compter de la notification du décret d’extradition.
Le Gouvernement soutient que la durée de la procédure litigieuse n’est nullement excessive et, qu’en outre, le requérant a contribué à son allongement. Il souligne que les différentes juridictions, saisies de l’affaire, ont décidé à bref délai et que la décision de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris de demander un complément d’information a été prise dans l’intérêt du requérant, comme il ressort de son avis défavorable à l’extradition de celui-ci pour les faits qualifiés par l’Etat requérant de possession de substances narcotiques. L’Etat défendeur ne peut être tenu responsable des retards occasionnés par les multiples recours exercés par le requérant, qu’il s’agisse des très nombreuses demandes de mise en liberté, du pourvoi formé contre l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 6 juin 2001 ou du recours devant le Conseil d’Etat en annulation du décret d’extradition.
Quant à l’article 18 de la loi, le Gouvernement précise que le délai d’un mois court à compter de la date de mise à disposition de la personne réclamée par l’Etat requis, date qui est notifiée à l’Etat requérant. L’objet de ce délai est d’éviter de la part de l’Etat requérant une négligence dans l’exécution d’une procédure qu’il a lui-même mise en œuvre. Si un mois après la mise à disposition de la personne réclamée, elle n’a toujours pas été reçue par l’Etat requérant, celui-ci est considéré comme se désintéressant de sa demande et la personne peut être remise en liberté. Cette date est fixée par l’Etat requis lorsqu’il n’existe aucun obstacle à l’extradition, notamment si le délai de recours contre le décret d’extradition est expiré ou si un recours a été formé et a été jugé.
La Cour estime que l’arrestation et la détention aux fins d’extradition se justifiaient au regard de l’article 5 § 1 f) (voir Guala c. France (déc.) n o 64117/00, 18 mars 2003, et Quinn c. France , arrêt du 22 mars 1995, série A, n o 311, p. 19 § 48). La Cour rappelle à ce propos que l’article 5 § 1 f) de la Convention requiert d’abord la "régularité" de la détention, y compris l’observation des voies légales.
En la matière, la Convention renvoie pour l’essentiel à la législation nationale mais elle commande de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire (voir Markert-Davies c. France, (déc.), n o 43180/98 du 29 juin 1999, Van der Leer c.Pays-Bas , arrêt du 21 février 1990, série A n o 170 ‑ A, p.12, § 22, et Wassink c. Pays-Bas , arrêt du 27 septembre 1990, série A n o 185-A, p. 11, § 24). La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l’article 5 § 1 f) ont été remplies en l’espèce.
Toutefois, dans ce contexte, il ne lui appartient pas normalement de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles (voir Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 28 octobre 1994, série A n o 300-A, p. 30, § 68). C’est en effet avant tout aux juridictions nationales qu’il incombe d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Scott c. Espagne, arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, fasc. 27, § 57). En l’espèce, la Cour relève qu’il est incontestable qu’une procédure d’extradition était en cours à l’encontre du requérant lorsqu’il a été placé sous écrou extraditionnel. Par ailleurs, aussi bien la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris que la Cour de cassation ont vérifié et établi la régularité de la procédure critiquée au regard du droit interne applicable.
Dans ces conditions, la Cour ne voit aucune raison lui imposant de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, et ne relève aucune apparence de violation de l’article 5 § 1 f) de la Convention. De plus, la Cour rappelle que le libellé tant du texte français que du texte anglais de l’article 5 § 1 f) signifie que seul le déroulement de la procédure d’extradition justifie la privation de liberté fondée sur cet alinéa.
Il s’ensuit que si la procédure n’est pas menée par les autorités avec la diligence requise, la détention cesse d’être justifiée au regard de l’article 5 § 1 f) (voir Blech c. France (déc.), n o 78074/01, 30 juin 2005). En l’espèce, un délai d’environ sept mois et demi s’est écoulé entre le placement sous écrou extraditionnel (19 octobre 2000) et l’arrêt par lequel la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris a rendu son avis partiellement favorable à l’extradition du requérant (6 juin 2001). Elle a dû auparavant demander un complément d’information (13 décembre 2000), comme le prévoyait l’article 13 de la Convention européenne d’extradition dans un but de protection de l’individu réclamé.
Un délai d’environ trois mois et demi fut nécessaire à la Cour de cassation pour rejeter le pourvoi du requérant (18 septembre 2001). Le décret d’extradition fut, quant à lui, pris le 21 novembre 2001, soit environ deux mois après l’arrêt de la Cour de cassation et treize mois après la mise sous écrou extraditionnel. Certes, l’extradition n’intervint que le 15 novembre 2002, soit près de douze mois après le décret d’extradition. Cependant, la Cour considère que cette période n’est pas imputable aux autorités internes car elle correspond au recours en annulation contre ledit décret formé par le requérant qui, du reste, ne se plaint d’aucune discontinuité dans le traitement de cette demande. Par ailleurs, comme l’explique le Gouvernement, le requérant ne pouvait être ni remis aux autorités grecques ni remis en liberté tant que le Conseil d’Etat n’avait pas tranché.
Rien dans le dossier ne démontre que les autorités n’ont pas mené la procédure avec la diligence requise. A l’exception de la brève interruption de la procédure devant la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris aux fins du complément d’instruction, note que la durée de l’ensemble de la procédure n’est pas sensiblement différente de celle dans l’affaire Blech c. France précitée. Les autorités internes ont donc mené la procédure avec la diligence requise. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. 2. Le requérant estime qu’il encourrait des « dangers vitaux », contraires à l’article 3 de la Convention, s’il était extradé en Grèce, ainsi que le risque de ne pas bénéficier d’un procès équitable (article 6 de la Convention).
Pour étayer son allégation relative à l’article 3, il soutient que de nombreuses personnes ayant eu un rapport avec le dossier ont été éliminées physiquement et que son dossier était instruit par un officier de police qui avait été arrêté et mis en examen pour corruption, extorsion des fonds et falsification des pièces de dossier dans des affaires analogues à celle du requérant. En ce qui concerne le grief sur le terrain de l’article 3, la Cour note qu’aucun élément ne vient étayer les craintes exprimées par le requérant. Quant à l’article 6, la Cour rappelle qu’une procédure d’extradition ne porte pas contestation sur des droits et obligations de caractère civil, ni sur le bien ‑ fondé d’une accusation en matière pénale au sens de l’article 6 de la Convention ( Raf c. Espagne (déc.), n o 53652/00, CEDH 2000-XI).
Cependant, il n’est pas exclu qu’une décision d’extradition puisse exceptionnellement soulever un problème sur le terrain de l’article 6 de la Convention au cas où l’intéressé aurait subi ou risquerait de subir un déni de justice flagrant dans l’Etat requérant ( Soering c. Royaume-Uni, arrêt du 7 juillet 1989, série A n o 161, p. 45, § 113, et Einhorn c. France (déc.), n o 71555/01, 16 octobre 2001). Tel n’est cependant pas le cas en l’espèce. Compte tenu de ce qui précède, de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président